"You don't need eyes, you need vision" (Faithless)

Sa nu-mi spuneti ca voi aveti incredere in oameni. Daca ati avea incredere in oameni, atunci de ce va incuiati usa noaptea? Sa nu-mi spuneti ca voi credeti ca omul e o fiinta fundamental buna. Ca omul e asa si pe dincolo, ca e creator, ca e "superior", ca e tatal regnurilor inferioare lui, ca din cauza ca ar fi dotat cu sapiens merita sa conduca lumea. Doar daca ne-am uita la ce a facut de cand conduce lumea, si nu ne-am mai vota inca un mandat. E clar ca suntem o specie viciata. E clar ca batranul Hobbes avea dreptate sa spuna ca homo homini lupus (omul e lup pentru om). Suntem atat de buni la a face rau incat ce nevoie am mai avea de un Dumnezeu pedepsitor? Doar reusim sa ne autoflagelam sufiecient de convingator, nu?

Cand am citit cartea lui Jose Saramago*, am fost convinsa ca se gandea la filosofia lui Thomas Hobbes, la starea naturala, caracterizata de bellum omnium contra omnes (razboiul tuturor impotriva tuturor). Ca sa ajungi in starea naturala, prin regresie, trebuie intai sa fie abolit Leviathanul. Adica guvernarea, inventata de om anume pentru a-i asigura protectia si pentru a instaura ordinea in cetate. Cartea lui Saramago descrie etapele regresiei fiintei umane inapoi la stadiul de animal (unele animale sunt mai bune decat unii oameni; de altfel, animalele din cartea lui Saramago nu orbesc), sau de sub-oameni. Cand o epidemie de orbire izbucneste in oras, statul isi arata slabiciunea si incapacitatea de a gestiona situatia. Asta nu e asa blamabil. Ce sa le cerem? Doar sunt si ei tot oameni. E aproape "normal" ca se intreaba daca nu ar fi mai bine sa ii suprime pe cei afectati de orbire, decat sa riste raspandirea epidemiei. Noroc ca, in curand, toti isi pierd vederea, si in statul orbilor se instaleaza starea naturala. Ororile sunt descrise simplu, pentru ca ele se fundamenteaza aproape logic pe caracterul nostru, al speciei: suntem facuti jumatate din indiferenta, jumatate din rautate, spune unul dintre personajele cartii. Nu putem sa asteptam ori sa pretindem iertare, mila, speranta. Putem doar sa incercam sa supravietuim.

Nu mi-am notat foarte multe despre aceasta carte, pentru ca ipoteza studiata in ea nu constituie o noutate si pe mine nu m-a socat. Am citit-o ca pe o scurta relatare istorica, a unui fapt care inca nu s-a petrecut in forma asta, dar in alte forme parca il regasim de-a lungul "glorioasei" noastre istorii, sub forma de genocide organizate minutios, razboaie civile s.a.m.d. Mi-au placut anumite accente folosite de autor-ceea ce ne face oameni si ne deosebeste de animale, nu e ratiunea, ci sentimentul; un astfel de sentiment ar fi "simtul oameniei" (p.91)-, alegerile pe care le face pentru eroii sai- grupul care totusi supravietuieste oarecum demn, pentru ca rupe acest lant al perpetuarii faptelor rele gratuite impotriva semenilor lor, este condus de o femeie-, si nu pot sa spun decat ca eu as introduce aceasta carte in romanele de literatura de peste tot din lume, ca lectura obligatorie.

Ati observat poate, atunci cand mergeti pe strada, cum multi dintre oamenii care trec pe langa dumneavoastra evita sa va priveasca in ochi? Poate sunteti unul dintre aceia? De ce ne ferim sa ne privim? In Occident a devenit chiar o impolitete sa te uiti la cineva mai mult decat cateva secunde. Se cheama ca te holbezi insistent. Saramago alege o epidemie de orbire pentru ca, metaforic, ochii sunt oglinda sufletului. Orbirea de care vorbeste el afecteaza in primul rand acest "organ" nepalpabil. La ce bun sa mai ai ochi, daca esti orb? Mie alegerea autorului mi s-a parut foarte buna, aceea de a inchipui o epidemie de orbire. In fond, cea mai mare maladie a secolului al XXI-lea este lipsa de comunicare dintre oameni.

Societatea umana functioneaza intr-un mod misterios. Uneori in loc de solidaritate, vedem dezbinare. In loc de fapte bune, primim doar fapte rele. Cum de se intampla asa? Raspunsurile sunt mutiple. Pentru inceput, daca v-ati imagina ca de fiecare data cand dati noroc cu cineva, dati noroc cu un lup, un pradator, si nu cu un miel, atunci ati invata sa fiti precauti. Pe de alta parte, schimbarea lumii incepe cu sine. Ca sa ne desavarsim, sa devenim mai buni, nu e de ajuns sa facem faptele bune. E necesar sa impiedicam si faptele rele, daca ele se savarsesc cu stirea noastra.

Ultimul aspect pe care vreau sa il aduc in discutie este cel al credintei. Lipsa credintei atrage dupa sine, fara echivoc, un lant de fatalitati, atat individuale cat si la nivelul intregii societati. Religia crestina vorbeste despre trei virtuti ale unui bun credincios. Acestea sunt: credinta, speranta si iubirea (cu o componenta cruciala-> mila). Saramago pare sa faca referire la toate, pe parcursul cartii sale. Poate ca ele sunt cele de care depinde viitorul nostru ca specie si mantuirea noastra.

Vedeti? Nu e greu sa vorbesti despre cartea lui Saramago, pentru ca tema ei ne suna cunoscut tuturor. Ea starneste un ecou undeva in mintea si/sau in sufletele noastre. Nu e nici usor sa vorbesti despre cartea asta, pentru ca ne-am pierdut obiceiul de a vorbi despre sentimentele noastre, si cuvintele care erau folosite pentru a le descrie si-au pierdut sensul. Ar fi ajuns, poate, sa incercam sa ne uitam unii la altii, si sa acceptam ideea ca, in fond, suntem la fel: in primul rand oameni.

"I'm the left eye, you're the right. Would it not be madness to fight? We come one." (Faithless)

* Jose Saramago, Eseu despre orbire, trad. de Mioara Caragea, Ed. Polirom, Iasi, 2005

Intrebare incomoda

Sa spunem ca maine aflati cat mai aveti de trait, si ca nu mai aveti prea mult timp. Care ar fi un ultim lucru pe care ati tine neaparat sa il faceti? Unii spre exemplu, ar vrea sa mearga in tabara cosmica, pentru ca asta ii apasa pe ei cel mai tare, ca n-au ajuns acolo cand erau copii. Altii poate ar vrea sa se indragosteasca teribil si sa cunoasca profunzimile acestui sentiment. Povestea e cam asa:

1. Sunteti Harold Crick (Will Ferrell) si aveti o viata obisnuita. Lucrati ca agent al Fiscului, sunteti burlac, viata dumneavoastra evolueaza dupa orare de timp bine calculate (doar aveti mania numaratului si a calculatului, pe langa alte zeci de mici manii), si ea penduleaza intre "acasa" si "la serviciu". Si cum va duceati... asa...traiul cotidian, deodata incepeti sa auziti o voce care va spune ce urmeaza sa vi se intample. Nu e schizofrenie, pentru ca lucrurile alea chiar se intampla, in timpul nararii. E o voce care va spune chiar ca urmeaza sa muriti, fara sa fi apucat sa faceti nimic cu adevarat important in viata dumneavoastra. Nu ati iubit si nu ati fost iubit, nu v-ati indeplinit hobbyul secret de a invata sa cantati la chitara etc. Asta e o lovitura destul de mare primita de realitatea dumnevoastra de zi cu zi. Dar nu va panicati si incercati sa gasiti raspunsul la intrebarea: cine e vocea din capul meu? Si va ganditi ca cel mai bine va poate ajuta un profesor de literatura.

Proful traznit, Jiles Hilbert (Dustin Hoffman) pare sa aiba un singur motto: cafeaua e esenta vietii. El e dependent de cafea. Atat de dependent ca nu o lasa nici cand intra la toaleta. Daca e pe punctul de a o termina, fuge la automat si isi ia alta. Asta il tine doar pana in birou, unde din fericire are un filtru de cafea, productie proprie. Cand e momentul sa plece acasa, restul de cafea ramasa din ziua aceea merge inapoi in filtru. Nimic nu se iroseste. El e cel care realizeaza ca vocea pe care o aude bietul Harold apartine unui narator, din princina formularilor pe care le face. Dar cine ar putea fi? Ar putea Harold, cu ajutorul profesorului sa il/o gaseasca la timp?

