duminică, 20 ianuarie 2008

Rau cu rau, dar mai rau e fara rau

Oare ce e cu zicatoarea asta romaneasca? Sunt romanii mai sadici decat alte popoare? Unde e intelepciunea aici? Adica in orice rau exista si un bine? Poti ajunge la bine, facand rau? E just sa faci rau? E corect sa te razbuni spre exemplu? Sa raspunzi cu aceeasi moneda, conform moralei Vechiului Testament: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte? Jean Guillou descrie in cartea sa* dilemele morale pe care le plimba prin mintea sa adolescentul Erik supus sistematic batailor si jicnirilor din partea propriului tata. Tratamentul patern e atat de riguros incat e foarte aproape de tortura. Sculele folosite variaza, in functie de placerea pe care doreste sa o simta autorul. Cea mai data dracului e o cravasa din piele impletita, cu un carlig de metal in varf, care smulge carnea de pe spatele copilului atunci cand este aplicata in forta. Singura arma de aparare a baiatului este "focul albastru al urii". Inainte de a incasa primele lovituri, se concentreaza pe ura simtita impotriva tatalui, si astfel reuseste sa se autosuspende din propriul trup. Motivele batailor sunt inventate, ca in mai toate cazurile, caci altfel cum poti justifica si argumenta logic ca cineva merita sa fie schingiuit? De exemplu, adolesentul de 14 ani si jumatate, Erik, nu s-a comportat corect la masa. A lovit paharul cu furculita din greseala. E stupid dar in ochii tatalui e perfect! Urmeaza intr-o succesiune "logica" pedeapsa sau altfel spus "bataia-de-dupa-masa". Raul are o intemeiere rationala asadar.

Pedeapsa are menirea sa caleasca ori sa educe tineretul suedez, care este batut si in scoli la fel de aprig. In sistemul de invatamant este promovat cultul superioritatii de rasa. Erik e scos in fata clasei si aratat drept exemplu, pe principiul: ochi albastri, privire patrunzatoare, nas drept, gambe bine rotunite, bazin ingust, piept larg, postura corespunzatoare, asa da! Din contra, tanarul care aduce cu un evreu, cu ochelari, nas carn, care sta cocosat, este mic si gras, are o privire ratacita etc, e un exemplu de "Asa nu". Culmea culmilor, elevilor li se mai baga in cap si porcarii propagandistice despre un dusman vesnic treaz-in acest caz poporul rus, si amenintarea iminenta, in virtutea careia ei trebuie sa se pregateasca trupeste si spiritualiceste, pentru a-i tine piept si a-si apara patria. Toate astea in anii '50 oameni buni, in Suedia. Unde erau profesorii? La ore, evident. Ori aplicau tratamente punitive, ori se uitau in alta parte, facandu-se ca nu vad, ori asistau in calitate de spectatori la batai, strigand de pe margini. Unde erau mamele acestor baieti? Pai unde sa fie si ele, cantau la pian cat puteau de tare niste Chopin, nu ca sa acopere urletele copilului, care nu dorea sa ofere si aceasta satisfactie suplimentara monstrului-tata, ci ca sa isi intinda nervii probabil. A! Si mai apareau pe final, cand bandajau corpul mutilat, si stergeau cu grija sangele sarit pe tapetul camerei.

Soarta lui Erik ar fi putut fi decisa definitiv de mediul in care a crescut. Ajuns in scoala gimnaziala el insusi devine un bataus, liderul unei bande, terorizand alti colegi si comitand o serie de infractiuni. Dar cu toate astea, el nu este un baiat rau. Bate numai cand e neaparat nevoie. Pentru a mentine starea de frica a celorlalti colegi, fata de ei. Pentru ca el stie ca nimic nu e mai rau decat sa iti intre frica in oase. Intr-un final, mama baiatului intervine, si pentru ca fusese exmatriculat dar si pentru a-l feri de bataile aspre ale tatalui, isi trimite odrasla la o scoala departe de orasul natal.

