miercuri, 12 noiembrie 2008

Cum sa aduci o pereche noua de cizme in casa

Pentru ca mi-am cumparat din Iasi o superba rochie din matase, am plecat ieri spre serviciu purtand rochitica si cizmele mele maro de la Il Paso. Dupa doar 2 minute si 50 de metri parcursi mi-am dat seama ca voi avea o zi grea. In ciuda faptului ca cizmele sunt absolut superbe, calapodul nu este cel mai bun. Tocul este a la anii '60, nu foarte inalt si cu toate astea, pentru ca anul trecut cand mi le-am cumparat le-am purtat doar de la lift pana la masina, de la masina la bar/local, si inapoi, nu am avut cand sa realizez ca nu sunt practice.

Pornirea spre metrou a fost grea. Am ezitat mult, si doar cu un mare efort de vointa mi-am continuat traiectoria, refuzand sa sar intr-un taxi. Ca sa cobor treptele a trebuit sa ma tin bine de tot de balustrada, si sa fac pasi mici si inceti. In metrou m-am tinut foarte strans de bara, obsedand pe seama gandului "cate trepte am de urcat la Unirii ca sa schimb, si de coborat, si apoi iar de urcat la Universitate".

Cand am ajuns in sfarsit la Unirii nu am mai rezistat si m-am dus direct la Bata, de unde mi-am cumparat in 5 minute cizme noi. Astea au tocul mai gros, drept, si calapod extraordinar de comod. Aproape am alergat cu ele pana la serviciu. Plus ca erau negre si nu aveam cizme negre, plus ca veneau atat de frumos cu rochia mea noua.

Seara am iesit pana la restaurant. Lumea a observat ca parca cizmele mele nu erau atat de maro ca inainte. Dar nu m-a intrebat nimeni nimic. Am ajuns si acasa si le-am asezat cuminte langa curier, la usa. Abia tarziu am avut curajul de a recunoaste ca am introdus pe furis o percehe noua de cizme in casa:)

o intamplare fericita cu o geanta in miezul serii

Vroiam o geanta noua, mare, perfecta dar nu gaseam. Oferta de genti din magazinele "fashion" este foarte saraca. Pe langa modelele de prost gust, cu mii de franjuri, tinte, accesorii metalice uriase, piele lacuita din greu, fermoare de plastic, captuseala din material oribil, care de obicei se rupe etc, preturile sunt exagerat de mari.

Si atunci cand ti se ofera sansa sa iti faci o geanta customizata, asa cum ti-o doresti, sa iti alegi absolut totul, de la tipul de piele, culoarea ei, compartimentare, captuseala, accesorii metalice, etc. nu e asa ca te agati de aceasta oportunitate minunata de a crea un accesoriu unicat, cum nu va mai avea si popeasca si ioneasca ? Daca va mai spun si ca geanta mea a costat doar 250 RON ce o sa mai spuneti? Ideea e sa nu ma invidiati, ci sa dati si voi comanda.

Creatoarea gentii mele este talentata Oana Lazar. Absolventa de liceu si facultate de arte, Oana s-a decis sa inceapa cu designul si crearea de genti. Puteti admira obiectele manufacturiate si aici.
Am gasit-o pe Oana absolut intamplator, navigand pe bloguri de fashion. Mi-ar placea ca ea sa isi deschida intr-o buna zi buticul propriu, sa inceapa sa confectioneze si portomonee, curele, posete plic, serviete, genti de voiaj si altele.

Dupa cateva zile, comanda mea a fost livrata. Ieri seara, la ora 19.00 m-am intalnit cu Oana pe aleea centrala in fata Teatrului National. Mi-a daruit geanta care mi-a depasit asteptarile. Pielea neagra, lucioasa, foarte frumoasa, dimensiunile perfecte, minunate cheite de fermoare-chiar asa, de unde ai cumparat fermoarele?:)-, iar ca bonus, Oana mi-a facut captuseala rosie cum o cerusem, dar nu din material textil, ci din piele intoarsa. Acum cine arunca un ochi inspre geanta mea, va gasi un interior misterios, luxuriant si senzual:)
Am venit repede spre birou unde am facut TRANSFERUL, din geanta veche in cea noua.Va puteti inchipui cata incantare pe capul meu:) In weekend poze cu noua mea geanta:)

luni, 10 noiembrie 2008

Fuga spre Iasi

Am reusit intr-un foarte scurt weekend sa ajung la Iasi, sa ma simt bine si sa ma si intorc de la Iasi. M-am bucurat nespus sa mai pot citi pe tren ceva, sa vad si niste filme, a fost extraodinar de bine, in ciuda aglomerarii si a disconfortului asociat calatoriilor lungi. Cu masina ratezi lectura dar castigi la alt capitol. Al peisajelor si aerului curat. Eu daca as calatori cu masina as ajunge greu. M-as opri peste tot, sa admir peisajul. De mica ma fascineaza acele drumuri brazdate peste campiile intinse, drumuri de caruta. Planuiesc sa le fac cu piciorul pe cele mai frumoase dintre ele. Cu siguranta ca unele trec prin mici cranguri de copaci, altele duc spre fantani izolate sau troite asezate cu grija la intretaiere de drumuri, si evident ca absolut toate te conduc spre satele oamenilor care le parcurg cu rabdare in fiecare zi.

Drumul in sine ma fascineaza, conceptul de drum, de calatorie, in felul cum se facea cand inca nu traiam in secolul blestemat la vitezei. Cum era sa mergi cu trasura din Iasi in Bucuresti, ore si zile intregi, cu opriri in hanuri. Cu colb si dantele, insomnii si dureri de oase, mancare rece la pachet, o gaina fripta, o bucata de branza. Muzica nu era, laptop nu era, divertismentul consta in admirarea peisagiului, lectura unei carti pentru cei care stiau a citi si conversatiile lungi desigur.

La Iasi, in zi de Sarbatoare mare, de Sf. Mihail si Gavriil, altadata mergeam in centru la concert. Este ziua Radio Hit pe care il ascultam in adolescenta. Era foarte cool si aveau muzica buna, crainici fermecatori si chiar si dezbateri culturale la care sunai si castigai carti. Apoi concertele in aer liber erau minunate. Urlam si dansam, ne incalzeam in multime, mergeam cu gasca numeroasa. Anul asta, am mers sa cumpar flori pentru gazda dintotdeauna a prietenilor de-o viata numiti Mitzi si dl. Mihai, am crezut ca vad o masina misterioasa care parca statea la panda in intersectie, pe trotuarul de la farmacie, si nu stiu daca am gresit ca nu m-am salutat cu proprietarii ei, am petrecut o dupa-amiaza minunata in gradina botanica si am luat pranzul la Bolta Rece cu familia, in locurile unde a copilarit tatal meu, unde a lucrat bunica mea pe care eu nu am intalnit-o dar pe care simt ca o cunosc si ea ma cunoaste la randul ei, si apoi am plecat din Iasiul iubirilor mele vesnice, al caminului si al copilariei, al boemei si al candorii. Till next time, Iasi je t'aime tendre si attendres-moi!

luni, 22 septembrie 2008

femeile si laptopurile lor

Cum stateam eu in dupa-amiaza asta, sorbind cafea din cana mea alba de la Ikea, la lumina lampii mele albe de la Ikea, incercand sa imi adun materialele pentru o recenzie despre iubitul meu Julio (Cortazar, nu Iglesias), ascultand Buddha Bar IX, proaspat downloadat de pe retea, asadar, cum stateam eu si incercam sa intru in starea propice pentru redactat, deodata peste muzica limpede si calma intra o alta, agresiva, saltareata si din monitorulmeu incep sa se proiecteze lumini ciudate pe peretele din fata lui.

In nu mai mult de 2 secunde am fost din pat pe fotoliu, cu parul sculat maciuca - asta suna ca ceva din Creanga -, si impietrita de groaza, uitandu-ma la fundalul devenit gri carbon, din care se proiectau lasere. Intr-o parte erau deschise doua ferestre, lipite una de cealalta, pe care imi puteam privi pijamaua. Se vedea doar trunchiul, fara gat, fara picioare, si mana mea tinand ingrozita de ochelarii de vedere. Nu stiam daca sa ma asez, si astfel sa risc sa imi vad proiectata fata ingrozita, care sa ma sperie si mai rau, sau daca sa il inchid din buton si sa il arunc pe geam, ca pe ceva posedat de diavol.

Cat timp meditam asupra directiei de actiune, in colturile ferestrelor pe care era redata pijamaua miscatoare, in care ma gaseam eu, au inceput sa infloreasca niste minunat de virtuale flori de toate culorile, acoperdinu-mi pijamaua si stergandu-ma astfel de pe ecran.

Am fost la un pas sa pun mana pe laptop si sa il inchid in masina de spalat, cat timp chemam un preot. Noroc ca la o privire mai atenta, am vazut watermarkul plimbator din background, care spunea ceva despre o megaperformanta, pe care aparent o poti obtine prin intermediul lui. Si m-am gandit ca exista doua posibilitati. Numele acestor posibilitati sunt: virus sau screensaver. Am pus mana pe mouse si imaginea a revenit la normal.