2. Sunteti Kay Eiffel (Emma Thompson). Sunteti o scriitoare mediocra, cu cateva romane publicate pana acum. Treceti prin una din cele mai mizerabile perioade ale vietii, pentru ca va confruntati cu "blocajul scriitorului". Pur si simplu, nu reusiti sa gasiti finalul ultimului roman, la care lucrati de ceva timp, editorii s-au cam enervat si v-au trimis pe cap si o asistenta iritanta (Queen Latifah), dar orice ati face nu va pica deloc fisa. In plus, cartea incepe sa miroase deja a capodopera, si finalul e foarte important. Poate sa strice tot, sau sa incununeze minunat munca dumneavoastra. Asadar, cum sa va omorati oare personajul ultimei fictiuni, pe Harold Crick? Va chinuiti ce va chinuiti, si la un moment dat Boom!......stiti, acele momente de iluminare, cand povestea va vine fara sa va fi gandit la ea, se intampla! Finalul perfect, balansat, ultima piesa din puzzle. Va intoarceti precipitata in casa unde traiti complet izolata, asistenta e tot acolo baiguind ceva despre fumatul care ucide si plasturii de nicotina, si va asezati la masina de scris. Fraza dupa fraza, dupa fraza.....pana cand.....fictiunea da buzna pe usa. Harold. Da. E chiar Harold. A ajuns la timp, si va implora sa nu il omorati. Realitatea se intalneste cu fictiunea.

Si acum intrebarea. Ce credeti, happy end sau nu happy end? Si daca da, pentru cine? Credeti ca ar putea Kay sa isi masacreze capodopera pentru a impiedica disparitia lui Harold? Sau credeti ca Harold, convins de profesorul de literatura, va intelege ca, in fond, toti murim la un moment dat, si daca asta ar duce la nasterea unei capodopere, n-ar merita mai degraba sa mori ca un erou, decat ca un nimeni?

Cam acesta e filmul Mai mult decat fictiune, un film minunat, in care Will Ferrell impresioneaza profund, reusind sa il faca extrem de uman pe acest birocrat aparent neisemnat, dar a carui viata cantareste la fel de mult ca a oricaruia dintre noi. O scena care mie mi s-a parut a fi senza a fost momentul in care Harold, indragostit de o dra. patiser extrem de neconventionala (baietilor o sa le placa de ea, garantat), ii aduce acesteia o cutie plina cu faina. Harold face un joc de cuvinte delicios, inventand un plural pentru faina, spunandu-i drei. ca i-a adus "flours" (pronuntie identica cu "flowers"= flori). In fine, intreg filmul e compus din asemenea scene. Pe o scara de la 1 la 10 ii dau nota 10. Puncte extra pentru decoruri, filmul ne arata cateva capodopere arhitecturale ale orasului Chicago, si pentru coloana sonora, foarte foarte bine aleasa.

Stranger than fiction, 2006, regia Marc Forster, cu Will Ferrell, Dustin Hoffman, Emma Thompson, Queen Latifah.

"Hai sa emigram in America-ca-ca" (Vama Veche)

Orasul tacerii (Bordertown) este un film despre America corporatista, care este ocupata. Ea este ocupata cu saparea de gropi. Da, ati auzit bine. E vorba de gropi comune, in care ajung femeile mexicane, angajate sa lucreze pentru 5 dolari pe ora in fabricile construite de americani, in orasele aflate de-a lungul granitei cu Mexicul. Unul dintre aceste orase este Juarez. Din pacate, aici izbucneste un val de violuri si crime in serie, ale caror autori sunt mai multi psihopati, si asta face ca in scurt timp peste 5000 de femei sa fie omorate, alte cateva sute sa fie date disparute si lantul ororilor sa continue. Statul mexican nu vrea sa auda despre probleme cu mai marii vecini americani, care varsa bani in buzunarele politicienilor lor, in plus e mai ieftin sa musamalizezi o problema decat sa incerci sa o rezolvi. Americanii refuza categoric sa le asigure paza angajatelor din fabrici, ei fiind prea preocupati cu exploatarea lor feroce. Mexicanii sunt ieftini, multi si nu conteaza.

Si atunci, o jurnalista americana (Jennifer Lopez) porneste spre unul dintre aceste orase, cu scopul de scrie un articol despre asta. Ea crede in mod naiv ca adevarul exista, ca poate fi descoperit si ca scoaterea lui la iveala poate sa indrepte lucrurile. In acelasi timp, odata ajunsa pe taram mexican, jurnalista isi descopera (si aici filmul o cam ia pe aratura, dupa parerea mea) radacinile negate pana atunci (tipa era mexicana, parintii ei fusesera ucisi si ea fusese adoptata de o familie americana), dar si o veche iubire neimplinita, ziarist si el (Antonio Banderas, pe care, nu stiu cum si de ce, il parasise in culmea pasiunii, ca sa isi urmeze, nu-i asa, cariera).

In tot cazul, nimeni nu vrea sa publice adevarul. El ar dauna economiei de tip corporatist american, si in ciuda eforturilor si protestelor ei, tentativa de restabilire a legii si ordinii esueaza. Cum ar veni, exista doua tipuri de legi: alea pentru saraci, si alea pentru bogati, vorba unuia dintre personajele din film. Cei bogati scapa intotdeauna nepedepsiti. Sigur ca pentru a deveni bogat, foarte bogat, trebuie sa ai anumite calitati. Cum ar fi aptitudinea speciala de a calca pe cadavre, uneori la propriu.

Filmul mi s-a parut a fi bunicel, el fiind desigur amplu sustinut de tragismul povestii pe care o nareaza. Minusurile filmului sunt faptul ca Antonio Banderas moare:P si faptul ca are un sfarsit cam neclar: 30% happy end, restul ceata. Un pic de adevar se face (unul dintre criminarli ajunge la proces, doar unul), si Jenny se stabileste in Juarez, unde preia ziarul pe care il conducea marea dragoste a vietii ei.

Problema pe care mi-o ridica acest film este una forte grava, care merita suficienta atentie si timp: daca, spre exemplu, statul promite siguranta si el nu livreaza, ramane sa ne facem siguri dreptate. Si atunci, oare ce fel de vremuri ne asteapta?


Bordertown, 2006, regia Gregory Nava, cu Atonio Banderas, Jennifer Lopez.

Geniul latent

Aseara ma uitam pe National Geographic, plina de semnul intrebarii, cum un cercetator de la Universitatea din Sidney a concluzionat ca toti suntem geniali, doar ca nu ne manifestam in acest sens dintr-un simplu motiv. Anume acela ca ne uitlizam emisfera stanga a creierului, cea care produce o gandire logica, conceptualizata, a ridicarii de la detalii la viziunea de ansamblu, pentru a descrie si intelege lucrurile. Acest fapt inhiba activitatea emisferei drepte, unde s-ar localiza geniul. Geniul fiind acel tip de observare a realitatii in detalii, de indreptare a atentiei si spre stimuli secundari, nu doar spre cei principali, "evidenti", si care ne permite sa ne exprimam artistic, eliberand imaginatia de acele "pre-judecati", de tirania unui anumit tip de "ratiune" si asa mai departe.

Tipul a dezvoltat in acest sens si un mic device. Un aparat cu un suport pentru barbie, ca al oftalmoscopului, cu o cutie neagra ce se lipea de tampla stanga prin care erau induse impulsuri magnetice in creier, cu menirea de a-ti perturba activitatea emisferei stangi. Teoria era logica: daca inhibi emisfera stanga, o dezinhibi pe cea dreapta. Zis si facut. Subiectii voluntari ai studiului, primeau timp de vreo 30 de minute socuri magnetice in cap. Nu simteau nici o durere, doar muschii fetei faceau o grimasa si maxilarul le clantanea (pentru asta era suportul de barbie).

