marți, 9 octombrie 2007

Au rupt Dambovita-n doua!

Astazi am pornit intr-un tur al inmatricularii de performanta, la cele doua mastere pe care le urmez in paralel. Prima oprire, Facultatea de Filosofie, in Grozavesti. Dupa 8 statii de metrou, timp in care apuc sa parcurg aproximativ 5-6 pagini de Cartarescu, asta daca prind loc de stat jos din prima, ies la suprafata in campusul lataret. Traversez rapid si ajung pe pod Grozavesti unde surpriza! ma uit la niste mesteri care baga betoane in albia Dambovitei. Sigur ca lucrarile sunt demarate cam de asta-vara dar impactul vizual e la fel de puternic ori de cate ori treci pe acolo. Dambovita rupta in doua, de o parte curgatoare si valurind, de cealalta, calma si statuta, gratie unui dig mic, care sa permita lucrarile la amenajarea unui pasaj subteran.

Imi continui fuga spre secretariat, inima colcaind de viata a oricarei institutii. Acolo, din fericire, gasesc ordine si disciplina! Astfel ca pot sa semnez formularul de inmatriculare; repede-repejor primesc si o viza noua in carnetul de studenta si ies grabita spre cea de-a doua destinatie. Iau 601-nule, pana la Piata Kogalniceanu. In statie, ma holbez insistent la o dra superba, dar care in mod sigur nu e constienta de frumusetea ei izbitoare. Tipa seamana cu actrita principala din Meet Joe Black, doar ca e si mai frumoasa. Ochi verzi-cenusii, par saten deschis, din pacate stricat cu niste suvite blonde nasoale, linia maxilarelor pronuntata, buze perfect desenate, carnoase si senzuale, conformatie mignona, poarta 36-37 la picior etc. Duce in maini niste sacose pline cu hartie de impachetat cadouri si alte nimicuri. Ma cuprinde o framantare launtrica, in asteptarea autobuzului, pentru ca sunt torturata de ideea de a-i face un biletel, pe care sa ii scriu: esti superba.

Admiratia mea, strict estetica, fara alte conotatii, se amplifica in autobuz. Dra se aseaza in spatele meu, eu stand pe scaun. Imi scot cartea si incep sa citesc. Ma bate gandul sa intorc repede la coperta si sa ii scriu mare cu pixul: hei tu, cea din spatele meu etc. etc. Noroc ca ma opresc la timp din proiectare, pentru ca ajung in statia mea.

Alerg spre cladirea de langa sala Izvor a Teatrului Bulandra si urc urc urc, cladirea are si mezanin, pana la etajul 2. Intru pe o usa translucida, de culoare turcoaz si caut camera 14. Observ pe jos un linoleum cu un model asemanator cu al blogului meu. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa trag niste poze cu el. In camera 14 semnez iar hartia cu pricina, primesc viza nr 2 si plec din nou spre casa.

Ma urc intr-un 69, pe al carui traseu primim nu unul, ci doua controale. Incep sa imi amintesc de ce ma grabesc sa parasesc Bucurestiul, cu toate ca toamna el pare mai frumos. Langa trotuar, alti mesteri lucreaza la niste tevi de gaz, incurcand definitiv traficul. Soferul din troleu ii claxoneaza, si unul dintre mesteri raspunde, intorcand furtunul din care curgea apa cu presiune catre geamul pe care priveam. Jetul se izbeste puternic de sticla si Bucurestiul e acum o zoaie maroniu-verzuie care se prelinge lent pe langa troleibuzul grabit.

Cobor in statia mea, trec peste trotuarele acoperite de rahati de caine, intru in casa, unde gasesc un gandac cu burta in sus, pe parchetul sufrageriei-dormitor a garsonierei in care stau cu chirie. Avantajele traiului la parter. Bine macar ca am castigat inmatricularea.

luni, 8 octombrie 2007

The Golden Age is never the present age


Realitatea este ca fiecare generatie are o epoca de aur a ei, o belle epoque, la care se raporteaza cu nostalgii fragile si retrospective periodice. La fel de adevarat este si faptul ca, ceea ce face ca acele vremuri sa para atat de magnifice este faptul ca ele sau: 1. se leaga de perioada adolescentei tarzii, mergand pana la o prima tinerete, astfel incat corespunde in mod avantajos unor ani lispiti de griji si responsabilitati apasatoare, sau 2. apartine acelorasi ani, dar ai parintilor ori bunicilor nostri, despre care ei vorbesc cu atata emotie, incat prin simpatie, ajungem sa ne-o insusim si noi, cu toate ca nu am trait-o.