Eu n-am obtinut asa o megaperformanta de cand ma stiu. Ceea ce m-a pus pe ganduri. Oare femeile si laptopurile lor sunt in siguranta, atunci cand sunt lasate singure?

vineri, 12 septembrie 2008

Despre razboi si pace

Am inceput cartea lui Gianni Riotta* cu sufletul indoit si cu o subapreciere. Dovada ca prima impresie chiar conteaza. Pentru asta imi pare rau. Ceea ce la prima vedere poate parea lipsit de atractivitate iti poate crea surprize placute ulterior. E incredibil cum in abia 250 de pagini format mic, incape atat de multa actiune. Cartea te captiveaza fara efort, deruland prin fata ochilor o lunga lista de aventuri ale protagonistului principal, Nino Manes. Dupa o copilarie si adolescenta lipsite de griji, cu o lume intreaga la picioarele sale (plajele oraselului ca teritoriu de explorare sau buzele iubitei din adolescenta pentru variatie), adultul Nino se trezeste aruncat in haotica experienta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.

Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.

Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.

In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.



*Gianni Riotta, Alborada, Ed. Rao, 2008, de gasit si pe bookblog.

Big lips can be a real pain in the ass

In toata viata mea de pana acum o zi am putut sa mananc alune si seminte. Ce inceput grozav de roman ar fi asta:)) Erau bune de rontait si uneori mancam ore in sir alune si seminte. De doua luni insa mi-e tot mai rau. Cum mananc alune ma umflu. Imi apar niste pete mari roz, care ma furnica si ma mananca. Nu am realizat ca mi se trage de la alune si seminte (eu avand o serie de alte zeci de alergii, dar de care ma feream), si am continuat. Altadata aveam niste crampe atat de dure incat simteam ca voi voma (pardon de expresie) de durere. Iar ieri totul a culminat. Buzele mele le-au depasit in dimensiuni pe cele ale Angelinei Jolie. Asta nu ar fi fost tot. La o adica asa o pereche de buze poate merita pastrata, ar mustaci unii. Dar nu mai reuseam sa respir si nici sa tin alergia alimentara sub control cu Aerius, Ventolin si ce se mai gasea in sertarul meu ticsit cu bombonele mici si colorate. Asa ca am pornit spre Spitalul Universitar, in miez de noapte. La Urgente, sectia Desocare (sau dezosare cum bine a zis prietenul care ne-a condus cu masina, multumiri multe Alexandra si Dragos!!!), unde mi s-au dat 2 doze Cortizon intravenos. Dupa 2 ore de plimbare si asteptare buzele erau tot acolo. A venit si a doua injectie. Mi-au facut astia mici (echipa era tanara si bestial de amabila, multumesc Mihai, Dumitru -nu am prins al doilea prenume, tipei blonde in adidasi galbeni si dnei Doctor, care au fost calzi si draguti cu mine si nici n-am dat spaga), cum spuneam, mi-au facut aia mici doua gauri simetrice in costum de toata frumusetea. Noroc ca eu sunt sadicuta si imi plac doctorii si mai ales procedurile medicale:) Totul s-a terminat cu bine, cand m-am dezumflat toata si am pornit inapoi spre casa. Asa ca, atentie la alergii, al caror fond se schimba fara sa ne anunte nimeni. Azi o muscatura de albina, maine un polen, poimaine laptele. Si la reactiile pe care le dau, azi un stranut maine un soculet anafilactic. In rest sanatate la toata lumea!

marți, 26 august 2008

Patul lui Procust

M-am bucurat nespus cand am reusit sa iau in weekend filmul Patul lui Procust.* Romanul cu acelasi nume este printre favoritele mele, si cautam acest film de ani si ani de zile. L-am urmarit apoi cu sufletul la gura. Actiunea respecta cartea cu strictete, in episoadele sale principale, ceea ce e bine. Prefer asta decat sa incerce o transpunere alandala a firului epic. Pana aici totul bine si frumos. Rolurile principale revin Maiei Morgenstern (Dna T.) si lui Petru Vutcarau (Fred Vasilescu). Mai apar Gheorghe Dinica, Medeea Marinescu, Adriana Trandafir, Tania Popa, Oleg Yankovsky. Filmul e o coproductie Romania-Republica Moldova, in regia dubla a Vioricai Mesina si a lui Sergiu Prodan. Costumele sunt frumoase, fara a fi iesite din comun, muzica un pic cam subtire, nereusind sa imi starneasca nici un fior, decorurile destul de potrivit alese.

Maia intra bine in rolul misterioasei dne T. Poate ca mi-o imaginam altfel din punct de vedere fizic, mai tanara sau macar cu un chip ceva mai luminos. Ceea ce poate ca era o perceptie gresita a mea. In fond, biata dna T, avusese destui ani in care sa adune suferinte sufletesti greu de trecut. Ce m-a surprins negativ a fost rolul facut de Petru, in rolul lui Fred. Din roman, desi se accentua clar caracterul sau de barbat fatal, de armasar interbelic, percepusem totusi si o latura sobra care avea darul sa compenseze pentru aerele de gigolo. Ori Petru a facut un Fred Vasilescu infatuat pana la insuportabilitate, semanand un contrast prea mare intre postura sa mondena de june prim si cea intima. O abordare actoriceasca incrancenata, de un profesionalism care a ucis poezia cartii, care il face ridicol si nesincer pe Fred atunci cand sufera din dragoste. O masca a demintatii atat de bine ascunse incat te face sa te gandesti ca bietul baiat era doar stupid si infatuat. Pacat.

Mult mai bine mi-a parut Oleg, in rolul lui Ladima. Si ca aspect fizic dar si ca manifestari, intruchipare perfecta a idealistului care scrie poezii si risca sa moara de foame din cauza atasamentului excesiv fata de niste principii aruncate demult la gunoi de societatea in care evolueaza. Un rol bun, in care Ladima isi tine angajamentele cu o determinare umana, credibila.

In tot cazul, filmul ramane o bijuterie pentru cunoscatori. Si o raritate. Remarc sunetul si imaginea foarte calitative, pentru tiparul obisnuit al filmelor romanesti in care nu se intelege de regula ce spun protagonistii. Recomand.


*Patul lui Procust, 2001, regia Viorica Mesina, Sergiu Prodan, cu Maia Morgenstern, Petru Vutcarau, Gheorghe Dinica, Adriana Trandafir

Dragostea dureaza pana cand se termina


Am mers la Festivalul Undercloud, la piesa de teatru Dragostea dureaza trei ani. Marele meu noroc a fost ca o prietena draga mi-a recomandat-o si nu s-a lasat pana nu am rezervat bilete. Si bine mi-a facut. Acum ii sunt datoare. In regia dnei. Chris Simion, bruneta senzuala si melancolica fara margini, actorii au jucat minunat povestea unei casatorii care se sfarseste dupa trei ani cu o petrecere de divort relaxata si zgomotoasa. In rolurile petrecaretilor Cristi Iacob, Adriana Trandafir, Gabriela Iacob si Vitalie Bichir/Marius Damian. Povestea este simpla dar spumoasa. Dupa ce sotul -naturellment- e prins ca a inselat, cuplul Marc Marronier-Anne Gallifet ajung la divort. Dupa divort, concluzia e clara. Dragostea dureaza trei ani. Primul e de indragostire, al doilea e de obisnuire cu casnicia si traiul cotidian, rutinant, al treilea e deja prea mult. Te saturi - te revolti - te duci dupa altele, nu neaparat in ordinea asta. In piesa doar barbatul e adulter, pentru ca "barbatul e un animal nesatisfacut, care ezita intre mai multe frustrari". Eu as zice "care exista intre mai multe frustrari". Dar e destul de aproape oricum. Disperarea incepe insa sa il roada pe Marc, atunci cand noul amantlac, o focoasa Alice, maritata si ea, nu se grabeste sa divorteze de sotul ei Antoaine. Innebunit de dorinta si de nevoia de a statornici relatia cu Alice, dar preocupat de faptul ca se apropie termenul limita de 3 ani, Marc asteapta cu rasuflarea taiata deznodamantul. Trec si cei trei ani, si iata ca dragostea lui pentru Alice nu a murit, mai mult reclama si un copil, si pe Alice de soata. Marc nu mai este un cinic. Dragostea e un lucru frumos, esential de frumos. Doar ca, pentru a fi fericit se pare ca mai intai trebuie sa fi fost nefericit. Happy end or not happy end? Mai bine mergeti sa vedeti piesa. Merita.

Preferata mea a fost Adriana Trandafir, o prezenta sexy si hipnotizanta, intr-o rochie neagra mulata pe formele voluptoase, desi cred ca bate 50 de ani curand, cu niste pantofi rosii diavolesti in picioare, care domina scena prin prestanta actoriceasca si electriza aerul. Interactiunea cu publicul a ramas in seama ei si a lui Cristi Iacob. Mai cereau un foc, mai cereau o parere, mai luau la dans spectatorii. Teatrul interactiv te capteaza mai repede, poate si definitiv. Daca nu la prima vedere, macar la urmatoarele revederi. Mergeti la teatru!


joi, 21 august 2008

Fictiunea salveaza ratiunea. Terapie prin cultura.