Dupa primirea socurilor, oamenii repetau niste teste, facute si inaintea aplicarii tratamentelor, si la sfarsit se comparau rezultatele, conform metodei "inainte si dupa". Rezultatele erau destul de bune, trebuie sa recunosc, si cercetatorul (care pun pariu ca avea propriul lui device acasa, cu care isi tragea socuri magnetice in cap ori de cate ori vroia, pentru ca era foarte expansiv, cu o sapca intoarsa intr-o parte si o fata undeva intre einstein si bugs bunny) declara bucuros ca in 40% dintre cazuri diferentele au fost marcante. Speranta lui era sa breveteze in curand un astfel de aparat, portabil, si cand iti vine cheful il pui pe cap si Paf! esti o balerina! sau Paf! esti pictor!


Revenind la indivizii cu aptitudini speciale, numiti in lumea medicala "savanti", ei bine, dupa toate aparentele, fiecare dintre acesti oameni, au avut din nastere o "anomalie" a aparatului nervos central, sau au dobandit-o in timpul vietii (in urma unui accident vascular, ori a unui accident mecanic, cum ar fi primirea unei lovituri la cap). Asa se explica unele comportamente si manii, grafomanii, pictatul excesiv, sentimentul ca daca nu te defulezi artistic iti vine rau fizic, etc. etc. Se pare, de asemenea ca, studierea creierelor acestor "savanti" ne-ar putea ajuta sa descifram mai multe despre creierele ordinare (cu sensul de obsinuit, comun). Pana acum, "savantii" sau "geniile" cum erau numiti, (desi cercetatorii par sa prefere utilizarea termenului de geniu mai degraba in relatie cu o proprietate a unui om ( a avea geniu)), erau considerati cazuri unice, aparute "accidental", si care trebuie luate ca atare deoarece ele nu pot genera un tipar, o regula, o teorie, o paradigma.

Sigur ca regandirea teoriilor despre "savanti" dar si despre creierul "obisnuit" produce o serie de intrebari si ipoteze de lucru noi. De exemplu, daca toti posedam geniul, de ce totusi el este mentinut intr-o stare latenta? Daca am putea sa il activam, ar fi un lucru bun, de dorit, sau ar putea avea si alte efecte nedorite? (oare toti ne-am manifesta impulsurile prin arta sau unii si le-ar manifesta prin alte mijloace, eventual violente?) Si o intrebare la care ma duce gandul pe mine ar fi, oare cati "savanti" am tratat pana acum, cu medicamente psihotrope, si cate capodopere am impiedicat astfel sa apara? Unii oameni care isi descopera aceste manifestari noi, in urma unor anomalii sau a unor accidente refuza deliberat tratamentul. Ceea ce mi se pare rezonabil (de la avoir raison). Cum ar fi, de exemplu, daca maine, v-ati trezi si ati putea picta ca Picasso? Sau ati putea canta ca Pavarotti? Sau ati putea scrie ca Proust? Nu ar fi oare acela paradisul? V-ati mai dori sa iesiti din el? Asta pe langa faptul ca ati deveni multimilionari, ca rezultatul al comercializarii operelor de arta.


National Geographic Channel, My Briliant Brain

Cele 5 minute de celebritate

Stiti ca fiecare isi doreste in adancul sufletului sa aiba parte de cele 5 minute de celebritate ale lui? Alea cand apari la televizor si apuci sa faci cu mana la camera, sa iti saluti mama in timp ce ranjesti tamp? Cel putin mai nou, de cand cu societatea-spectacol?

Primele mele minute de celebritate, au fost prin clasa a 5-a, cand castigasem o medalie de argint, la un concurs international de pictura. Postul de radio local ne-a invitat pe toti castigatorii din scoala mea (vreo 3-4 copchilasi), impreuna cu dna profesoara, sa participam la o emisiune de o ora pe aceasta tema. Mi-am prevenit toate neamurile sa stea cu urechea pe frecventa in acel interval orar. Stiu ca eram prima oara intr-un studio radio, si mi s-a parut cam simplu, nu corespundea viziunilor mele despre cum ar trebui sa arate un studio de acest gen. Moderatoarea emisunii ne-a asezat in semicerc pe scaune, si ne-a aratat microfonul, care statea la mijloc, explicandu-ne ca, daca va trebui sa vorbim, sa ne aplecam spre el si sa vorbim linistiti.

Emisiunea a fost cam plictisitoare, desigur ca cel mai mare numar de intrebari era rezervat dnei profesoare. Cand in sfarsit a venit timpul sa ne intrebe cate un lucru si pe fiecare dintre noi, eram deja antrenata si nervoasa. Moderatoarea m-a intrebat foarte incolor:" Ce parere ai tu despre faptul ca ai castigat aceasta medalie?" Iar eu m-am aplecat spre microfon si am raspuns rar, foarte nervoasa:"Ei bine, eu cred ca am meritat-o!" Dna profesoara mi-a aruncat o privire cu subinteles, stiti voi de care...iar eu eram asa de mandra de mine, si de emotionata, ca am uitat sa ma gandesc la parintii mei. Daca ma vor certa cand voi ajuge acasa sau nu. Din fericire, ei s-au amuzat copios.

Ei bine eu ma amuz teribil acum, de cate ori se iveste aceasta ocazie a celor 5 minute de fame. Ultimele mele 5 minute de celebritate sunt de la intalnirea clubului de carte Elle, despre care am scris si aici. Si ele inseamna aparitia in paginile revistei, numarul din noiembrie, la rubrica rezervata acelui eveniment. Minutele le impart cu Roxana. Pentru ca am suportat impreuna deshidratarea cauzata de caldura infernala din Crem Caffe. Mai sunt si alte vedete printre noi? Daca da, in ce au constat cele 5 minute de celebritate ale voastre?

Gaudeamus bate Bookfest

Am fost la Gaudeamus in chiar prima zi a targului, adica ieri, mai pe seara. Si mi-a placut. Mi-a placut foarte tareee, domnuleee. Targul era atat de mare, de pustiu si de al meu incat am putut sa ma plimb nestingherita printre standuri (cei de la Rao cred ca iar au batut restul editurilor la dimensiunea standului si complexitatea sa, din pacate cei de la Art s-au plasat tare prost si au facut economie la lemnul lor superb de brad, asa incat a iesit ceva mic si nefericit). Fata de Bookfestul din vara, targul de acum are mai multi participanti (e un targ international), si e mai bogat in titluri si evenimente. Un alt plus ar fi ca studentii, elevii si pensionarii au intrarea libera. Noi am cumparat bilete, ca tineam mortis sa castigam o dacie la tombola de duminica.

Ce mi-a mai placut a fost ca, desi mi-am lasat portofelul ca o mare idioata pe masuta de completat taloane, l-am regasit 15 minute mai tarziu cand, dorind sa cumpar o apa am realizat ca n-as avea cu ce sa o achit. Va dati seama ce devastata eram? Portofelul meu, cu toate cardurile si pozele bunicilor mei si milionul pentru carti si....

Ce nu mi-a placut a fost ca se fuma peste tot. Si in restaurantul improvizat, si in standuri, ori asa ceva nu este permis, daca imi dati voie. Nu cred ca si-ar aprinde cineva o tigara in Arhivele Nationale, sau in Biblioteca Centrala. Dar cred ca vina apartine celor care nu au interzis, nu celor care si-au permis.

De asemenea nu mi-a placut faptul ca baietii de la chioscul de Kurtos, de afara, au plecat la 19.45, deci inainte de terminarea programului si vreau sa folosesc acest prilej pentru a raporta ca au tras chiulul, si de aceea nu avem noi o economie de piata functionala.

Si sigur ca nu e placut nici sa mergi jumate de kilometru pana la intrarea in targ, ar trebui instalate niste carucioare de golf sa transporte vizitatorii, asta dupa ce te-ai descurcat prin noroiul pufos incercuind santierul ala unde se construieste cine stie ce.

Dar am reusit sa imi fac cateva cumparaturi, de care sunt mandra si bucuroasa, mai ales ca epuizasem cam toate romanele si nu era momentul sa ma apuc sa recenzez vreun tratat de geopolitica. Asa ca leapsa pentru tavi, cinabru, roxana si cine o mai vrea, lista mea de cumparaturi:

1. Jose Saramago, Eseu despre orbire, Ed. Polirom
2. Thomas Pynchon, V., Ed. Polirom
3. Marcel Gauchet, Iesirea din religie, Ed. Humanitas
4. Giordano Bruno, Opere italiene IV, Alungarea bestiei triumfatoare, Ed. Humanitas
5. Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, Ed. Humanitas
6. J.M. Coetzee, Dezonoare, Ed. Humanitas
7. Dean Koontz, Odd Thomas, Ed. Rao

La ce sunt buni prietenii

- sa te asculte; cu adevarat sa te asculte;
- sa iti spuna ceea ce sperai sa auzi;
- sa te faca sa razi;
- sa isi imparta mancarea cu tine;
- sa te suporte pe tine si depresiile tale, si nu sa-ti fie alaturi doar cand ti-e bine.
Macar la atata lucru sunt buni prietenii. E mult? E putin? Judecati voi insiva.

