vineri, 28 septembrie 2007

Pustiul Cartarescu


Ieri seara am dat curs invitatiei Clubului de carte Elle, o initiativa minunata apartinand Mihaelei Spineanu, care si-a pus in cap, si a si reusit, sa aduca fata in fata cititorii, pe de o parte, si autorii lor preferati, de cealalta parte. In atmosfera intima a cafenelei Crem Caffe, o multime de femei si cativa barbati, de toate varstele, au putut sa stea fata in fata cu Mircea Cartarescu si compania sa. Tema discutiei a fost trilogia Orbitor.

Dinainte de aparitia emotionanta a lui Mircea, audienta era strabatuta de trac. Fotoliile rosii devenisera neincapatoare, caldura apasatoare si o tensiune a asteptarii aproape palpabila umplea spatiile libere, care mai ramasesera intre noi.

Mircea a fost punctual, si a venit insotit de frumoasa Ioana, sotia sa. Vizibil timorat si el, intr-o camasa bej, cu pantaloni de stofa negri si sosete bej, autorul parea mai tanar cu vreo 20 de ani decat este. Era asemeni unui copil, in prima zi de scoala, cand mama ii da drumul la mana ascunsa pana mai atunci in mana ei, in curtea scolii plina cu alti copii, necunoscuti. Privea in jur, la fetele fetelor si femeilor, cautand un chip prietenos. Poate si pentru asta, Ioana a stat in fata.

Conversatie nu a existat, in ciudat eforturilor lui de a face din intalnire ceva foarte informal. Era clar ca auditoriul era vrajit de timbrul lui molcolm si linistitor, si de detaliile pe care le povestea asa cum le scrie: ilustrandu-le cu metafore si comparatii fabuloase, intr-un tempo foarte lin curgator. La sfarsit am reusit sa fur si eu un autograf, doar pe o aripa a fluturelui, intrucat m-am gandit ca ar fi mai de bun simt, sa incep cartea asta de unde a inceput si ea.

Pe tot parcursul intalnirii am luat notite in agenda si voi reda cateva dintre lucrurile scrise aseara, la cald, si mai jos:

MC a explicat cum a facut tranzitia de la poezie la proza. Dupa ce ani de zile a scris numai poezie, si-a dat seama ca in acest tip de scriitura el nu poate progresa. Asta si pentru ca poezia lui optzecista nu putea fi adusa in actualitatea vremurilor noastre. Ea merita sa fie datata, si sa apartina acelor vremi. Asa ca si-a intors atentia spre proza, o proza care i-a arata formula de a cobori in el insusi, de a-si descoperi propria substanta si de a se hrani cu ea.

Mircea spunea ca acest roman l-a scris pentru sine. L-a scris simtind o imensa placere, o placere aproape sexuala. Primele doua volume s-au scris singure, aproape fara nici o interventie a lui asupra textului. Asemeni unei termite, care construieste cu fiecare bob de tarana un edificiu fantastic de elaborat, dar de a carui aspect nu are nici un habar, tot asa a scris si el la cele doua volume, 1 si 2.

Apoi in al treilea volum, si-a dat seama ca tot acest esafodaj risca sa se prabuseasca, sa se turteasca, la fel cum se lasa cozonacii scosi din cuptor. Si a intervenit in constructie, incercand sa inchida toate acele povestiri, care s-au desafasurat asemeni unei fascii, din necesitatea de a le vedea facand Click.

“Toate lucrurile au un capat, doar wurstiul are doua, cum zic germanii”, spune amuzat Mircea. Acum ca a terminat trilogia, nu mai vrea sa scrie macar un an, timp in care, spune el, doreste cu ardoare sa reciteasca cateva dintre cartile care lui i s-au parut foarte bune, atunci cand le-a citit prima data.

Ce pot sa ii urez altceva, decat: lectura placuta!

Un comentariu:

roxana spunea...

Să nu uităm ceva foarte important; MC a mai subliniat faptul că a reuşit să scrie trilogia pentru că a avut multă încredere în forţele lui - o treabă care ar prinde bine şi în alte cazuri (smaili care trage cu ochiul). Apropo de creaţia proprie, ce se mai aude cu "Pufulete"? Îl vrem pe Pufulete, îl vrem pe Pufulete!
Aa, şi ai uitat să menţionezi punctul slab al întâlnirii cu MC: ne-am topit pur şi simplu, şi asta nu din cauza emoţiilor :)

 

Blog Counter