Esti liber doar in mintea ta. Acolo este singurul loc in care poti fi oricine vrei, poti face orice vrei. In operele noastre putem deveni oricat si oricum. In lumea fictionala totul e cu putinta. Poti fi Peter Pan sau un criminal in serie, poti picta personaje si lumi aiurea, fictiunea nu cunoaste limite. Imi aduc aminte de o importanta obervatie in logica. Daca eu spun: "luna este indigo si este locuita de omuleti mici fucsia", despre aceasta afirmatie se poate spune ca este valida, daca ne raportam la universul de discurs in care luna chiar este indigo si locuita de omuleti mici fucsia. Sigur ca daca o vom raporta la lumea noastra, a pamantenilor din anul 2008, afirmatia nu va fi valida. Mintea este universul de discurs care ne face unici si irepetabili. Capacitatea noastra de a inventa, de a imagina si de a ne juca in lumea astfel creata ne poate asigura o viata lunga, plina si sanatoasa.


Societatea este unul dintre cele mai ingradite locuri, poate cea mai plina de constrangeri arena, in care nu ti se permite decat sa joci dupa reguli prestabilite, stricte. Scopul pentru care societatea s-a organizat in aceasta maniera, este pentru a asigura conservarea biologica si perpetuarea status-quo-ului sau. Ca sa fii liber, trebuie sa o rupi din cand in cand cu societatea, sa iesi din rolul care ti-a fost atribuit prin nastere, de catre altii si abia mai tarziu din rolul ales de noi insine, ajunsi la maturitate (apti sa alegem si sa ne impunem optiunea). Odata ales rolul, ai un sentiment iluzoriu de libertate. De fapt, cel "jucat" esti tu, tocmai din cauza regulilor stricte cu care e prevazut complexul ludic numit societate. Johan Huzingha* spune ca, pentru a iesi din rolul social cu care in mod firesc nu ajungi sa te identifici niciodata pe deplin, trebuie sa iti asiguri TIMPUL LIBER. In timpul tau liber, esti mai putin constrans sau liber cu adevarat sa te joci cum vrei tu, ce joc vrei tu. Asadar nu jocul impus si controlat. Dar iesirea din rol este problematica si ea. Unii nu reusesc niciodata, pentru ca ei si-au intrat prea bine in pielea personajului si ajung sa se confunde cu el. Altii care reusesc, sfarsesc deseori prin a fi victimele societatii, care reactioneaza, se apara, saboteaza scenariul, il controleaza. Pe scurt, te izoleaza. Esti desemnat drept paria, uzurpator, anarhist, si in cel mai bun caz te izoleaza. Alteori societatea alege sa te suprime.


Cum reuseste societatea sa reziste tuturor atacurilor si incercarilor de rasturnare a ordinii fixate? Ei bine, pentru a garanta iluzia libertatii si pentru a se salva, societatea a inventat cultura. Daca in timpul sau liber, individului i se permite iesirea partiala din rol, daca este implicat intr-un act de cultura, oferindu-i-se rolul de "creator", atunci el va sti ca are un locusor al lui, intangibil, in care se poate refugia. Asa se poate explica, poate, de ce unii autori declara sa in lipsa actului de a scrie s-ar fi sinucis. Graham Green nu intelege cum exista oameni care traiesc fara sa scrie. Julio Cortazar declara ca daca nu ar fi scris Sotron, s-ar fi aruncat in Sena. Scindarea devine conditie a libertatii. Personajul central al romanului lui Cortazar, Oliveira descinde in iad, imbolnavindu-se de schizofrenie.


Practicarea unui tip de existenta schizoida implica riscurile ei. Odata scufundat in boala, nu exista cale de intoarcere. Schizoizii nu se pot salva singuri, ramanand condamnati sa ramana in iad. E vorba despre un iad sufletesc desigur. A-ti pierde mintile, nu inseamna a-ti pierde ratiunea, ci sufletul. Iata o idee ce se desprinde din filmul Spider**. Apoi, ideea de iad sufletesc trece proba ratiunii, daca ne gandim ca, dupa moarte este imposibil ca teribilele chinuri ale iadului sa ne fie aplicate fizic. Corpul nostru nu exista pe lumea cealalta. Desi chinurile sunt descrise intr-o maniera fizica (a arde in flacari si pucioasa, in cazane etc.), doar sufletul ramane sa ispaseasca aceste tribulatii. Mai mult, dupa recenta instituire in rolul de Suveran Pontif, Papa Benedict a declarat, zdruncinand doctrina catolica stricta, ca, in fond, s-ar putea ca iadul sa fie gol. Asta pentru ca Dumnezeu, in gratia si iubirea sa, iarta pana la urma toti oamenii.


Revenind la experienta "schizoida", asa cum numesc eu scindarea, fractura realitatii, Cortazar declara intr-un interviu***, ca el practica frecvent aceasta "fisurare a realitatii". Ea ne ajuta sa dobandim accesul la o alta realitate, care insa are si ea regulile ei, la fel de clar stabilite. Pentru Cortazar, lumea asa-zis "reala", sau cea imediat perceptibila, este "permeabila", se poate trece de ea. Depinde doar de cat anume suntem dispusi sa ne deplasam, cate de mare vrem sa fie fisura. Sigur ca evadarile te pot duce intr-o lumea oribila, a cosmarurilor. Nu exista garantia ca vei ajunge sa cunosti o lume alternativa paradisiaca. Nu exista nici garantia ca, odata prabusit intr-o lume sordida, te poti salva din ea. Metafora lui Cortazar pentru a descrie cosmarurile, este foarte plastica:"Si deodata ai impresia ca exista o ventuza, o palnie care ar putea sa te absoarba. Si atunci fugi." Si mai incolo, despre senzatia de usurare, de dupa:"(...) in ziua aceea am avut impresia ca am scapat."


Jocul este o cale de cunoastere si totodata de perfectionare, conchide Julio Cortazar. Dar daca omul nu se poate salva singur, atunci el nu este facut sa traiasca singur, concluzionez eu.


*Johan Huizingha, Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003
**Spider, regia David Cronenberg, 2002, cu Ralph Finnes, Myranda Richardson
***Julio Cortazar, Omar Prego Gadea, Fascinatia cuvintelor, Ed. Fabulator, 2006

luni, 4 august 2008

Magura village








1. Un acoperis care creste din iarba. Toate dealurile curg unul din altul si casele se unduiesc de asemenea.
2. Lumina apusului se pravalea de pe creasta Pietrei Craiului si peste noi.
3. In Cheile Pisicii.
4. Un indicator al locului.
5. Bucurandu-ma de priveliste.
6. O casa verde inconjurata de o iarba la fel de proaspata. Parea cultivata dar va asigur ca nu era gazon. Curti foarte ingrijite, case foarte curate.
7. Drumurile serpuiesc si ele.

Intre Bucegi si Piatra Craiului

Weekendul trecut l-am petrecut in Magura, un sat minunat la care se ajunge usor prin Zarnesti. El este cocotat pe niste pasuni vaste, si daca privesti intr-o parte vezi Bucegii, iar in partea opusa Piatra Craiului. In Magura totul e bine si frumos. Am platit pentru noaptea de cazare plus trei mese pe zi 800.000 lei de persoana. Dimineata era paine prajita pe plita, platou de branzeturi de casa cu legume proaspat culese din gradina, lapte cald galben de gras ce era, oua proaspete de tara, dulceata din productia proprie, cafea. La pranz, o ciorba foarte buna, cu friptura, piure si salata de varza si tarta cu prune la desert. Iar seara, un bulz cum eu nu am mai vazut, ca o placinta, cu cascaval topit si ou, carnaciori prajiti si din nou tarta magnifica-pufoasa si acrisoara. Pana la urma a fost 2.600.000 pt 2 nopti, 2 persoane, pentru ca am mai ratat vreo 2 mese si ne-au fost scazute. Nu am dus lipsa de nimic, apa fierbinte, pensiunea e dotata cu centrala termica, curatenie, masa de ping-pong, teren de baschet, masa de biliard. Totul intr-o atmosfera de liniste perfecta, aerul cel mai curat, soarele cel mai bland. In prima dimineata, desi ajunseseram la 1 la pensiune, m-am trezit la 5, si am admirat muntii, cand inca nu rasarise soarele, in prima lumina a zorilor. Apoi ne-am plimbat pana in Cheile Pisicii, foarte frumoase, desi mai scurte ca cele ale Bicazului, foarte spectaculoase si ele. Toata plimbarea si urcarea m-a costat, caci am avut niscaiva dureri musculare, si chiar o gamba crampata. Pe drum la intoarcere am trecut prin Plaiul Foii, un alt loc de senzatie, de unde merita sa pleci pe trasee, dar sa pui cortul mai intai. Am inteles ca e cam periculos cu ursii care sunt semidomesticiti si se plimba pe strazi ca la ei acasa. La cabana Plaiul Foii, am fost cam dezamagiti de servire si de mancare. La intoarcere am mers la Rucar-Bran de unde e cea mai spectaculoasa priveliste a masivului Piatra Craiului, se vad aproape toti cei 30 km de creasta. Data viitoare poate lovim satul Sirnea, care mi-a facut cu ochiul:) Pana atunci, cateva fotorgafii.

luni, 28 iulie 2008






1. cercei de argint cu turcoaz-dream catchers;
2. cercei de argint cu turcoaz-ce sa fac daca aveam si eu nevoie sa ma asortez cu un inel cu turcoaz:)
3. In pod la Jo s-a dansat pana la deshidratare. Cei doi faceau dansuri si aveau cu sa se dea mari.
4. O catelusa foarte draguta pe care eu am numit-o Tristete:)
5. Motocicleta sau ceva improvizata de un rocker. Trebuie sa ai ceva curaj sa te dai cu aia. Se vede ca a starnit controverse. Probabil ca sa nu mai fie nevoit sa dea explicatii a facut un desen pe rezervor care sa te lamureasca.
6. Nemultumita de pseudococktailul servit la Casa Cositorarului.

medieval adventure



Vineri, sambata si duminica, aproape trei zile de Sighisoara si de festival. Mai mult decat suficient as spune, caci am calculat ca te poti delecta din atmosfera medievala si doar cu o noapte de cazare acolo. Ajunsi vineri dupa un drum de 5 ore Bucuresti-Sighisoara cu Intercity. In tren, plin de lume, desi multi au coborat la Brasov, deci nu au mers pana la Sighisoara cum credeam. De la Brasov incolo am reusit sa ne conectam si noi la curent electric, si sa vedem pe laptop Fear and loathing in Las Vegas, pe care il recomand calduros.