Top 10 carti care merita citite pana la 24 de ani

1. Biblia * cate un pasaj din Evanghelia lui Matei in fiecare zi. E medicament pentru suflet;
2. Platon - Republica * putina dedulcire la antici n-a facut rau nimanui;
3. Dostoievsky - Crima si pedeapasa * intai a fost Marele Inchizitor, dar apoi a fost Dostoievsky;
4. Joyce - Ulise * poate cel mai bun roman al tuturor timpurilor. Se digera mai greu, dar tine mai mult de foame;
5. Bulgakov - Maestrul si Margareta * zborul Margaretei;
6. Marquez - Un veac de singuratate * daca imi amintesc ca mi-a placut mult de tot, inseamna ca merita sa stea in top;
7. Llosa - Conversatie la Catedrala * bun, nene, bun. Plus ca sunt in faza sud-americana acum;
8. Cortazar - Sotron * I believe in LOVE;
9. J. S. Mill - Despre libertate * o carte redusa in dimensiuni, dar mare in ideile continute;
10. Eliade - Romanul adolescentului miop * o carte motivationala si vocationala pentru multe generatii, inclusiv pentru adolescenta mea.

Top 10 carti care merita citite

Mania compunerii de topuri, clasamente si ierarhii care stapaneste lumea, m-a determinat si pe mine sa incerc o propunere. Top 10 carti, care in opinia voastra merita citite, insotit de 2-3 fraze in care sa argumenteze fiecare in favoarea alegerii acelei opere. Astept topuri, si in curand il voi posta si pe al meu. Aceste carti nu trebuie sa fie neaparat capodopere ale literaturii universale. Problema care se pune este ca ele sa produca rapid efectul scontat. Adica sa te faca sa rasufli usurat ca nu ti-ai pierdut timpul cu multe pagini inutile. Natura subiectiva a preferintelor fiecarui individ este intrinseca alcatuirii listelor, sigur ca da. Si cine vrea sa polemizeze (dezabtere, nu cearta urlata intre doi indivizi), trebuie sa citeasca din referintele date, pentru ca apoi sa aduca argumente pro sau contra. E destul de simplu si e o tema de discutie. E leapsa pentru Cinabru, pentru ca m-au interesat recenziile lui, si mai departe, sa o mai dea el cui o vrea.
Asadar, astept topurile voastre!

I beg your pardon, I never promised you a rose garden

Ia sa vedem, dragilor, ce avem noi aici. Am putea spune ca actiunea acestui roman s-ar putea petrece oriunde, banuiesc, iar faptul ca se petrece in America e intamplator. Sau nu?

Personajul principal al cartii, Vernon Gregory Little (mic), e un adevarat Tom Sawyer sau Huckleberry Finn, doar ca mult mai nedus pe la biserica si mai neascultator, fiind un baiat neglijat sistematic de Mami, cu majuscula, preocupata cu alte lucruri mult mai importante, cum ar fi ultimul tip de frigider side by side, sau intrigile tesute cu gasca de amice supraponderale (Avertisment: Mamelor, atentie cum va cresteti baieteii!).

In micutul orasel Martirio, din statul Texas, un nume sugestiv al unui oras inventat deliberat de autor, Vernon devine rapid o adevarata celebritate locala. Unul dintre colegii de scoala, pe nume Jesus, indelung discriminat pentru ca e mexican si este si homosexual (pervertit fiind de cativa dintre profesorii de scoala, care aveau ca hobby intretinerea de relatii sexuale cu minori), se enerveaza intr-o dupa-amiaza atat de tare ca decide sa isi impuste vreo 16 colegi de clasa si-apoi sa se sinucida.

Situatia escaladeaza rapid deoarece comunitatea are nevoie, nu-i asa?, de un tap ispasitor. De aici si pana la distribuirea lui Vernon in acest rol nu e foarte mult. Acum facem cunostinta cu ultimele gaselnite in materie de media, publicitate si marketing ale minunatei societati-spectacol, ale carei inventatori si actori suntem. Un pseudo-reporter intervine in destinul lui Vernon, adancindu-l in c*c*t pana la gat. Si stiti cum se spune: cand esti in c*c*t pana la gat, ai face bine sa te descurci singur si sa nu tipi dupa ajutor, ca altfel risti sa-ti intre si-n gura. Cam asta incearca si micul Vernon.

El are aproape 16 ani si nu stie prea multe despre viata, dar incepe sa asimileze rapid cunostinte noi, sub forma de lectii.
Si ia sa vedem cam ce il invata viata pe micul nostru star:

1. In primul rand, Vernon descopera ca lumea e plina de ipocriti, care urmeaza doar acele actiuni care le deservesc propriilor interese si nevoi. Nu e de ajuns sa stii ca tu esti nevinovat, nu e de ajuns nici sa ai protectia unor "drepturi fundamentale", ale unei "constitutii" si alte metafore din acestea molfaite conjunctural, care ar trebui sa iti garanteze prezumtia de nevinovatie. Nu e suficient nici sa ai acele blestemate de probe, in favoarea cazului tau, care sa demonstreze neimplicarea ta. In societatea de tip spectacol Vernon nu e decat un produs, o marfa, si soarta lui depinde de pozitionarea lui pe piata, de felul in care stie, sau nu sa isi vanda povestea, de modul in care poate sau nu sa-si managerieze pozitia. Doar daca o fraza sau o situatie s-a dat la televizor, atunci in mod sigur ea este adevarata. Altfel, daca ai cazut in dizgratia publicului, esti pierdut. Publicul te poate salva sau condamna. Tot el priveste excitat crucificarea ta in direct. Cu alte cuvinte, cui nu-i place cum se joaca, sa iasa din hora.

2. Micul Vernon mai descopera ca aceeasi societate spectacol e cea care ne face sa ne imaginam ca toti putem deveni intr-o zi vedete, staruri de la Hollywood sau cel putin bilionari. Televiziune si fast-food, pana la varsta cand iti dai seama ca nu o sa devii niciodata vedeta. Atunci, normal, te cuprinde depresia si panica. Asta produce comportamente deviante, de la banalele eating disorder-unii mananca de frica, altii de nefericire, altii de teroare ca trebuie sa slabeasca, si tot asa, si pana la cazuri mai grave de psihopati, care intretin relatii sexuale cu minori, sub pretextul ca e ceva normal si frumos numit DRAGOSTE, sau omucideri (chiar tatal lui Vernon moare in circumstante misterioase si cadavrul sau nu este gasit niciodata. Eu am o banuiala. Voi oare ghiciti unde s-ar putea afla?).

3. Ai putea crede ca e usor sa traiesti in aceasta situatie, aparent relaxata si lipsita de presiune. Un adolescent de varsta lui Vernon ar trebui sa nu isi bata capul decat cu gagici si jocuri video iar nu cu chestiuni filosofice sau chiar pragmatice. Dar deoarece pe hartie calculele sunt intr-un fel, in timp ce in societatea-spectacol ele dau cu rest, micul nostru martir (tap ispasitor, si locuitor al orasului Martirio, nu?) miroase imediat ca, pana sa faci tu primul milion de dolari, vecinul tau a facut deja un bilion, si asa ca indiferent ce faci in viata, niciodata nu e de ajuns.

Asadar, din 1,2 si 3 deducem ca, nu conteaza ce faci in viata, atata timp cat reusesti sa impachetezi totul in hartia potrivita, si sa te prezinti in lumina favorabila. Auditoriul e atat de imbecilizat, incat e tare usor ca vinovatii sa apara ca martori in procese, ingropand un om complet nevinovat, si e foarte simplu sa convingi, atunci cand te-ai aliat cu cine trebuie.