Asa se face ca exista mai multe epoci de aur, concomitent, in memoria aceleiasi generatii. Pentru unii e perioada interbelica, cu monarhia, plimbarile pe Calea Victoriei, servitul cafelei la Capsa, calatoriile la studii in strainatate, avantul literar si artistic, pentru altii e perioada comunista de pana la introducerea alimentatiei rationalizate, cu bunastarea relativa pentru toti, locuinte gratuite primite odata cu repartitiile, distractiile de la Caminul Cultural si locul din fabrica, iar pentru cei mai tineri dintre noi sunt anii '90 cu serialul Beverly Hills si Nirvana, introducerea televiziunii prin cablu, euforia muzicii lui Dr. Alban, 2Unlimited, Snap, Ace of Base si multi alti one-hit wonders, statul afara pana la ora 22.00 si la discoteca din campusul studentesc, cea mai titrata din oras, pana la 02.00.

Mai adaug aici amintirile legate de guma turbo sau boni-bon si colectionatul de surprize, ciocolata Kiss, cu aroma de banane sau capsuni, napolitane Sultana, moda bermudelor in culori electrizante, a espadrilelor si a colantilor, a rujurilor maro si a conturului negru de buze, blugii mulati, tratati si evazati, sau cei pana, tricourile largi si in numere cat mai mari, pantofii cu talpa uriasa denumiti generic BP-uri (bucuria piticilor), tunsorile la castron, cu carare pe mijloc, pentru baieti, sosete albe cu pantofi, chefurile in intimitatea gastii, ori de cate ori plecau parintii unuia la tara, cand se dansau multe blues-uri...Aud si acum balada celor de la Guns'n'Roses, November rain, sau Nothing else matters, de la Metallica; si ar mai fi multe de scris, pentru ca pe astea le-am trait si eu la varsta cand se imprima cel mai bine amintirile.

Insa nimic nu ne opreste sa avem multe asemenea epoci de aur la care sa ne raportam. Unii amici din generatia mea sunt convinsi ca ar fi trebuit sa traiasca in perioada interbelica, dar nu se dau inapoi nici de la fulminanta epoca a anilor '60-'70 romanesti, ori de la cea a anilor '90.
In fond, cam asa sunt si eu. Cele mai bune bairamuri de care imi pot aminti sunt cele la care eram partasa la frageda varsta de 5-6 ani, si care erau date de parintii mei tineri, si prietenii lor.

Se fuma in draci, Carpati sau Snagov, pana cand nu ramaneau decat chistoacele, pe care aveau grija sa le colecteze intr-un borcan, pentru momentul epuizarii tigarilor. Atunci, daca vecinul de alaturi, care lucra la fabrica de tigarete nu raspundea la bataile in geam, chistoacele deveneau deodata foarte interesante. Daca stau acum sa ma gandesc tot fumatul asta pasiv cred ca mi-a cauzat pe termen lung, si poate mi-a inlesnit pofta de a ma apuca de fumat la 16 ani, sistemul imunitar deficitar si astmul alergic de mai tarziu. Se bea vin din productia proprie, cu sifon, ai mei aveau beci la bloc, si dupa recolta de struguri de toamna, se faceau damigenele cu vin. Partea buna era ca aveam si noi mustul nostru.

Se mancau tartinele cu: paine cu unt si cu salam, paine cu unt si cu telemea, paine cu unt si cu ardei gras, pasta de peste, obtinuta in urma frecarii cu unt si mustar a unor conserve de sardine, romanesti, oua umplute, salata de boef, salata de vinete, masline, friptura cu piure si cu muraturi. Poate snitele sau parjoale. Nu mai retin, intrucat nu ma preocupa alimentatia mea la o varsta atat de frageda. Mai retin bomboanele in forma de ciubuc, sau pestisori, care erau niste bomboane simple din zahar si mult colorant alimentar, bezelele si fondantele facute de vecina de la 4, Marijana, checul maica-mii, care stia sa faca doar aceasta unica prajitura de casa (mai tarziu a invatat sa mai faca si negrese sau trigoane cu mere), Brifcorul, pentru unii cunoscut sub numele de Cico si inghetata vafe de vanilie, fistic sau chipurile cacao. Taicamiu ne zicea mereu ca nu e cacao, care e scumpa, ci un fel de cicoare. Ness-ul Amigo cred ca exista si pe vremea aia, dar stiu ca uneori se bea si nechezol.