Pe la Rupea s-a zarit un cerb urias pe dealurile cam golase. Din cauza defrisarilor agresive pamantul e valurit, ceea ce sigur ca da nastere unui peisaj sublim, dar ma gandesc ce se intampla cand ploua abudent si sublimul se transforma in viitura. Inspre Sighisoara, mai sunt alte sate de vazut. Unul dintre ele pe care l-am pus pe harta pentru toamna aceasta este Archita. Dati un Google si veti obtine detalii interesante. Are propria cetate fortificata, cateva biserici vechi din lemn, etc. Este de-a dreptul spectaculos. Aproape ca te intorci la propriu inapoi in timp. Si spre deosebire de Sighisoara aici pot sta doi oameni si manca trei mese pe zi, cu doar 50 de euro.

Ajunsi in Sighisoara, mai intai am facut jumate din oras, partea cu case, pe jos, cu tot cu valiza dupa noi. Nu aveam cazare-totul se rezerva incepand cu luna februarie-si nici resurse financiare care sa ne permita sa dam !ATENTIE! 3 milioane de lei pe noapte intr-o pensiune. Caci, nu-i asa, si ei trebuie sa traiasca. Alarmati de avantul pe care si l-au luat preturile in tot orasul, ne-am ascuns in casa unui nene, unde am platit 2 milioane ca sa dormim 2 nopti si sa facem cate 2 dusuri de om, ati ghicit. Or fi ei in Ardeal, dar ospitalitatea aparenta si caldura un pic cam exersat-fortata, ne-au lasat neplacut impresionati. In ultima zi, cand ne-am intors la gazda sa luam bagajul si sa plecam le mai gasim si scoase la usa-ne evacuasera practic, fara dreptul la o ultima vizita in camera in caz ca poate-nesimtitii de noi-, vroiam sa ne schimbam de haine sau mai aveam cate ceva de asezat in valiza.

Pentru ca tot m-am enervat suficient, sa continui cu partea negativa a calatoriei. La restaurantele de sub cetate, unde mananca tot turistul, servirea e de tot rasul. Esti lasat sa astepti 40 de minute pana ti se ia comanda, inca 30 pana ti se aduc bauturile si apoi o ora pana vine mancarea. Care mancare este cam putina, nu foarte buna dar in schimb foarte scumpa. Ca sa fie menul complet, daca vroiai sa vizitezi toaleta localului erau admonestat si tapat de 5.000 de lei, fie ca erai sau nu client, si facusei sau nu consumatie acolo. Frumos! Elegant! Culmea preturilor a fost in Cetate, la barul unei pensiuni care servea bere cu 100.000 si 130.000 lei. Ospatarul de o impertinenta rara te urmarea cu privirea si te grabea sa termini de servit venind des la masa si intreband mereu:"Totul in regula aici?" Mis-masurile la nota de plata erau la ordinea zilei, ori iti treceau un sos pe care a uitat sa ti-l aduca-clasic, ori nu-ti dadeau deloc nota de plata, si totul era din memorie. Nu am protestat si rau am facut.

Intrarea in cetate a fost 50.000 lei anul asta. Lume tot mai putina de la an la an, atmosfera tot mai proasta. Hippies are dead. Caci tot ce am zarit au fost niste rockeri care probabil s-au carat rapid spre Tg. Mures, unde tot se mai poate face o coma alcoolica misto, nu ca aici. Si cativa adolescenti veniti in pelerinaj la legenda Sighisoarei. Nici comerciantii nu s-au inghesuit, asa ca nu am reusit sa achizitionez decat 2 perechi de cercei de argint de la un tanar vanzator timisorean, si asta in chiar prima zi cand am ajuns acolo. Cei care erau au scumpit preturile de la o zi la alta. Si eu care eram educata in spiritul targuirii, nu am avut ce discount sa obtin. Erau decisi ca in loc sa ieftineasca si sa scape de marfa, sa se intoarca cu ea acasa.


Trecand acum la partea plina a paharului, desi sunt doar atatea lucruri pe care le poti vedea in Sighisoara, marea atractie pentru noi a fost sa mergem tot orasul pe jos, sa le vedem casele si strazile, si implicit oamenii. Norocul nostru a fost ca ne-am strans doua cupluri si am reusit sa dam cateva beri gata, si sa dansam si sa ne simtit bine, intr-un pod, la Jo Pub. Tot bine a fost si in podul Casei Cositorarului, proaspat inaugurat, cam rau decorat, impopotonat cu tot ce s-a gasit, mai urat ca spatiul de jos, dar pe care am tinut mortis sa il vad. Cam atat a fost bine. Nu va recomand sa gustati din cocktailurile lor, sunt orice altceva numai cocktailuri nu. Eu am cerut un Bloody Mary. Am primit cam o cescuta de suc de rosii cu ceva tarie in ea, de la care mi-a venit sa plang dupa primele doua guri, si era intr-un pahar ca de brifcor, ceva monstruos, avea si picior dar nu era tocmai de vin, nici tocmai de sampanie nici nimic. Feriti-va de tigarile King Edward pe care le comercializeaza cu 100.000 bucata. Ei le numesc trabuc. Poate de aici si confuzia de pret.

Perspective si predictii. Sunt convinsa ca nu voi mai merge curand la Sighisoara. In zona poate ca da, dar fix acolo, nu. Din cauza preturilor care sunt chiar mai mari decat in multe locuri de prin Bucuresti, sunt convinsa ca tot mai multa lume va ocoli festivalul. Vom vedea atunci daca a meritat goana dupa bani a autoritatilor si a oamenilor de acolo.

Drumul la intoarcere a fost, cum altfel, cireasa de pe tort. Am stat fata in fata cu niste concitadini, care veneau de la Cluj unde fusesera in concediu la parintii lui. EL: complet alcoolic. Avea o sticla de 5 litri de vin rosu din care pana la Sighisoara bause jumate. La Brasov s-a dat jos si a luat o sticla de Stalinskaia din care bea ca apa vie. Si spre Bucuresti atacase o bere la doza. In tot acest timp, plimba dupa el un copil obez, pe care l-au burdusit tot drumul cu sucuri, chipsuri, sticksuri si tot ce fosneste si nu e bun, vorba cuiva. Copilul nu avea bilet propriu, ca doar e mai misto sa faci evaziune mica, si sa pretinzi ca el nu trebuie sa plateasca, asa ca ei erau practic 3 oameni pe 2 locuri. Pana si animalele au bilet, vorba altcuiva. Betivul o mai lua sa o plimbe prin vagoane si se intorcea cu ea cu moveu la ochi, probabil ori din cauza ca el beat fiind nu reusea sa o tina de mana, si copilul cadea singur pe jos, ori pentru ca incerca sa o puna la locul ei, si nu-i iesea o lovitura blanda.

La un moment dat am ramas singura fata in fata cu el si cu plodul, moment in care el a incercat sa ma agate, folosind copilul. Exista ceva mai scarbos decat :"andreiuta n-ai intrebat-o si tu pe dra cum o cheama"? EA-genul de femeie ascultatoare. Nu i-a facut nicio observatie. Nici lui nici ficasii, care de buna crestere incepuse sa se urce in picioare pe masuta despartitoare si sa sara in sus. Dar cel mai de angajament a fost cand ficasa s-a pisat pe noi de sus, de pe masuta, improscandu-ne cu generozitate cu un jet puternic-dehhhh, tot sucul ala unde sa se duca si el. Eu am intrat in soc, imi tremura si creierul in cutia craniana. EA radea si astepta ca ficasa sa termine de urinat pe noi. Am indraznit sa ii spun pe o voce scazuta ca ar trebui sa ii cumpere bilet propriu, astfel poate nu ar mai sta in picioare pe masa. Moment in care ea, eroare fatala!, vorbindu-mi la apertu, a vrut sa ma insulte spunandu-mi ca "si tu ai fost educata la fel". Odata ca ascoierea cu ficasa presupunea ca si eu sunt obraznica, adica si ficasa este obraznica. A doua oara, mi-a oferit argumentul castigator. I-am replicat ca diferenta intre noi doua ea a facut-o indraznind sa mi se adreseze la apertu. Eu nepermintandu-mi asta niciodata. Sigur ca blandetea reactiei mele a fost o greseala. Mai eficient ar fi fost sa recurg la injuraturi si calomnii probabil. Oricum cuvantul "scuze" nu a aparut in conversatie. Asta a fost sfarsitul unei calatorii de cacao. Unii au facut ceva pe noi.

marți, 22 iulie 2008

vestile bune circula si in weekend

Am avut placuta surpriza sa primesc weekendul trecut invitatia de a ma alatura echipei bookblog. Cu multa bucurie am acceptat. Asa ca in curand ne citim si acolo.

miercuri, 16 iulie 2008

comfort sensation



Din seria Sunday's hobby, doua rezultate ale indeletnicirilor mele. Mai intai am uscat si dresat o levantica sa stea in picioare, legand-o aspru cu un fir de rafie. Apoi am albastrit o rama in nuanta mea preferata, si am decorat-o preventiv/idealistic cu un camp de inimi deschise.