Vernon decide sa se salveze, dar doar dupa ce isi accepta rolul de tap ispasitor. Se spune ca daca ii repeti unui om de suficient de multe ori un lucru, chiar daca nu e adevarat, acela incepe sa-l creada. Asa si amicul nostru. Acceptarea rolului negativ ii apare dintr-odata intr-o alta lumina. Tapul ispasitor e mai nou un tap ispititor. Doar stiti cum toata lumea il tine minte cel mai bine pe actorul negativ, ba uneori chiar il simpatizeaza in secret. Intra in joc, si constata ca figura de rau facator ii poate aduce si foloase. Orice fel de publicitate e publicitate buna. Notorietatea adusa de punerea sa sub acuzare il poate aduce alaturi de iubita viselor lui, o fata mai mare ca el.

Planul lui Vernon e simplu. Sa fuga in Mexic, unde sa traiasca intr-o casuta pe plaja, impreuna cu iubita lui, si ulterior sa isi aduca si mama, cand lucrurile se vor fi linistit cat de cat. Se pare ca detalii cum ar fi varsta, lipsa banilor, sau faptul ca fotografia sa e difuzata absolut pe toate canalele de televiziune non-stop, nu pot constitui o piedica. Asta si pentru ca, in mod miraculos, Vernon reuseste sa ajunga in Mexic, dupa ce o abureste pe tipa (o alta lectie de viata-4-, ii spune micului martir ca nici o fata nu ii poate rezista unui bad boy) si destinul lui pare salvat. Tipul rau care ramane si cu fata, si cu banii, nu? Ei bine, nu. Fata il toarna chiar de ziua lui de nastere, contracost evident, ea urmand sa devina o jurnalista de succes in urma predarii criminalului, dupa ce ii smulge o marturisire in conditii "delicate". Putem spune acum, desteapta negociere! Stupid Vernon!

Din experienta cu Mexicul, Vernon descopera ca mexicanii sunt mai oameni decat americanii, pentru ca nu au fost imbecilizati inca, pentru ca acolo iubirea neconditionata inca exista si pentru ca nu traiesc intr-o societate stupida care ii invata sa isi doreasca tot felul de lucruri de care nu au cu adevarat nevoie. Tot in episodul fugii lui, gasim o scena haioasa, si premonitorie pentru cursul actiunii. Adidasii lui Vernon, adica obiectele care il faceau pe Vernon ceea ce era, ii confereau identitate, sunt crucificati, adica suiti pe o cruce veritabila, cu un Jesus veritabil.

In cele din urma, Vernon e capturat si incarcerat. Urmeaza procesul (televizat, cum altfel?), in care se incearca incadrarea lui in criminalul in serie cel mai terifiant. Micul adolescent e ras in cap, machiat, i se pun niste ochelari de dupa care pare ca te priveste cu niste ochi uriasi, ce seamana groaza. E prezentat ca un barbat, alb, homosexual, psihopat. Vi se pare cunoscut patternul?

Showul e total. Vernon e gasit vinovat, condamnat la pedeapsa cu moartea. Dar nu, povestea lui nu se opreste aici. Inchisoarea intreaga e transformata intr-un Big Brother, in cadrul caruia spectatorii voteaza si decid cine moare primul. E usor tras de par, poate va ganditi. Dar de fapt cat de departe suntem de aceasta realitate? Tirania majoritatii ca regula "democratica" ar face posibil aproape orice. In tot cazul, ca sa nu scada calitatea spectacolului detinutilor le este luat si dreptul la spovedanie, asa ca bietul Vernon e nevoit sa se impartaseasca in toaleta, unui alt condamnat la moarte, care tocmai mergea pentru ultima oara la latrina. Din fericire, martirul nostru reuseste sa impresioneze destul cat sa isi castige niscaiva timp, pentru reflectare si pentru opera sa de arta secreta: un tatuaj cu mesajul de pe aparatoarele camionului cu care reusise sa fuga in Mexic, care spune: Me ves y sufres = Priveste-ma si o sa suferi. In utimele clipe, Vernon e urcat pe masa de executie, cu forma unei cruci, pregatit pentru administrarea injectiei fatale.

5. Ultima lectie pe care o invata Vernon este despre moarte. Cum moartea e ca si cum ai pleca dintr-un loc pe care credeai ca il urasti, numai ca dupa ce ai stat o vreme acolo a ajuns sa-ti placa. Din pacate tocmai atunci trebuie sa-l paraseti. Si despre cum e in firea oamenilor sa moara in tacere. The end?

Ei bine nu, nici asta nu e sfarsitul. Va asigur ca nimic din recenzia mea nu va poate impiedica sa savurati aceasta carte, scrisa din perspectiva micului Vernon, cu un limbaj spectaculos si cu foarte foarte mult umor, negru, ce-i drept. Mai intreb doar, ce credeti? Happy end or not happy end?

D.B.C. Pierre, Tapul ispititor. O comedie a secolului XXI in prezenta mortii, trad. din engleza de Cristina Barbu si Lucian Sarbu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, 352 pag.

America sounds nice

Aseara la Sala Palatului am ascultat si am dansat frenetic din scaun pe bluesurile cantate de A.G. Weinberger si pe evergreenurile interpretate de Aura Urziceanu. Tipul asta A.G., care este imens si face ca o chitara electrica sa para o jucarie in mainile lui, poarta pantaloni de piele si palarie, se stramba vorbind americaneste chipurile si danseaza cam ca Michael Jackson. Voce are, sufiecienta cat sa stea cocotat pe o scena, un pic de showman e, dar cand il pui langa o Aura, devine o figura palida.

In fine, Aura este toata numai muzica. Canta si danseaza ca o nebuna, in sensul bun al termenului, si nu iti vine sa crezi ca poate sa curga atata viata prin trupusorul ei mic si rubicond. Iar vocea, vocea, dragii mei este divina, intr-adevar. Cum spunea cineva intr-un film, cel mai frumos instrument muzical este vocea umana. Cam asa si cu Aura. Improvizatiile ei sunt ca niste cadouri mici si dragalase, ambalate minunat si date publicului.

Important este ca lumea a venit, chiar daca vremea era infricosatoare, si mai ales e important ca lumea stie sa aprecieze muzica buna. Sigur, ar fi multe lucruri pe care un european ar putea sa le reproseze culturii americane, de la inaltimile ametitoare ale unui snobism autoimpus si asumat. Si nu de putine ori se fac aceste opozitii, intre cultura noastra "milenara" si cultura lor "mai mica si imatura", dar stau si ma intreb cui ii mai sta mintea la istorii de culturi comparate cand danseaza si canta? Catharsisul e posibil cu adevarat!

Vinerea lui Venus

Vinerea asta, surpriza placuta pentru insomniaci. Inflatie de filme bune pe televizor. Din pacate, toate rulau concomitent, ceea ce facea ca alegerea sa fie una foarte grea. Pe kanal D aveam 25th Hour(2002), in regia lui Spike Lee, cu Edward Norton in rolul principal. Pe Pro Cinema, Alien 1 (1979), in regia lui Ridley Scott, pe TVR 1 in regia lui Shari Springer Berman si Roberto Pulcini aveam American Splendor (2003), pe Prima se dadea Vanilla Sky(2001), regizat de Cameron Crowe, cu Tom Cruise si Penelope Cruiz, iar pe TVR Cultural rula Ultimele zile ale lui Hitler(2004), regizat de Oliver Hirschbiegel.

Toate filmele astea sunt de vazut, si de studiat, asa ca eu vi le recomand pe toate, nu odata, ci pe rand. Pe Edward il iubesc in taina de cativa ani, cu toate ca nu e tocmai intruchiparea perfecta a barbatului fatal de la Hollywood sau poate ca tocmai de aceea;

Alien ramane unul din filmele mele preferate SF, si mi-as dori oricand sa ajung in decorul folosit pentru Alien1, sa ma dau si eu in toate masinariile alea bestiale, dar mai ales sa ma joc cu un motostivuitor din acela, facut dupa forma corpului uman. Ripley cu aspectul ei usor androgin inturchipeaza perfect ideea de girl power, care tre sa rupa capul unor extraterestri urati ca noaptea cosmica. Dar isi pastreaza in acelasi timp o feminitate disipata si confuza, suficienta cat sa fie incredibil de sexy;

americanii, cum probabil v-ati dat seama pana acum, nu au o viata prea usoara, datorita unui model social monoton si stresant, cauzator de depresii si inhibitor de simt artistic. Dar eroul principal jucat minunat de Paul Giamatti reuseste sa isi gaseasca supapa necesara supravietuirii, prin combinarea unei gandiri pragmatice cu o exprimare artistica satisfacatoare;

Vanilla Sky este un film despre o minunata poveste de dragoste care ar fi putut fi, dar n-a fost decat in vis. Dar cum putem fi siguri ce anume e vis, si ce este realitate? Viata nu e un fel de vis lucid, in care ne facem mereu sperante si proiecte despre ceea ce am dori sa avem sau sa ajungem? Unele vise devin realitate, altele se spulbera. Ce facem insa, atunci cand visele noastre devin cosmaruri?