Acolo Erik e hotarat sa o ia de la capat si isi promite sa devina un alt om, sa renunte la bataie si tot restul de bla-bla. Toate datele initiale suna bine, in fond. In scurt timp insa, principiile educatiei din scoala cea noua intra si in atentia lui. Acolo se practica o asa-numita "Educatie camaradereasca". Sa ai spirit camaraderesc inseamna sa te supui oricaror comenzi si pedepse ale colegilor mai mari decat tine, si desigur sa dai bine de tot in cei mai mici, ca sa ii inveti meserie, pentru vremea cand si ei, la randul lor, vor trebui sa ii educe pe altii. Elevii au autonomie deplina si exista chiar organisme de conducere, cu locuri eligibile. Era permis votul, pe principiul daca poti sa alegi intre doua rele, macar sa il alegi pe ala mai mic. Pedepsele sunt cum altfel, de toate pentru toata lumea:
- usturici - o lovitura aplicata in moalele capului cu dopul de la oliviera, atat de tare incat baietilor li se spargea capul si aveau nevoie de copci;
- sambete-duminici - arest dimineata si munca silnica seara; sapatul unei gropi de 2 metri patrati in nisip si umplerea ei la loc, etc, etc;
- convocarea in careu - un baiat mai mic era batut in careu de alti doi mai mari, pana cand cel dintai se tara in genunchi si pe coate in afara, urland ca nu mai poate incasa si jurand sa indeplieasca niste promisiuni smulse in momentul aplicarii bataii;
- noaptea monastica - baietii mai mari dadeau buzna in camere, noaptea peste cei mai mici si faceau ravagii: pe unii ii dezbracau si ii legau sus, pe catarg, lasandu-i acolo ore in sir sa atarne, pe altii ii ardeau cu tigara, altora le devastau camerele, murdarindu-le hainele si cartile cu pasta de dinti, altora le aruncau cu galeti cu excremente in camera si tot asa. Numai un hohot si-o distractie.

Lucrurile incep sa se complice atunci cand Erik refuza sa inghita aceste reguli. Un om care a fost agresat refuza sa mai accepte tratamentele violente. Dar cum te aperi de violenta daca tu insuti nu faci uz de ea? Rezistenta pasiva sau alte porcarii de genul asta sunt teorii aberante. Nu poti tolera un om decat daca el te tolereaza la randul lui. Altfel spus: libertatea mea de miscare a pumnului este limitata de proximitatea barbiei tale. Cand insa aceste bariere sunt depasite, incepe razboiul. Un razboi lung si tacit, pentru ca Erik nu poate risca o alta exmatriculare. Intr-un final, toate se termina cu bine. Si ciclul gimnazial-culmea culmilor baiatul nostru termina cu notele cele mai mari, de unde vorba astia rai nu sunt prosti deloc, si sirul razbunarilor-omul e decis sa isi plateasca toate politele inainte sa termine scoala si chiar reuseste. Una peste alta, in scoala Erik mai invata si lucruri bune: valoarea unei prietenii fidele, a colegului de camera, dupa ce in scoala de unde plecase fusese tradat de toti membrii bandei; basca se mai si indragosteste de o finlandeze de pe la bucatarie.

Bine. OK. Deci n-a tinut aia cu"de azi inainte nu mai bat si nu mai recurg la violenta". Dar acum totul a luat sfarsit, nu? Acum intr-adevar poate sa isi inceapa o noua viata, o viata de adult, in care nici Batranul nu mai are nici un drept asupra lui, nici nimeni. Ehhh...chiar asa, Batranul.....oare ce-ar zice el de baiatul lui, devenit acum om mare. Atat de mare, de la trasul de fiare si sportul practicat intensiv, incat ar putea, de ce nu, sa il invete minte si pe el, odata pentru totdeauna cum e cu violenta si cu frica. Erik revine acasa, urmeaza cina, si naturelment, pentru o mai buna digestie, bataia de dupa masa. Erik joaca bine rolul. Isi urmeaza tatal, inchide usa cu cheia, ii explica calm si pe indelete ce urmeza sa ii faca, cat de tare o sa il doara si cum nu o sa spuna nimic la spital. Si apoi trece la treaba. Ok....si si-a incalcat inca o promisiune. Si ce? Niciodata nu e prea tarziu pentru o alta.

Un roman bulversant, pentru ca nu m-as fi asteptat sa dau peste acest sistem de pedepse atat de atent si riguros gandit si aplicat, in tarile pe care noi le privim cu adanc respect si admiratie netarmuita, nu-i asa? Adica in tarile astea "civilizate". Dar ne punem intrebarea? Cate secole de civilizatie are omul, si cate de salbaticie si brutalitate? Surpriza surprizelor insa mi-a fost livrata de pe site-ul www.salvaticopiii.ro, de unde aflu ca:
"Suedia a fost prima ţară din lume care a interzis toate formele de pedeapsă corporală aplicate copiilor în 1957. Experienţa acestei ţări arată că o schimbare considerabilă în atitudinea şi metodele de disciplinare aplicate de părinţi şi educatori copiilor şi reducerea pedepselor fizice nu se pot baza exclusiv pe introducerea de legi prohibitive, ci mai ales pe campanii de educare a publicului desfăşurate de-a lungul a decenii întregi. În 1980, studiile arătau că 51% din părinţi folosiseră bătaia ca metodă de corecţie. Douăzeci de ani mai târziu, numărul acestora a scăzut la 8%."