Proiect nou

Ma ocup cu dezvoltarea unui nou brand. O munca nu atat de usoara pe cat poate parea. Incerc sa ma documentez vis-a-vis de "what makes people tick relative to brand". Va mai dura ceva pana cand sa pun link catre rezultatul final. Pana atunci insa, slogan pentru maccumac:

Unleash authenticity


marți, 8 iulie 2008

Baietii din amintirile mele. Poveste amuzanta in trei acte

Scoala generala, clasele I-IV. Desi stateam in banca intai, si eram mica, neagra, slaba, cu ochelari si aparat dentar, eram pasiunea baietilor din clasa mea. Ma escortau cate 5-6 spre casa (oricum stateau cam in acelasi cartier), imi aruncau ocheade si imi plasau biletele in usa. Pe mine ma speriau toate astea si i-am plictisit curand. Atentia lor s-a mutat pe Cristina Antochi, o blonda cu parul lung pana la fund, impletit in doua codite, ochi albastri si scris frumos. Lua cele mai mare note la caligrafie si invatatoarea m-a pedepsit pentru scrisul meu urat mutandu-ma in banca cu ea si punandu-ma sa o copiez pe Cristina.

Primul sarut, in spatele scolii. Impus fortat ca pedeapsa la un joc din timpul recreatiei. Baiatul: Radu Enache. Fetele spuneau ca avea un frate superb mult mai mare, pictor, dar pe care nu-l vazusem niciodata. El insusi avea un talent mare la desen. Mai avea si o gura foarte mare si tocmai mancase o napolitana Sultana si era murdar de ciocolata pe la gura. Pe scurt, il uram si nu mi-a placut ca m-a mozolit. Mai tarziu, in clasele V-VIII ma certam adesea cu el, iar inainte de sfarsitul clasei a 8-a, si de banchet implicit, ne-am batut. Eu i-am carat niste pumni in spate. El mi-a tras cu o matura peste picioare. Desi nu ma duruse, cat ca ma jicnise, am jucat rolul victimei si l-am incriminat. L-am mai vazut in timpul facultatii. Avea o barba foarte deasa, purta blugi si geaca de piele. Avea o prietena blonda, ca o zana din basme si pareau tare fericiti. Radu canta intr-o trupa rock, impreuna cu alti fosti colegi de-ai nostri de generala.

Mai tarziu am vazut un film frantuzesc, cu doi indragostiti. Pe baiat il chema Marius si ea il tot striga pe nume din 5 in 5 minute (pronuntia frantuzeasca). Asa m-am hotarat ca vreau ca prietenul meu sa se numeasca Marius. Aveam unul chiar in clasa. Se numea Bucur Marius Georgel. Noi radeam de prenumele lui diminutivat. Facea Karate. Imi placea. La un sfarsit de trimestru, la banchet, i-am cazut la tragerea la sorti pentru traditionala tombola cu cadouri. Mi-a luat un maimutoi care se prindea cu o ventuza. Eu nu am reactionat adecvat si mi-a spus sa mi-l agat pe capacul de la WC daca nu imi place. N-am zis nimic, dar mi-a parut rau. Mai incolo m-a invitat la dans pe November rain de la Guns'n'Roses. Spre sfarsitul piesei e o pauza muzicala, dupa care mai sunt vreo 2 minute din melodie. Eu nu stiam asa ca la momentul pauzei i-am multumit si m-am carat. El a ramas pe ring spunand:"Dar mai era..." Eu am intrebat:"Ce mai era? Din melodie?"Iar mi-a parut rau. Mai intimi am fost cand ne-am comparat noitele de la lipsa de calciu pe scari, intr-o recreatie din care ne intorceam tarziu, dupa ce sunase. El avea mai multe noite decat mine si i-am tinut un discurs despre riscurile lipsei de calciu:) Cu toate astea, la banchetul dintr-a 8-a am dansat un dans cu el. Iar mai tarziu, in liceu, cand eram colegi de palier (el era la alt profil), mi-a spus ceva foarte dragut. Era o zi dintr-a 11-a, cand eram de serviciu, si in timp ce eu framantam buretele in chiuveta, Marius care vorbea cu colegii lui s-a oprit si a spus:"Esti foarte frumoasa azi." Eu nu am avut nicio reactie pentru ca nu credeam ca vorbea cu mine. Apoi am dat-o pe gluma. El avea deja de cativa ani o prietena blonda ca o zana din basme.

Dezamagita de esecurile intalnite in clasa mea, mi-am indreptat atentia spre clasa a-8-a C. Acolo am gasit pe unul simpatic si atat. Pe unii dintre colegii lui ii bateam pentru ca incercau sa imi puna mana pe fund. El nu parea sa aiba ceva in cap. Deja la momentul asta imi doream sa incerce sa ma agate. Eram ultima din scoala care nu avusese pana la 14 ani niciun prieten, niciun sarut adevarat etc. Il chema Ionut cred. Nu imi placea nici numele lui. Imi placea ca era dragut. Ne vedeam la toneta scolii cand cumparam covrigi:) Ziceam doar "salut-salut" si plecam. Nu am vorbit niciodata mai mult de atat. Dar sunt convinsa ca n-ar fi mers niciodata. Nu l-am mai vazut deloc de atunci.

In vacanta de vara ce a urmat examenului de admitere la liceu, dupa ce intrasem la aceeasi scoala cu sora mea, am pus-o sa imi faca o lista cu cei mai draguti baieti mai mari cu an, maxim doi decat mine. Eram absolut hotarata sa marchez. Ea s-a conformat (era o lista scurta, de vreo 4 baieti) si eu mi-am urmat planul. Dar asta e o alta poveste.

La munca!!!


Pictez din nou, pictez cu spor, ca sa parafrazez un slogan publicitar. Mai multe din rezultatele muncii mele curand pe blog. Ca si alte lucrusoare frumoase. Intre timp, am aparut si pe Liternet, in sectiunea de Atelier, unde imi doream demult sa ajung. La mai mare!

joi, 19 iunie 2008

natura cotinua sa ne eclipseze

M-am trezit azi-noapte de zgomotul vantului. Eram infricosata. In plus amintirea geamului larg deschis de la bucatarie ma chinuia. Presimteam o furtuna de proportii, cu ruperi de nori si cantitati biblice de apa. Ma duc impleticindu-ma spre bucatarie, deschid geamul in pozitie verticala sa intre aer inmiresmat de ploaie. Vin in dormitor sa fac acelasi lucru.

Din cauza ca balconul meu are geamuri de jur imprejur, deci in forma de U, si pentru ca permanent stau cu jaluzelele inchise (vecini curiosi), imi ramane doar vederea prin geamurile laterale. Adica ceea ce eu numesc cerul din dreapta si cerul din stanga. Doua bucati distincte. Asadar cand ajung in balcon, pe cerul din dreapta lumina neon o luna nefiresc de plina. Nici un norisor prin preajma ei, nici stele. Doar lumina contagioasa. Sub ea, forfota mare. Coroane de copaci intr-o incurcatura cu cabluri nervoase, toate parca vrand sa se rupa in bataia vantului. Nedumerire in capul meu adormit. O vajaiala senina de o frumusete rara. Si sperantele mele de ploaie, risipite.

Intorc privirea spre cerul din stanga. Acolo, ca intr-un miraj periculos, fulgera distant si rar. Flashuri scurte albicioase si tot nici un nor. Dar ce vreme.....si ce atmosfera incarcata de o electricitate senzuala....vreme de facut amor sub o fereastra deschisa...

miercuri, 7 mai 2008

Dark chocolate and strawberry pie


Pentru ca ieri in piata am gasit niste capsuni frumoase, proaspete si foarte dulci m-am hotarat sa fac o prajitura dupa cum urmeaza:

Aluatul: 4 oua, 200 gr. unt, 2 cani de zahar, 2 cani de faina, o lingurita bicarbonat de sodiu, cacao. Se amesteca bine, pana se obtine un aluat ca o crema groasa. Se tapeteaza tava cu unt, si se aseaza peste o foaie de hartie de copt. Se lasa 20 de min in cuptorul incins, la foc mediu.

Capsunile: se curata, se spala, se taie in jumatati sau sferturi. Se pudreaza cu zahar si se lasa deoparte pana isi lasa cat mai multa zeama. Apoi se aseaza peste prajitura si se lasa 4-5 minute la cuptor sa se caramelizeze.

Glazura: 200 ml lapte, un cub de unt, 2 ciocolate amarui 75% . Se lasa pe foc mic pana se topesc. Apoi se toarna peste prajitura si se lasa la racit.