Hitler a murit. In ciuda teoriilor conspirationiste, filmul ne prezinta cam cum ar fi putut arata Fuhrerul in ultimele sale zile. Scenariul respecta adevarul istoric, daca e sa ne bazam pe declaratiile martorilor, ultimii care l-au vazut pe Adolf in acel hal. Paranoia si ruperea de realitate a acestui conducator malefic, care ramane orchestratorul unuia dintre cele mai mari dezatre din istoria omenirii (alaturi de gulagul comunist), distruge si destinele celor din anturajul lui. In plus, unora parca nu le vine sa isi creada ochilor. Mosuletul asta care isi taraste un picior, caruia ii zvacneste o mana, decrepit si izolat e marele lor lider? Si daca e asa, merita sa mori pentru el?

Toate aceste filme trateaza subiecte diferite. Insa pentru toate poti gasi cateva concluzii asemanatoare, un fel de cheita universala, care sa se potriveasca in fiecare yala. Concluzia mea, pentru toate aceste filme, pe care le-am revazut acum sau abia le-am vazut prima oara, este ca e foarte greu sa fugi de monstrii care te bantuie, mai ales ca ei sunt launtrici.

Viata ca o cursa

Am vizionat azi-noapte, pe TVR1, filmul Running, din 1979, cu Michael Douglas in rolul principal. Michael Andropolis e un om care a dus o viata normala. Adica a dat la vreo doua facultati si nu a terminat nici una, a inceput cateva afaceri si le-a abandonat pe toate, a avut cateva servicii din care a fost dat afara mereu, si-a facut o familie si acum se afla in divort. Viata i-a dat mereu suturi in fund, dar asta nu l-a impiedicat pe Michael sa alerge inainte.

Sigurul lucru care i-a placut cu adevarat, a fost sa alerge. Acum Michael are 34 de ani si cum nu mai are aproape nimic din ceea ce ar fi trebuit sa aiba, are timp sa se dedice si singurului lucru care l-a pasionat. Si isi propune nici mai mult nici mai putin decat sa reprezinte USA la Olimpiada de la Montreal, ca maratonist.

Povestea este interesanta din prisma curajului acestui om, de a fi ceea ce isi doreste cel mai mult, si nu ceea ce asteapta altii de la el. E extrem de complicat sa alegem drumul cel mai lung si mai greu in viata, iar nu pe cel mai batatorit. Dar e si foarte frumos. Michael din pacate are o frica de esec, care de multe ori il blocheaza si il face sa abandoneze multe dintre cursele in care viata il antreneaza.

Michael e un idealist, dar nu si un inconstient. Situatiile in care ajunge il revolta si pe el. Drept dovada criza de nervi de la ghiseul de unde Michael se duce sa isi ia somajul, in timpul careia ni se serveste si o replica celebra. Cand omul cere un creion ca sa completeze formularul, micul birocrat solicitat ii spune: Nu inteleg cum puteti, voi oamenii astia, sa veniti fara creion la voi. Iar Michael ii replica invariabil:"Life's a bitch!"

Filmul este captivant, nu o sa va spun daca Michael si castiga Olimpiada, si emotionant, aruncand o lumina puternica pe relatiile interumane. Recomand sa fie vazut in cuplu. De altfel, v-as adresa o intrebare, sugerata de o secventa din film: Cand ati fost ultima oara la un concert in aer liber, deci cu intrarea gratis, impreuna cu iubita sau cu iubitul?
Asa cum spune si Michael, uneori in viata nu ai nevoie de foarte multi bani, si nici de o slujba foarte buna ca sa fii fericit. E posibil sa fii fericit si cu mai putin.

kilipirim 2007, sala dalles

Am fost si anul asta o fuga prin Kilipirim. Fata de anul trecut, targul e mai mic, si lipsesc absolut toti comerciantii de bijuterii, jucarii chinezesti, haine din America de Sud si asa mai departe. Incearca oamenii din rasputeri sa faca astfel incat sa fie doar carti, muzica si anticariate. Editurile cele mai importante au punctat ocazia de a mai face niscaiva vanzari. Anticari nu erau decat maxim 2, cu o masuta pe care erau inghesuite monede si decoratii mai mult noi decat vechi. Muzica putina si nu se prea batea lumea pe ea. Pana si cafeneaua Kubik mi s-a parut mai mica. Reducerile conteaza, chiar daca nu sunt decat intre 10 si 30%, si asta v-o poate spune orice impatimit de carti, care cu banii economisiti mai reuseste sa achizitioneze un titlu-doua in plus. Nu cred ca am reusit sa pierd mai mult de o ora in targ, asta poate si din cauza ca sunt antrenata si stiu exact ce sa caut si unde sa ma duc. Eu sunt regina reducerilor, cum m-am autoporeclit bascalios, si am pus mana pe 3 cartulii de la Humanitas, la pretul de 5 lei plus un Homo Ludens de 10 lei, nesperat, caci stiam ca e epuizat demult si despre reeditare nu se auzea nici un zvon.

Ce e bine, e ca lumea vine, si ca mai si cumpara cate ceva. E foarte important pentru mine sa vad ca se cumpara carti. Poate cu putin noroc, cartilea alea vor fi citite si date mai departe. In tot cazul, ele traiesc in mainile cumparatorilor, nu pe rafturi, asa ca decat sa aruncati banii pe reviste glossy, nu ca n-ar fi bune si alea, cand ai nevoie sa iti speli creierii, mai bine un roman de 300 de pagini, castigator al Booker prize.

Poveste pentru Laura

Ajunse in holul hotelului Est. La receptie munca de lamurire. Nu vroiau sa ii dea cheia camerei. Stateau la camera 3. Care era de fapt un apratament cu mai multe intrari, pentru fiecare existand cate o cheie, marcata cu simboluri de la carti. Cheia 3 de trefla, cheia trei de inima neagra. Laura n-a mai stat la discutii. A luat cateva si a pornit spre lift.

Cu cararea intr-o parte si cu privirea inainte, isi facea loc, cu grija, printre rafturile incarcate cu carti din holul apartamentului. Luca o astepta ghemuit in fotoliul albastru cobalt, slab, imbracat intr-un pulovar lalau de lana gri, cu parul cazut pe frunte, cu ochii infundati in orbite, privind in gol. Fata icterica de o paloare morbida si buzele uscate, aproape gri, o speriara pe Laura, care nu stia daca sa se arunce precipitata asupra lui sau sa il astepte sa spuna el ceva mai intai.

Luca era totusi in regula, destul cat sa o salute in modul lor traditional.

-Hello, love.

-Buna..., sopti Laura, uitandu-se tinta spre el, parca incercand sa il sustina cu privirea ei.

-Nu te uita ca arat rau, doar ma stii pe mine, nu am mai dormit de nu mai stiu cand....asta e tot...

-Nu te cred, rosti raspicat fata. De cand te stiu eu nu ai aratat niciodata in halu asta.

-Ha? Ce vrea sa insemne „in halul asta”, raspunse Luca, disperat sa para tare in ochii ei.

-In halul in care esti acum, adica. Tu chiar nu te vezi? Esti jumate din cat erai cand ne-am cunoscut.....Arati ca dracu’! Dus de cand n-ai mai facut?

-Hai bai, ma lasi?

Intre cei doi se asternu o tacere nervoasa. Luca privea tinta pe fereastra cu un rictus mimand dezgustarea, in timp ce Laura statea cu mainile impreunate in fata, privindu-l.

-Bine. Eu nu am venit aici sa iti tin o prelegere despre cum ar trebui sa te ingrijesti. Stii si tu mai bine. Esti mare, ditamai barbatul. Nu am nici un chef sa iti caut acum in coarne sau sa am grija de tine. E clar? Atat doar ca ma doboara toata situatia asta. Daca te-ai simtit rau de ce, Doamne iarta-ma, nu te-ai dus din timp la un doctor? Doar nu esti de la tara sa astepti pana nu se mai poate! Ce naiba?! Ai chef de circ? Vrei sa te care astia cu salvarea?