Ce sa mai spunem? Omu' cat traieste, invata!



*Jean Guillou, Raul, traducere din suedeza de Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, 2005

luni, 7 ianuarie 2008

Povestea unei casatorii precoce*

Trebuie sa incep recenzia cu o nota persoanala. Deci: n.p.- Andreea imi pare rau ca de aceasta data calitatea livrabilului a fost slaba dar promit sa ma revansez curand. Acestea fiind spuse, sa trecem la subiectul cartii lui Ian McEwan. Doi tineri, Edward si Florence se iubesc si decid sa se casatoreasca, la sfarsitul unei relatii de un an. Ambii sunt virgini si nu au experimentat nici macar dupa logodna cu trupurile lor. Asadar habar nu au cum sa isi consume relatia in noaptea nuntii, care se petrece intr-un hotel, undeva pe plaja Chesil. Ce e mai rau insa abia urmeaza.

In loc sa accepte situatia dificila in care se afla si sa discute despre asta, cei doi se angajeaza intr-un cumplit si crud ritual al inducerii in eroare al partenerului. Ea are gesturi de femeie fatala si nerabdatoare, cand de fapt e frigida si tremura de groaza la gandul ca un strain o va atinge "acolo jos". Ii mananca cireasa glasata de pe felia de pepene, il conduce spre patul din dormitor ca o experta, starnindu-l continuu. In ochii lui pare jucausa si senzuala, genul de femeie cu care abia astepti sa ramai singur, pentru ca promite. Florence dear, nu ti-a zis nimeni ca e bine sa agiti sampania, dar mai trebuie sa ii scoti si dopul? La randul lui, Edward isi da aere de barbat cu experienta desi nu a mai avut nici o femeie. Preocupat mai mult cu frica de o ejaculare precoce, Edward sare un pic cam repede peste preludiu si discutia dinainte. Pentru el supremul preludiu e sa stea intins langa Florence, si sa o priveasca in ochi, sa ii spuna la nesfarsit ca e frumoasa si ca o iubeste si sa ii ridice rochia deasupra taliei, in timp ce ii framanta coapsa cu o mana.

Cam slab. Acest Edward e un fel de Cold Hand Luke. O fi Florence nitel (f)rigida, dar nici Edwardutu' nu e tocmai as in a-i starni pasiunea fetei. El poate maxim sa ii agite un fir de par pubian scapat de sub stransoare chilotilor. Moment penibil pe care Ian insista mult prea mult si zau daca isi avea rostul. Florence moare de spaima, dar refuza sa i se destainuie. De ce? Edward citeste gresit comportamentul ei si persista in asalturile sexuale. De exemplu la un banal french kiss, Florence simte ca o sa vomite in gura lui Edward, iar Edward CICA nu isi da seama ca ei nu ii face placere, ba se mai gandeste si cum o sa ii faca Florence sex oral, mai incolo in noapte. Haidi bre, ma lasi? Comportamente aiurea si necredibile. Cu toate astea Ian e hotarat sa ne convinga ca cei doi se iubeau cu adevarat. Si arunca vina in alta parte, numai pe ei nu.

Ba educatia rigida, puritana, tipic englezeasca. Actiunea e plasata in 1962, cand revolutia sexuala nu a lovit inca in zidurile conservatoarei Anglii, si ca sa poti face sex cu o femeie, ai nevoie mai intai de un certificat de casatorie. Bine Ian, dar casele de toleranta? Uneori tatii isi duceau baietii la majorat pe acolo, in vizita. Sau asta faceam numai noi, perversii astia de latini? Atunci stiu sigur ca nu pot da gres cu fata din casa. Nobilii astia scapatati nu se deranjau si pe buna dreptate. Ca sa bei lapte nu ar trebui sa cumperi toata vaca. Ba complexe freudiene nascute din lipsa de tandrete din partea mamelor in copilaria celor doi. Eward a crescut practic fara mama, care era "deranjata mental". Pe cand era gravida cu surorile lui mai mici, gemene, femeia e lovita in frunte de usa de metal a unui vagon de tren care tragea in gara. Ii este despicat craniul, sta vreo cateva saptamani in coma si din momentul ala mamicuta devine absenta. Stupid. Dincoace, la Florence, mamica nu are nici un fel de contact fizic cu fiica ei, pe care o coordoneaza de la distanta. Ii face toate mofturile, ii asigura educatia cea mai potrivita-lectii de vioara, echitatie, calatorii in Europa tot tacamul-, dar nu o pupa, nu o imbratiseaza niciodata. Chiar NICIODATA? Greu de crezut, Ian, sorry. Missed again.