Se serveste cu placere:) Un regal de ciocolata, pentru cunoscatori;)

luni, 21 aprilie 2008

Muzeul sarmalelor



In weekendul Floriilor, mare targ mare la Muzeul Taranului Roman. Inghesuiala de oale si cani, mobila si ii, podoabe si unelte. Lumea a venit in numar foarte mare, pentru ca si vremea a fost ingaduitoare cu evenimentul si ne-a tinut in soare cu 28 de grade celsius. Era si mancare buna, sarmale de post si de frupt, cu paine de casa, placinte cu nuca si cu branza, kurtos colaci si piese pe gratar-de forma carnaciori de oaie sau ceafa de porcusor. Berea la dozator n-a facut rau nimanui daca e consumata moderat. Asa ca da-i si petrece. Unde mai pui ca seara in Clubul taranului a rasunat muzica buna, un pic de jazz vineri, un pic de Dj Vasile duminica. Lume boho chic, relaxata, in iarba neincapatoare din fata muzeului. Eu am achizitionat vreo 5 cani de korond-ceramica aceea albastra cu motive albe, foarte frumoasa dar si singura practica, nu se umezeste, rezista excelent etc. Am mai luat o farfurie de Vladesti-slabiciunea mea desigur-, in care am asezat 3 oua frumos incondeiate, specialitate bucovineana si un clopotel cera-mic, pictat vesel. Mi s-a mai lipit de mana nu stiu cum un castron din lemn, numa bun de tinut citrice in el. Si alte cadouri pentru lume. Frumos, sanatos si gustos!

Targuri au mai fost si prin alte parti ale orasului. Eu am mai dat o tura prin Muzeul satului, unde nu erau asa multi mesteri ca la MTR, dar atmosfera era foarte placuta si acolo. Nu m-am lipit decat la o inghetata servita cu mare pofta langa caruselul vechi din muzeu. Cu toate astea am impartit un colt de iarba cu carabusii de mai. Deci a meritat.

Va curge sudoare

Filmul There will be blood* este povestea unui om care porneste de jos si sfarseste prin a cladi un imperiu. Un om care se calauzeste dupa legea pamantului, o lege dura dar necesara pentru a-ti asigura reusita. Personajul principal al filmului, centrul sau si cel de la care pornesc toate firele lui, este interpretat magistral desigur, de catre Daniel Day Lewis. E adevarat ca in topul actorilor mei preferati locul intai era ocupat pana acum de Jeremy Irons, tot un britanic (formidabila scoala de actorie britanica). Insa acum se apropie tare din urma dl. Lewis. As vrea sa il mai vad in alte roluri de aceeasi anvergura, complexe, in care sa poate fi in forma maxima.

Revenind la film, fara a dezvalui prea mult din actiunea sa, as putea spune totusi ca acesta ne ofera una dintre cele mai bune si eficiente lectii de strategic thinking. Daniel (numele eroului din film dar si al actorului care il intruchipeaza) porneste de foarte de jos: de undeva din interiorul pamantului mai exact, facand o munca asidua, abrutizanta. Cauta metale pretioase. Ulterior el isi indreapta atentia spre alt zacamant valoros, titeiul aflat la inceputurile exploatarilor sale, care se vor dovedi peste ani extrem de rentabile. Cu spatele la Dumnezeu si cu fata la intunericul din adancuri, Daniel duce mai toata viata o existenta marcata de privatiuni. Drive-ul sau e reprezentat de ura fata de ceilalti oameni (dupa spusele lui acestia inca nu i-au aratat ceva demn de a fi placut), care il fac sa iubeasca viata de burlac insigurat, adancit in munca sa, dar si de dorinta nebuna de a reusi ("Ceea ce vreau eu sa am, as vrea sa nu mai aiba nimeni"). Acestea doua combinate fac din el un tip egocentric, malefic, razbunator.

Asemeni unui zeu intunecat al petrolului figura eroului principal nu se mai indulceste nici macar atunci cand apare in compania unui copil, ce pare la prima vedere al lui. Desi grijuliu si afectiv cu el, Daniel il alunga in cele din urma, cand copilul devenit matur se hotaraste sa isi reclame emenciparea de sub tutela tatalui sau de pana atunci. Asa aflam ca de fapt, pustiul fusese tratat cu grija cu care tratezi o investitie ca oricare alta. Fiind un orfan al unui fost coleg de foraj, Daniel il luase in ingrijire doar pentru ca il facea sa para mai prietenos, mai uman. Asa castiga puncte in fata prospectilor sai, de la care urmarea sa cumpere teren pentru noi puturi.


Revenind la principiile de marketing care se desprind clar din actiunile lui Daniel, sigur ca putem sa il consideram un vizionar. Un om care a gandit inaintea vremurilor sale, si care a avut o perspectiva si un cap bun pentru afaceri. Ca sa dai lovitura, te ajuta foarte mult sa fii primul intr-o afacere. primul care inventeaza ceva, primul care ajunge intr-un loc cu potential, primul intr-o ramura noua etc. Daniel gaseste pontul, sub forma unor terenuri prin care iese efectiv titeiul la suprafata. Ajuns primul la fata locului, incepe sa cumpere agresiv toate loturile. Asadar locatia-locatia-locatia. Astfel se asigura ca nici unul dintre concurentii sai nu va avea acces la cosul sau cu bunuri. Misiunea lui Daniel este aceea de a cladi un imperiu. Activitatea este forarea dupa titei. Iar viziunea sa, si ultima caramida din fundatia care va consolida cresterea sa, va fi ideea de a construi o conducta, care sa transporte titeiul pana la ocean de unde sa poata fi livrat mai apoi pe cale maritima. Astfel el isi scade in mod fabulos costurile pentru transportul marfii, care atinsese cote usturatoare datorita comisioanelor foarte mari percepute de patronii companiilor cailor ferate. Pare destul de simplu, nu? Sigur ca in vremurile acelea era mai posibil decat este acum sa iti reuseasca asa o schema.

Ce lipseste? In ciuda tuturor sacrificiilor, a accidentelor, a inselatoriilor la care e expus Daniel si peste care totusi trece (prin mijloace neortodoxe), nu putem spune daca a dat lovitura cu adevarat sau nu. Cat de satisfacut este Daniel oare in postura de om care a dat lovitura, dar care nu are pe nimeni in jur sa ii recunoasca noul sau statut. Sfarsitul filmului m-a facut sa ma gandesc la acest lucru. Finalul ni-l prezinta pe Daniel, miliardar in perioada de criza economica americana a anilor '30, insingurat, batran si bolnav, aproape neputincios am spune. Ura e un fenomen foarte interesant. Te poate motiva dar te poate la fel de bine consuma. Oboseala il ajunge si pe maleficul magnat al petrolului, care declara in cele din urma ca si-a incheiat treaba. Ultima sa razbunare ia forma unei omucideri atunci cand fratele geaman al celui care in urma cu ani buni ii vanduse pontul terenului bogat in titei, un preot impostor, vine sa ii ceara bani. Acum ar fi momentul potrivit sa mentionez prestatia nemaipomenita a actorului ce a interpretat acest rol dublu: Paul Dano. A jucat atat de bine, incat la un moment dat am crezut ca nu sunt doi frati gemeni, ci un singur personaj si acela shizofrenic, care se dedubleaza. Asadar nu una, ci doua prestatii actoricesti de cea mai inalta clasa, pe care le recomand!



*There will be blood, regia Paul Thomas Anderson, cu Daniel Day Lewis, Paul Dano, 2007

joi, 27 martie 2008

Miscellaneous

if i were a month i would be: May/August
if i were a day of the week i would be: saturday
if i were a time of day i would be: evening
if i were a planet i would be: from un unknown galaxy
if i were a animal i would be: colibri
if i were a direction i would be: march ariere
if i were a piece of furniture i would be: armchair
if i were a liquid i would be: wine
if i were a tree i would be: linden tree
if i were a flower/plant i would be: poppy
if i were a kind of weather i would be: sunny
if i were a musical instrument i would be: drums
if i were an emotion i would be: loving and daring
if i were a color i would be: orange-red
if i were a vegetable i would be: mushroom
if i were a sweet i would be: honey
if i were a car i would be: I wouldn’t be a car
if i were a song i would be: Imagine
if i were a movie i would be directed by: lars von trier
if i were a book i would be written by: Julio Cortazar
if i were a food i would be: vegetables
if i were a place i would be: a hill
if i were a material i would be: stone
if i were a taste i would be: sweet and sour
if i were a word i would be: try
if i were an object i would be: feather
if i were a body part i would be the: mouth
if i were a facial expression i would be: high lifted brows
if i were a style i would be: pointilism
if i were a cartoon character i would be: the funniest cartoon character ever
if i were a shape i would be: circle
if i were a number i would be: 100



luat de la summer. Leapsa la cine mai doreste.

luni, 24 martie 2008

Alo? Doamne-ajuta!