Dupa masa, mobila se impingea la perete si incepea petrecerea adevarata. Muzica era asigurata de un pick-up sau un magnetofon, un radio in carcasa de lemn folosit pe post de statie de amplificare, si 2 boxe, toate legate intre ele prin maiestria lui taicamiu, caruia ii placea sa se creada omul-bun-la-toate. Mai aveam o orga de lumini, in culorile: galben, rosu, verde. Vinilurile se succedau rapid, si poate ca cel care schimba placile habar nu avea ca o face pe dj-ul. Se asculta Abba, Beegees, Pink Floyd, Gary Moore, Demis Rousos, Steve Miller Band, dar si Romica Puceanu si alti cantareti de muzica lautareasca, Semnal M, Rosu si Negru ori Dan Spataru. Mai erau romante si valsuri. Imi amintes dansurile lor disco, si dansurile lor lente, in care schimbau partenerii, sotul meu cu sotia ta, si tot asa, pentru ca altfel intervenea monotonia, blues-urile mele si ale soramii cu taicamiu, care ne lua in brate, noi ne incolaceam piciorusele in jurul taliei lui, si apoi el ne lua mana in mana lui, si dansa foarte serios, ca si cum dansa cu o domnisoara. Maicamea privea admirativ de pe margine si la sfarsit tata ne pupa delicios si ne lasa jos.

Cand se plictiseau ori oboseau, maturii incepeau distractia cu aia mici:) Noi eram multi copii de obicei: eu, sormea, Miti si Mona, varamea si varamiu, si care si cum mai veneau la petrecere. Oamenii mari se asezau pe canapea si fotolii si ne puneau muzica saltareata, dupa care ne pofteau sa dansam intre noi in centrul camerei. Asa se impartea lumea mea la varsta aia: in oameni mari si in copii. Fiecare isi incuraja plodul cum putea mai tare si ii oferea indicatii de pe margine. Eu puteam sa dansez in singurul fel in care fusesem invatata. Adica: mergeam in varful picioarelor de la stanga la dreapta, cu mainile deasupra capului, frecandu-mi cele 3 degete de la fiecare mana cu care in mod normal pocnesti in ritmul muzicii. Doar ca arta pocnitului din degete nu am deprins-o decat mult mai tarziu. La fel si procedeul prin care iti tugui buzele si fluieri. Toate astea mi se pareau prea complicate la vreme aia si oricat le repetam nu-mi ieseau deloc-deloc.

Piesa prichindeilor era cea a unor nemti daca nu ma insel...dar de la care nu retin decat refrenul: Oac, oac, oac, oac! Ea era asa: ta-na-na-na-na-na, ta-na-na-na-na-na-na, ta-na-na-na-na-na-na, Oac-oac-oac-oac! Si de la capat, din nou...E piesa din reclama la Dalin, mai putin versurile.
Dar era isterica, si la refren puneam mainile indoite in dreptul pieptului si faceam ca niste pasari care dau din aripi, in timp ce ne lasam pe vine. Nu stiu sa spun precis care era responsabilul cu coregrafia dar va garantez ca pentru noi era foarte frumos ce faceam acolo.

Cand se termina petrecerea, unii dintre musafiri, aia care stateau mai departe, ramaneau peste noapte si dormeau pe jos. Imprumutam pijamale si caciulite din alea de bumbac care se legau sub barbie, pentru copii si in sfarsit spre dimineata, se dadea stingerea.

Cam asa se desfasurau in mare petrecerile alor mei., in anii '80. Unele viniluri inca le mai am. Mai am si casetele vechi ale tatalui meu. Doar benzile de magnetofon s-au pierdut in intregime. Nu am poze de la acele petreceri, pentru ca un aparat foto mai gaseai, mai ales Smena, pe film alb-negru, dar filmele se gaseau mai greu si oricum cine se gandea la detaliile astea minore.....
Important este ca fetele lor, vorbele, rasetele si atmosfera de atunci a tuturor sunt in memoria mea si sper sa ramana acolo pentru totdeauna, pentru ca pentru mine, vremurile alea reprezinta o intalnire minunata intre mine, sora mea si parintii mei, o epoca de aur pe care o impartasim, in ciuda diferentei de varsta dintre noi.

Mai multe despre si din amintirile mele aurii, in paginile care vor urma.
 

Blog Counter