Paradoxul continua. Ian construieste personajele in felul urmator. Florence e rigida, conservatoare si casta dar o atrag excentricii. S-a indragostit de el pentru ca e zburlit de parca tocmai s-a batut si asa mai departe. Edward cauta o partida usoara dar il atrag pudicele. O admira cu panglicuta ei de catifea in par, cum canta la vioara, naivitatea ei il atrage etc. In fine, la momentul zero, lucrurile se desfasoara tipic pentru orice relatie. Adica: el insista, ea cedeaza. Cei doi ajung dupa chinuri in pozitia misionarului dar poor Edward "se precipita" pe rochitica ei blio. De aici noi deducem ca daca un lucru incepe prost, e foarte probabil sa sfarseasca la fel.
Urmeaza cearta aspra. Marturisirile doar de o parte. Florence are in sfarsit curajul sa recunoasca faptul ca ar putea avea o problema. Edward nu isi asuma nici o vina. Tipic masculin. Decat sa se impace, mai bine o viata de regrete si de "what if-uri". Cei doi divorteaza si peste ani si ani, stupid Edward care o iubea in continuare cica, face imaginea imbecila a imaturitatii sentimentale. Adica el nu era dispus sa faca compromisuri, dar le pretindea. Acum regreta ca nu a avut si iubire si rabdare, bla bla. Domnule McEwan m-ati exasperat. Inchei aici. Ce pot sa zic, e deja-vu all over the place. Eu chiar nu as fi ales subiectul asta pentru un roman, daramite sa il tratez in halul asta de comod si de previzibil de plicticos. Mai bine aflam ca Florence are 6 degete la fiecare picior si nu vrea sa isi scoata pantofii in pat, in noaptea nuntii, si de aici parlamentari si scandaluri, decat asa. La final, am ramas cu ochii in soare si cu asteptarile inselate. Se mai intampla si celor mai buni dintre noi, banuiesc.

*Pe plaja Chesil, Ian McEwan, Ed. Polirom, Iasi, 2007

joi, 3 ianuarie 2008

Paradisul in versiune proprie


Excursia de la Bicaz, din ajunul revelionului m-a facut sa imi imaginez o versiune proprie a Paradisului. El ar arata exact ca peisajul pe care il descrie un drum prin Moldova. O insiruire de dealuri care curg unele dintr-altele, de imbinari ciudate ale acestor unduiri magice si seducatoare ale pamantului. Si eu, care le-as colinda visatoare, in deplina solitudine magnifica. Nu as avea nici o dorinta, si astfel, nici o lipsa nu mi-ar tulbura contemplarea. Si asa as merge la nesfarsit peste dealurile Moldovei, cu gandul mereu la bucuriile mele si la oamenii mei dragi, intrand si iesind din ele ca dintr-o apa grea, tulburatoare...pe dealurile astea ale Moldovei, pe care colinda ingerii...

Ajunul Revelionului







In ajunul revelionului am mers in Cheile Bicazului. Localitatile de pe traseul ce duce spre Bicaz au nume tare pitoresti: Targu Frumos, Roman, Ruginoasa, Mircesti, Balanesti, Dulcesti. Eu nu m-am mai pomenit niciodata prin partile alea pe timp de iarna, iar viziunea cheilor de care atarnau turturi sticlosi si asasini, precum si cea a lacului Rosu, complet inghetat, si transformat acum in platou pentru promenada, m-au surprins si bucurat in egala masura. Iata si cateva fotografii de la fata locului. Legenda, in ordinea aparitiei:



1. Pe lacul Rosu. Sub mine, un strat de zapada de aprox. 10 cm si unul de gheata de aprox. jumate de metru.

2. In Cheile Bicazului.

3. In drum spre Chei, undeva pe la Trei Iazuri de-abia.









 

Blog Counter