Ca sa evit transformarea blogului meu intr-unul preponderent culinar, relatez o intamplare amuzanta:

Ma suna adineauri pe oranj cineva de pe un numar completamente necunoscut mie. Raspund.

zic:-Da.
zice:-Alo? Doamna Corinicaaaaaaaaaaaa.
zic: -NU, greseala.
zice:-Doamne-ajuta! Doamne-ajuta! Da' cum se poate?
zic: -Pai ce ati format?
zice:-11....
zic:-Pai aici e 21....
zice:-Aaaa.Doamne-ajuta! Doamne-ajuta!

duminică, 23 martie 2008

Carne de porc cu legume la tigaie



Se alege un muschi montana de porc, fraged, care se curata, se spala si se taie cubulete. Se prajeste in ulei de masline, condimentandu-se cu sare si piper proaspat macinat. In timp ce se lasa la prajit se curata aproximativ 7-8 ciuperci champignon, se taie in jumatati sau sferturi. Apoi se spala si se taie in jumatate 4-5 rosii cherry. Cand carnea e aproape facuta, se adauga un pic de vin, pentru gust si se lasa la scazut. Apoi se adauga ciupercile si rosiile. Se mai lasa cateva minute. La sfarsit se pun cativa catei de usturoi taiati mai mare, se da tigaia de pe foc si se acopera pentru ca aromele sa fuzioneze. Separat se face o mamaliga mai tare. Intr-un lighean se aseaza un castron cu gura in jos. Peretii ligheanului si fuundul castronului se ung cu ulei, astfel incat sa nu se prinda mamaliga, pe care apoi o asezam cu o lingura in spatiul ramas intre cele doua vase. Se lasa cateva minute pana se raceste. Apoi se rastoarna. In centrul cuibului de mamaliga se rastoarna continutul tigaii, format din carne si legume. Am servit acompaniat de un Shiraz 2005, Hardy's, australian, un vin sec, cu arome de fructe de padure, si gust usor piperat, cu un parfum placut si indelungat. Mai putin corpolent ca vinul de data trecuta, dar la fel de bun. Personalitate placuta. Recomand!

duminică, 16 martie 2008

lalele de gradina

Pastrav cu sos de bacon




Se curata pestele si se condimenteaza cu sare si piper proaspat macinat. Apoi se prajeste in ulei de masline. Se scoate din tigaie si se trece la prepararea sosului dupa cum urmeaza. Intr-un cub mediu de unt topit in tigaie, se prajesc aproximativ doua felii de bacon, taiate marunt. Se adauga patrunjel proaspat si usturoi(4-5 catei), tocate marunt si se adauga zeama de la o jumatate de lamaie. Se toarna putin vin alb, se mai lasa putin pana scade, apoi se aseaza peste pastrav. L-am servit cu un cabernet sauvignon, Cape reality, din Africa de Sud, 2005. Un vin cu un buchet bogat, un gust aspru. Un vin negru, plin, foarte alcoolizat (14%), si cu multa personalitate. Recomand.

marți, 4 martie 2008

In Cheia, la poalele masivului Ciucas



Masivul cu nume de baton de ciocolata si de bere. Foarte aproape de Bucuresti, la vreo 140 km. Traseul Bucuresti-Ploiesti-Valenii de Munte-Cheia. Este o zona frumoasa unde oamenii au case incredibil de dragute si de un bun gust cum nu ai crede, padurea din jur e in marea ei majoritate de brazi, cu umbra deasa si covor de ace. Masivul pare relativ prietenos. In cea mai mare parte sus e platou, dar are si o portiune de creasta interesanta. De incercat un traseu la vara. Eu m-am nimerit in timpul avertizarii de cod galben, si nu am putut sa fac altceva decat sa joc ping-pong pana la epuizare in incinta hotelului.

marți, 26 februarie 2008

La munte


Masivul Cozia, undeva abia pe la 1.000 de metri si deja rau de inaltime. Traseul turistic Pausa-Turnu. Senzatie minunata. Groaza si fascinatie totodata. Genial! Indicat tempou redus pentru astmaticii ca mine. Dar merita chiar si asa.

duminică, 20 ianuarie 2008

Rau cu rau, dar mai rau e fara rau

Oare ce e cu zicatoarea asta romaneasca? Sunt romanii mai sadici decat alte popoare? Unde e intelepciunea aici? Adica in orice rau exista si un bine? Poti ajunge la bine, facand rau? E just sa faci rau? E corect sa te razbuni spre exemplu? Sa raspunzi cu aceeasi moneda, conform moralei Vechiului Testament: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte? Jean Guillou descrie in cartea sa* dilemele morale pe care le plimba prin mintea sa adolescentul Erik supus sistematic batailor si jicnirilor din partea propriului tata. Tratamentul patern e atat de riguros incat e foarte aproape de tortura. Sculele folosite variaza, in functie de placerea pe care doreste sa o simta autorul. Cea mai data dracului e o cravasa din piele impletita, cu un carlig de metal in varf, care smulge carnea de pe spatele copilului atunci cand este aplicata in forta. Singura arma de aparare a baiatului este "focul albastru al urii". Inainte de a incasa primele lovituri, se concentreaza pe ura simtita impotriva tatalui, si astfel reuseste sa se autosuspende din propriul trup. Motivele batailor sunt inventate, ca in mai toate cazurile, caci altfel cum poti justifica si argumenta logic ca cineva merita sa fie schingiuit? De exemplu, adolesentul de 14 ani si jumatate, Erik, nu s-a comportat corect la masa. A lovit paharul cu furculita din greseala. E stupid dar in ochii tatalui e perfect! Urmeaza intr-o succesiune "logica" pedeapsa sau altfel spus "bataia-de-dupa-masa". Raul are o intemeiere rationala asadar.

Pedeapsa are menirea sa caleasca ori sa educe tineretul suedez, care este batut si in scoli la fel de aprig. In sistemul de invatamant este promovat cultul superioritatii de rasa. Erik e scos in fata clasei si aratat drept exemplu, pe principiul: ochi albastri, privire patrunzatoare, nas drept, gambe bine rotunite, bazin ingust, piept larg, postura corespunzatoare, asa da! Din contra, tanarul care aduce cu un evreu, cu ochelari, nas carn, care sta cocosat, este mic si gras, are o privire ratacita etc, e un exemplu de "Asa nu". Culmea culmilor, elevilor li se mai baga in cap si porcarii propagandistice despre un dusman vesnic treaz-in acest caz poporul rus, si amenintarea iminenta, in virtutea careia ei trebuie sa se pregateasca trupeste si spiritualiceste, pentru a-i tine piept si a-si apara patria. Toate astea in anii '50 oameni buni, in Suedia. Unde erau profesorii? La ore, evident. Ori aplicau tratamente punitive, ori se uitau in alta parte, facandu-se ca nu vad, ori asistau in calitate de spectatori la batai, strigand de pe margini. Unde erau mamele acestor baieti? Pai unde sa fie si ele, cantau la pian cat puteau de tare niste Chopin, nu ca sa acopere urletele copilului, care nu dorea sa ofere si aceasta satisfactie suplimentara monstrului-tata, ci ca sa isi intinda nervii probabil. A! Si mai apareau pe final, cand bandajau corpul mutilat, si stergeau cu grija sangele sarit pe tapetul camerei.

Soarta lui Erik ar fi putut fi decisa definitiv de mediul in care a crescut. Ajuns in scoala gimnaziala el insusi devine un bataus, liderul unei bande, terorizand alti colegi si comitand o serie de infractiuni. Dar cu toate astea, el nu este un baiat rau. Bate numai cand e neaparat nevoie. Pentru a mentine starea de frica a celorlalti colegi, fata de ei. Pentru ca el stie ca nimic nu e mai rau decat sa iti intre frica in oase. Intr-un final, mama baiatului intervine, si pentru ca fusese exmatriculat dar si pentru a-l feri de bataile aspre ale tatalui, isi trimite odrasla la o scoala departe de orasul natal.

Acolo Erik e hotarat sa o ia de la capat si isi promite sa devina un alt om, sa renunte la bataie si tot restul de bla-bla. Toate datele initiale suna bine, in fond. In scurt timp insa, principiile educatiei din scoala cea noua intra si in atentia lui. Acolo se practica o asa-numita "Educatie camaradereasca". Sa ai spirit camaraderesc inseamna sa te supui oricaror comenzi si pedepse ale colegilor mai mari decat tine, si desigur sa dai bine de tot in cei mai mici, ca sa ii inveti meserie, pentru vremea cand si ei, la randul lor, vor trebui sa ii educe pe altii. Elevii au autonomie deplina si exista chiar organisme de conducere, cu locuri eligibile. Era permis votul, pe principiul daca poti sa alegi intre doua rele, macar sa il alegi pe ala mai mic. Pedepsele sunt cum altfel, de toate pentru toata lumea:
- usturici - o lovitura aplicata in moalele capului cu dopul de la oliviera, atat de tare incat baietilor li se spargea capul si aveau nevoie de copci;
- sambete-duminici - arest dimineata si munca silnica seara; sapatul unei gropi de 2 metri patrati in nisip si umplerea ei la loc, etc, etc;
- convocarea in careu - un baiat mai mic era batut in careu de alti doi mai mari, pana cand cel dintai se tara in genunchi si pe coate in afara, urland ca nu mai poate incasa si jurand sa indeplieasca niste promisiuni smulse in momentul aplicarii bataii;
- noaptea monastica - baietii mai mari dadeau buzna in camere, noaptea peste cei mai mici si faceau ravagii: pe unii ii dezbracau si ii legau sus, pe catarg, lasandu-i acolo ore in sir sa atarne, pe altii ii ardeau cu tigara, altora le devastau camerele, murdarindu-le hainele si cartile cu pasta de dinti, altora le aruncau cu galeti cu excremente in camera si tot asa. Numai un hohot si-o distractie.