-Bai, uite ce e, daca ai venit aici ca sa te urli la mine mai bine te cari, se aude? Acum te-ai carat. Nici nu mai stau la discutii cu tine.Sunt si-asa destul de stresat pe chestia asta!

-Care chestie? Ce s-a mai intamplat de data asta? Ce ai mai visat?! Ha? Iar bazaconiile tale? Iar cacaturile tale de doi bani? Ti-am mai zis! Nimic din toate astea nu e real. Trebuie sa mergi la doctor si sa iti iei tratamentul....nu te mai juca cu viata ta si cu a altora, ca si cum...

-Ca si cum ce? Ca si cum ceee?, urla Luca. Viata mea e de tot cacatul, intelegi? Nu ma mai suport in halul asta. Nu mai vreau. Sunt satul pana peste cap si mai vii si tu sa ma futi la cap cu morala ta de baba! Ce dracu e cu tine? Ce dracu e cu voi toti?

-Luca, bai Luca, hai mai, nu fi asa! Nu incepe iarasi...ok...hai sa ne relaxam, si sa vorbim despre asta. Uite...ai mancat azi? Nu vrei sa ma duc jos sa facem o omleta ceva? Iti fac ce ai tu pofta....

Luca isi propti o mana in bratul fotoliului si se ridica anevoios. Nervii ii faceau bine, ii dadeau putere. Isi stranse pulovarul mai strans pe langa corp si se uita incruntat spre Laura, tacut, vreme de cateva secunde.

-Bine, ok, da-i o fuga jos, in Gima. Poate mancam ceva impreuna.

-Ok. Am plecat. Si vin imediat. Incearca sa te relaxezi, ok?

-Ok.

Laura se intoarse si iesi grabita pe usa, jumate nervoasa si jumate ingrijorata de starea in care il gasise pe Luca.

La parterul hotelului, unde exista un magazin Gima mult mai mare decat altele, fata facu cumparaturi impreuna cu o dna in varsta, o mare actrita sau asa ceva, care ei ii placea mult. A ajuns la casa dar pentru nu avea foarte multi bani a decis sa iasa din magazin lasand toate alea in cos, si pe jumate in sacose. Doar ca angajatii au vazut si au trimis pe cineva dupa ea. Laura le lamuri ca nu avea bani, si ca urma sa se intoarca cu un card de sus, dar daca e posibil sa ii pastreze cumparaturile pana se intoarce.

Urca grabita pana la apartamentul lui Luca, dadu buzna in camera si se opri impietrita. Luca statea in picioare, pe pervazul foarte jos al ferestrei inalte, cu fata la ea, zambind ca si cum era cuprins de o fericire sincera. Parea mai tanar cu vreo cativa ani, si ochii ii luceau jucausi in orbite.

-Luca.....ce faci acolo?....susura fata.

-Fac bine, Laura, fac foarte bine......Am rezolvat tot.....si mi-am dat seama, in sfarsit, pfpfp, imagineaza-ti, in sfarsit, Laura...

-Ce ai rezolvat? Ce tot spui acolo? Nu vrei sa cobori sa imi povestesti mai bine?

-Nu face asta, te rog, nu face asta. Stii, sometimes you really have to let go....

Si Luca ii trimise o bezea din varful buzelor uscate fetei, apoi se lasa pe spate, printre perdelele grele de velur.

-Iti place?

-Mai, e cel putin ciudata....raspunse Maya.

-Stiu, spuse Laura, dar asta am visat aseara. Cam asta am visat ...cine sa intelegea ceva de aici?

Daca ti-e rau, ce cauti la urgente?

Prima data cand am ajuns la sectia Urgente a spitalului Sf. Pantelimon, nu cu Salvarea cum v-ati putea imagina, ci cu o masina particulara, a fost de-a dreptul fantastic. Serios, a fost chiar bine, comparativ cu a doua oara. Dupa un telefon la salvare, si apoi inca unul de anulare a cursei, datorat fapatului ca "Noi avem multe solicitari si mai dureaza sa stiti", am parcat in curtea spitalului cu pacientu mai mult pe brate decat mergand pe propriile picioare. Intram in camera de primire a urgentelor, unde mai multe asistente rujate, machiate insistent si pline de bijuterii faceau ce stiau ele mai bine. Adica pierdeau vremea, in timp ce unii agonizau in aceeasi incapere, cu cate o perfuzie amarata in brat. Sa nu va faceti griji, nu. Gemetele pacientilor muribunzi nu fac ca portia de cafea fierbinte sorbita printre buzele rujate atent sa fie mai putin savuroasa.

Dupa un scurt interogatoriu derulat in picioare, fara sa te pofteasca sa iei loc, desi poate ca mai ai o statie si esti gata, donsoarele iti solicita buletinul, te inscriu intr-un registru si te repartizeaza undeva, pe principiul:"Mergeti in salon". Unde? Revii tu cu o intrebare, dat fiind faptul ca esti musafir acolo si nu esti familiarizat cu imprejurimile. Pai in salon, ti se raspunde. Iesiti pe usa asta, si vedeti acolo in hol o alta, pe care scrie SALON. Te conformezi si ajungi in incaperea cu pricina. Esti preluat de un medic. Deduci asta dupa faptu ca are o uniforma blio, nu verde ca a asistentelor, ecuson nu are si nici nu se oboseste sa se recomande. Te intinde pe un pat, iti lipeste 3 electrozi pe corp, te pune pe monitor cum ar veni si roaga o asistenta sa iti preleveze niste sange, din care iti face doar leucograma, adica 10% din totalul analizelor care se pot face. Asta e protocolul de la urgente. Asta e tot.

In timpul asta, tu te risti la niste intrebari de natura medicala, ingrijorat de faptul ca ti se face tot mai rau. Doctorul iti spune doar cateva lucruri, el neputand sa se exprime decat in fraze foarte scurte, aruncate peste umarul uniformei blio. Astfel de fraze sunt:"Mai dureaza, esti rau, esti foarte rau." Insemnand ca trebuie sa mai ramai ceva in spital, intrucat starea ta este destul de proasta. Sau:"Esti tahicardic rau. Sa vedem, vedem".

Apartinatorii sunt nevoiti sa astepte in hol, pentru o mai buna comunicare intre medic si pacient. Asa scrie mare pe o coala A4 lipita de usa SALONULUI. Zis si facut. Doar ca ce sa-i faci, ca in hol nu sunt scaune deloc-deloc. Dar absolut deloc. Gresie si faianta avem. Termopane avem. Nu avem scaune. Strangi din dinti si te lipesti cu rinichii de faianta rece. Asa trece o ora, trec doua, trec trei. La un moment dat, dl. doctor in uniforma blio vine sa iti zica, intr-un moment de maxima marinimie probabil, ca mai dureaza si te indruma catre un bufet, in stanga, sau un magazin, in dreapta. Te duci in bufet, ca sa mai uiti de mizeria la care esti supus metodic. Acolo ce sa vezi! Un restaurant, gen bistro, sau popas turistic, decorat kitch. Peretii sunt varuiti in culoarea verde fistic, pe pereti atarna niste mini-vitralii cu femei goale, ici-colo cate o etajera din pal, pe care stau niste lumanari. Bistroul are bar si are si chelneri. Acestia iti aduc menul care contine tot ce vrei si ce nu vrei: de la mancare de fasole la ceafa de porc cu cartofi prajiti si clatite cu dulceata. Eu imi iau un espresso lung, o apa si niste clatite, intrucat era cam a doua zi de nemancare si imi culegeam glicemia de pe jos. Bucataria e in afara spitalului, dar comunica printr-un geam termopan, prin care vezi tot. Acolo, un domn si o doamna se dau de ceasul mortii si se agita nervos, preparand diverse pateuri si croisante, pentru magazinul de la intrarea in spital.

Desi in tot spitalul fumatul este interzis, aboslut toate cadrele medicale fumeaza fara nici o rusine. Mai mult, arunca si mucurile pe jos si le strivesc cu papuceii lor albi cu talpa ortopedica. In tot spitalul, nici un cos de gunoi. Daca ai sansa, gasesti pe etaj, o cutie de carton, deasupra ei aceeasi coala a4-afis, cineva iubeste sa scoata lucruri la imprimanta, care anunta ca nu ai voie sa arunci gunoi decat in locurile special amenajate pentru asta.

