Cum stateam eu in dupa-amiaza asta, sorbind cafea din cana mea alba de la Ikea, la lumina lampii mele albe de la Ikea, incercand sa imi adun materialele pentru o recenzie despre iubitul meu Julio (Cortazar, nu Iglesias), ascultand Buddha Bar IX, proaspat downloadat de pe retea, asadar, cum stateam eu si incercam sa intru in starea propice pentru redactat, deodata peste muzica limpede si calma intra o alta, agresiva, saltareata si din monitorulmeu incep sa se proiecteze lumini ciudate pe peretele din fata lui.
In nu mai mult de 2 secunde am fost din pat pe fotoliu, cu parul sculat maciuca - asta suna ca ceva din Creanga -, si impietrita de groaza, uitandu-ma la fundalul devenit gri carbon, din care se proiectau lasere. Intr-o parte erau deschise doua ferestre, lipite una de cealalta, pe care imi puteam privi pijamaua. Se vedea doar trunchiul, fara gat, fara picioare, si mana mea tinand ingrozita de ochelarii de vedere. Nu stiam daca sa ma asez, si astfel sa risc sa imi vad proiectata fata ingrozita, care sa ma sperie si mai rau, sau daca sa il inchid din buton si sa il arunc pe geam, ca pe ceva posedat de diavol.
Cat timp meditam asupra directiei de actiune, in colturile ferestrelor pe care era redata pijamaua miscatoare, in care ma gaseam eu, au inceput sa infloreasca niste minunat de virtuale flori de toate culorile, acoperdinu-mi pijamaua si stergandu-ma astfel de pe ecran.
Am fost la un pas sa pun mana pe laptop si sa il inchid in masina de spalat, cat timp chemam un preot. Noroc ca la o privire mai atenta, am vazut watermarkul plimbator din background, care spunea ceva despre o megaperformanta, pe care aparent o poti obtine prin intermediul lui. Si m-am gandit ca exista doua posibilitati. Numele acestor posibilitati sunt: virus sau screensaver. Am pus mana pe mouse si imaginea a revenit la normal.
Eu n-am obtinut asa o megaperformanta de cand ma stiu. Ceea ce m-a pus pe ganduri. Oare femeile si laptopurile lor sunt in siguranta, atunci cand sunt lasate singure?
luni, 22 septembrie 2008
vineri, 12 septembrie 2008
Despre razboi si pace
Am inceput cartea lui Gianni Riotta* cu sufletul indoit si cu o subapreciere. Dovada ca prima impresie chiar conteaza. Pentru asta imi pare rau. Ceea ce la prima vedere poate parea lipsit de atractivitate iti poate crea surprize placute ulterior. E incredibil cum in abia 250 de pagini format mic, incape atat de multa actiune. Cartea te captiveaza fara efort, deruland prin fata ochilor o lunga lista de aventuri ale protagonistului principal, Nino Manes. Dupa o copilarie si adolescenta lipsite de griji, cu o lume intreaga la picioarele sale (plajele oraselului ca teritoriu de explorare sau buzele iubitei din adolescenta pentru variatie), adultul Nino se trezeste aruncat in haotica experienta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.
Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.
Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.
In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.
Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.
Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.
Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.
In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.
Big lips can be a real pain in the ass
In toata viata mea de pana acum o zi am putut sa mananc alune si seminte. Ce inceput grozav de roman ar fi asta:)) Erau bune de rontait si uneori mancam ore in sir alune si seminte. De doua luni insa mi-e tot mai rau. Cum mananc alune ma umflu. Imi apar niste pete mari roz, care ma furnica si ma mananca. Nu am realizat ca mi se trage de la alune si seminte (eu avand o serie de alte zeci de alergii, dar de care ma feream), si am continuat. Altadata aveam niste crampe atat de dure incat simteam ca voi voma (pardon de expresie) de durere. Iar ieri totul a culminat. Buzele mele le-au depasit in dimensiuni pe cele ale Angelinei Jolie. Asta nu ar fi fost tot. La o adica asa o pereche de buze poate merita pastrata, ar mustaci unii. Dar nu mai reuseam sa respir si nici sa tin alergia alimentara sub control cu Aerius, Ventolin si ce se mai gasea in sertarul meu ticsit cu bombonele mici si colorate. Asa ca am pornit spre Spitalul Universitar, in miez de noapte. La Urgente, sectia Desocare (sau dezosare cum bine a zis prietenul care ne-a condus cu masina, multumiri multe Alexandra si Dragos!!!), unde mi s-au dat 2 doze Cortizon intravenos. Dupa 2 ore de plimbare si asteptare buzele erau tot acolo. A venit si a doua injectie. Mi-au facut astia mici (echipa era tanara si bestial de amabila, multumesc Mihai, Dumitru -nu am prins al doilea prenume, tipei blonde in adidasi galbeni si dnei Doctor, care au fost calzi si draguti cu mine si nici n-am dat spaga), cum spuneam, mi-au facut aia mici doua gauri simetrice in costum de toata frumusetea. Noroc ca eu sunt sadicuta si imi plac doctorii si mai ales procedurile medicale:) Totul s-a terminat cu bine, cand m-am dezumflat toata si am pornit inapoi spre casa. Asa ca, atentie la alergii, al caror fond se schimba fara sa ne anunte nimeni. Azi o muscatura de albina, maine un polen, poimaine laptele. Si la reactiile pe care le dau, azi un stranut maine un soculet anafilactic. In rest sanatate la toata lumea!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