In timpul cat sprijini faianta pe dinafara salonului, apuci sa il vezi pe Sorinel Pustiul si cortegiul sau, care trece prin spital precum Brad Pitt pe covorul rosu la Oscaruri. Tot personalul de paza al spitalului lasa tot si alearga innebunit dupa el sa ia un autograf.

Dupa vreo 5 ore agonizante, timp in care te-au vazut vreo 3 rezidenti, care rad intre ei si vorbesc despre cazul tau cu un interes sporit, si ca si cum tu nu ai fi de fata, iti dau drumul sa pleci acasa. Ar fi vrut si un consult de la medicina interna, dar cum nu s-a deranjat nimeni sa coboare pana la urgente, raman datori baietii, cum ar veni. In tot spitalul, munca, indatoririle din fisa postului mai pe sleau, se face pe principiul: Asta m-a servit pe mine? Atunci il servesc si eu pe el. Hai du-te te rog dupa analize, hai vorbeste tu sus la radiologie sa il ia pe al meu primul si tot asa.

A doua vizita la urgente a fost mai putin misto. S-a intamplat sa fie intr-o sambata si era plin tot. Aparent, oamenii nu au altceva mai bun de facut pe acasa, asa ca se arunca in fata masinilor. Te prezinti intr-o stare de rau care te pune pe ganduri, mai ales ca ti-ai terminat tratamentul prost prescris data trecuta cand ai dat pe aici. Desigur ca vii cu taxiul, nu cu salvarea, la care nici nu te-ai mai obosit sa suni. Dar, de data asta nu mai ai noroc! Te ia in primire o tanti, rea si de neinduplecat, care iti zice foarte hotarata, ca nu au locuri. Ce daca ti-e rau, n-ai decat sa astepti. Asistentele si rezidentii stau grupati in jurul acestui geniu al raului, la masa acoperita de cani cu cafea si nu ridica nici din sprancene. Dupa ce vede ca totusi nu vrei sa te cari acasa si sa mori in liniste, il desemneaza pe un numit Rafael, rezident, sa te conduca in SALON. El iti da un pat, fara monitor, pe care sa astepti eliberarea altui loc, si uita sa iti puna termometrul, pentru ca e preocupat sa iti rasfoiasca analizele de data trecuta din care insa, nu intelege nimic. Iti pui singur termometrul, si te gandesti serios sa mergi spre casa.

Din pacate e prea tarziu. Rafael e decis sa te invete minte. Te muta in camera de primire urgente, unde esti in miezul actiunii. Ai timp sa observi inactiunea cadrelor medicale, dintr-un unghi perfect, mai ales ca ai tot timpul din lume. Nu e ca si cum s-ar ocupa cineva de tine. Astfel vezi cum se duc doua cate doua asistentele la capataiul cate unui muribund, unde analizeaza cazul in felul urmator:”Al dracului! Vad ca asta tot nu vrea sa isi revina!”. Dupa vreo 3 ore vine o asistenta sa iti ia sange. Ei nu sunt prea siguri ce sa faca cu tine, asa ca te hotarasti sa faci un truc. Ceri unei asistente sa te scoata de pe monitor sub pretextul ca vrei sa folosesti toaleta si fugi!

Semne. Jurnalul depresiilor mele

Cand mai ai un pic pana sa iti pierzi mintile, iti dai seama. Se declanseaza o stare de urgenta in creierul tau, care incearca sa salveze ce e de salvat. Ca atunci cand hardul tau se contamineaza cu un virus deosebit de grav. E de recomandat sa il pui in carantina, in loc sa ii dai delete.

Ei, si cum spuneam, cand iti pierzi mintile, le vezi pe ele, mintile, cum se duc. Tu privesti aproape neputincios cum, pare atat de real, uscatorul de rufe se misca, sus-jos, intr-un ritm din ce in ce mai alert. Si iti pui intrebari asupra acestui fapt. Se poate asa ceva? Oare e cutremur? Nu e cutremur. Si daca ar fi, ar putea uscatorul de rufe sa execute aceste miscari precise si ample? Nu, n-ar putea. Solutie: nu mai privi uscatorul de rufe. Te intorci pe partea cealalta a patului si astepti sa iti treaca. La cateva minute, te uiti iar spre el, sa vezi daca se mai misca. Da. Inca se misca. Iar iti muti privirea.

Esti foarte obosit. Ca stare generala. Ai o depresie care ti se lasa grea in oase. Poate daca adormi, te rezolvi. Te invelesti. Incerci cu lumina stinsa, cu lumina aprinsa-pe intuneric se accentueaza gandurile negre-, pe stanga, pe dreapta, invelit tot sau numai pe jumatate, in fine, faci tot posibilul sa adormi si, evident, nu se intampla nimic. Cazi doar intr-o transa, cam nasoala, mai bine ramaneai treaz. Esti intre doua lumi, unde nu te simti prea in siguranta. Ai un sentiment ca tu n-ai ce cauta acolo, si ca s-ar putea sa ti-o iei rau peste ochi daca mai stai mult. Ceea ce se si intampla. Te apuca niste palpitatii de zile mari, care iti dau impresia ca tremuri spasmodic din tot trupul. Incerci sa deschizi ochii mari, si sa te ridici. Nu fi idiot. Daca era asa simplu, crezi ca mai sufereai asa de la inceput? Ce naiba e cu tine? Ce porcarie, mai ai timp sa iti faci si morala. E un pic sadica forma asta de terapie. Cam ca in Fight Club: "Hit me! Common hit me! Hit me again!"

Te tarasti intr-un final jos din pat, aprinzi lumina, te repezi sa deschizi geamul, aprinzi si restul luminilor din casa, deschizi laptopul ca sa para ca ai o cale sa iesi din realitatea groaznica in care te afli, si iti propui cateva directii de actiune. Sa te speli, sa mananci ceva, sa faci un pic de ordine, cat sa te reintegrezi in viata. Iti faci rapid o cafea, din aceea cu cofeina, ca si-asa esti insomniac de cativa ani si nu gasesti cauza acestui fenomen. Dar daca ai incercat sa te dai pe cafea decofeinizata si n-a mers, inseamna ca nu de aici vine. Te asezi in fata laptopului, deschizi o patratica in care sa conversezi cu cineva si gata. Incep sa iti infloreasca in minte niste intrebari importante de genul: ce mancam diseara? Depresia 1 a luat sfarsit. Va rugam sa va dati jos din simulator. Aham...Esti in viata...Bine ca ai revenit...

Am o pofta nebuna de viata

dar viata n-are pofta de mine. in orasul asta pierdut definitiv pentru proiectele mele, pentru planurile mele de viitor, pentru orice gand, nu e loc de vise. in orasul asta mort nu e nimeni care sa viseze, nu e nimeni care sa traiasca, nu e nimeni care sa simta. toti se preocupa in mod fals de "trait". dar cum sa traim in orasul mort, in care nici ingerii nu umbla?

de dimineata aveam un kiwi verde, mare, perfect. il curat si il asez in castronul cu fructe. eu ma uit la el, el la mine parca spunandu-mi: te poftesc sa ma mananci. il apuc cu toate cele 5 degete, dar aluneca printre ele si baf! micutul cade gramada pe jos. asa si eu in orasul mort. dau sa ma prind de ceva si nu e de ce, nu e de unde, nimic nu sta.
abia astept sa plec din orasul mort, unde nu gasesti bilete la teatru cand vrei tu, nici rezervare la restaurant cand ti-e mai pofta, nici bilet de autobuz cand e musai sa ajungi undeva, nici loc in trafic cand te grabesti. cine ramane ultimul sa stinga lumina!

eu ma duc in orasul meu, unde umbla ingerii pe dealuri, orasul meu populat cu locuri si personaje magice, cu ceaiuri de amor baute in cafenele de arta, cu batrani ireali care isi vand macii in buchete uriase-de multi ce sunt, si moi si catifelati, macii din mana mosului par o panglica rosie, stransa in asa fel incat sa te pacaleasca cum ca ar fi flori-, si cu tineri care forfotesc tot timpul anului, cautandu-se unul pe altul fara sa o stie.

nu stiu cum o sa imi para anii astia doi, petrecuti prin orasul mort, nu stiu daca or sa imi para amari, lipsiti de realizari semnificative, fara izbanda, sau daca or sa imi para plini de peripetii, de descoperiri si de initieri. dar daca nu or sa imi vina bine, asemeni unui tatuaj facut la betie, as vrea totusi, daca se poate, sa mi-i scot in cele din urma. se poate?