Lucrurile incep sa se complice atunci cand Erik refuza sa inghita aceste reguli. Un om care a fost agresat refuza sa mai accepte tratamentele violente. Dar cum te aperi de violenta daca tu insuti nu faci uz de ea? Rezistenta pasiva sau alte porcarii de genul asta sunt teorii aberante. Nu poti tolera un om decat daca el te tolereaza la randul lui. Altfel spus: libertatea mea de miscare a pumnului este limitata de proximitatea barbiei tale. Cand insa aceste bariere sunt depasite, incepe razboiul. Un razboi lung si tacit, pentru ca Erik nu poate risca o alta exmatriculare. Intr-un final, toate se termina cu bine. Si ciclul gimnazial-culmea culmilor baiatul nostru termina cu notele cele mai mari, de unde vorba astia rai nu sunt prosti deloc, si sirul razbunarilor-omul e decis sa isi plateasca toate politele inainte sa termine scoala si chiar reuseste. Una peste alta, in scoala Erik mai invata si lucruri bune: valoarea unei prietenii fidele, a colegului de camera, dupa ce in scoala de unde plecase fusese tradat de toti membrii bandei; basca se mai si indragosteste de o finlandeze de pe la bucatarie.

Bine. OK. Deci n-a tinut aia cu"de azi inainte nu mai bat si nu mai recurg la violenta". Dar acum totul a luat sfarsit, nu? Acum intr-adevar poate sa isi inceapa o noua viata, o viata de adult, in care nici Batranul nu mai are nici un drept asupra lui, nici nimeni. Ehhh...chiar asa, Batranul.....oare ce-ar zice el de baiatul lui, devenit acum om mare. Atat de mare, de la trasul de fiare si sportul practicat intensiv, incat ar putea, de ce nu, sa il invete minte si pe el, odata pentru totdeauna cum e cu violenta si cu frica. Erik revine acasa, urmeaza cina, si naturelment, pentru o mai buna digestie, bataia de dupa masa. Erik joaca bine rolul. Isi urmeaza tatal, inchide usa cu cheia, ii explica calm si pe indelete ce urmeza sa ii faca, cat de tare o sa il doara si cum nu o sa spuna nimic la spital. Si apoi trece la treaba. Ok....si si-a incalcat inca o promisiune. Si ce? Niciodata nu e prea tarziu pentru o alta.

Un roman bulversant, pentru ca nu m-as fi asteptat sa dau peste acest sistem de pedepse atat de atent si riguros gandit si aplicat, in tarile pe care noi le privim cu adanc respect si admiratie netarmuita, nu-i asa? Adica in tarile astea "civilizate". Dar ne punem intrebarea? Cate secole de civilizatie are omul, si cate de salbaticie si brutalitate? Surpriza surprizelor insa mi-a fost livrata de pe site-ul www.salvaticopiii.ro, de unde aflu ca:
"Suedia a fost prima ţară din lume care a interzis toate formele de pedeapsă corporală aplicate copiilor în 1957. Experienţa acestei ţări arată că o schimbare considerabilă în atitudinea şi metodele de disciplinare aplicate de părinţi şi educatori copiilor şi reducerea pedepselor fizice nu se pot baza exclusiv pe introducerea de legi prohibitive, ci mai ales pe campanii de educare a publicului desfăşurate de-a lungul a decenii întregi. În 1980, studiile arătau că 51% din părinţi folosiseră bătaia ca metodă de corecţie. Douăzeci de ani mai târziu, numărul acestora a scăzut la 8%."


Ce sa mai spunem? Omu' cat traieste, invata!



*Jean Guillou, Raul, traducere din suedeza de Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, 2005

luni, 7 ianuarie 2008

Povestea unei casatorii precoce*

Trebuie sa incep recenzia cu o nota persoanala. Deci: n.p.- Andreea imi pare rau ca de aceasta data calitatea livrabilului a fost slaba dar promit sa ma revansez curand. Acestea fiind spuse, sa trecem la subiectul cartii lui Ian McEwan. Doi tineri, Edward si Florence se iubesc si decid sa se casatoreasca, la sfarsitul unei relatii de un an. Ambii sunt virgini si nu au experimentat nici macar dupa logodna cu trupurile lor. Asadar habar nu au cum sa isi consume relatia in noaptea nuntii, care se petrece intr-un hotel, undeva pe plaja Chesil. Ce e mai rau insa abia urmeaza.

In loc sa accepte situatia dificila in care se afla si sa discute despre asta, cei doi se angajeaza intr-un cumplit si crud ritual al inducerii in eroare al partenerului. Ea are gesturi de femeie fatala si nerabdatoare, cand de fapt e frigida si tremura de groaza la gandul ca un strain o va atinge "acolo jos". Ii mananca cireasa glasata de pe felia de pepene, il conduce spre patul din dormitor ca o experta, starnindu-l continuu. In ochii lui pare jucausa si senzuala, genul de femeie cu care abia astepti sa ramai singur, pentru ca promite. Florence dear, nu ti-a zis nimeni ca e bine sa agiti sampania, dar mai trebuie sa ii scoti si dopul? La randul lui, Edward isi da aere de barbat cu experienta desi nu a mai avut nici o femeie. Preocupat mai mult cu frica de o ejaculare precoce, Edward sare un pic cam repede peste preludiu si discutia dinainte. Pentru el supremul preludiu e sa stea intins langa Florence, si sa o priveasca in ochi, sa ii spuna la nesfarsit ca e frumoasa si ca o iubeste si sa ii ridice rochia deasupra taliei, in timp ce ii framanta coapsa cu o mana.

Cam slab. Acest Edward e un fel de Cold Hand Luke. O fi Florence nitel (f)rigida, dar nici Edwardutu' nu e tocmai as in a-i starni pasiunea fetei. El poate maxim sa ii agite un fir de par pubian scapat de sub stransoare chilotilor. Moment penibil pe care Ian insista mult prea mult si zau daca isi avea rostul. Florence moare de spaima, dar refuza sa i se destainuie. De ce? Edward citeste gresit comportamentul ei si persista in asalturile sexuale. De exemplu la un banal french kiss, Florence simte ca o sa vomite in gura lui Edward, iar Edward CICA nu isi da seama ca ei nu ii face placere, ba se mai gandeste si cum o sa ii faca Florence sex oral, mai incolo in noapte. Haidi bre, ma lasi? Comportamente aiurea si necredibile. Cu toate astea Ian e hotarat sa ne convinga ca cei doi se iubeau cu adevarat. Si arunca vina in alta parte, numai pe ei nu.

Ba educatia rigida, puritana, tipic englezeasca. Actiunea e plasata in 1962, cand revolutia sexuala nu a lovit inca in zidurile conservatoarei Anglii, si ca sa poti face sex cu o femeie, ai nevoie mai intai de un certificat de casatorie. Bine Ian, dar casele de toleranta? Uneori tatii isi duceau baietii la majorat pe acolo, in vizita. Sau asta faceam numai noi, perversii astia de latini? Atunci stiu sigur ca nu pot da gres cu fata din casa. Nobilii astia scapatati nu se deranjau si pe buna dreptate. Ca sa bei lapte nu ar trebui sa cumperi toata vaca. Ba complexe freudiene nascute din lipsa de tandrete din partea mamelor in copilaria celor doi. Eward a crescut practic fara mama, care era "deranjata mental". Pe cand era gravida cu surorile lui mai mici, gemene, femeia e lovita in frunte de usa de metal a unui vagon de tren care tragea in gara. Ii este despicat craniul, sta vreo cateva saptamani in coma si din momentul ala mamicuta devine absenta. Stupid. Dincoace, la Florence, mamica nu are nici un fel de contact fizic cu fiica ei, pe care o coordoneaza de la distanta. Ii face toate mofturile, ii asigura educatia cea mai potrivita-lectii de vioara, echitatie, calatorii in Europa tot tacamul-, dar nu o pupa, nu o imbratiseaza niciodata. Chiar NICIODATA? Greu de crezut, Ian, sorry. Missed again.

Paradoxul continua. Ian construieste personajele in felul urmator. Florence e rigida, conservatoare si casta dar o atrag excentricii. S-a indragostit de el pentru ca e zburlit de parca tocmai s-a batut si asa mai departe. Edward cauta o partida usoara dar il atrag pudicele. O admira cu panglicuta ei de catifea in par, cum canta la vioara, naivitatea ei il atrage etc. In fine, la momentul zero, lucrurile se desfasoara tipic pentru orice relatie. Adica: el insista, ea cedeaza. Cei doi ajung dupa chinuri in pozitia misionarului dar poor Edward "se precipita" pe rochitica ei blio. De aici noi deducem ca daca un lucru incepe prost, e foarte probabil sa sfarseasca la fel.
Urmeaza cearta aspra. Marturisirile doar de o parte. Florence are in sfarsit curajul sa recunoasca faptul ca ar putea avea o problema. Edward nu isi asuma nici o vina. Tipic masculin. Decat sa se impace, mai bine o viata de regrete si de "what if-uri". Cei doi divorteaza si peste ani si ani, stupid Edward care o iubea in continuare cica, face imaginea imbecila a imaturitatii sentimentale. Adica el nu era dispus sa faca compromisuri, dar le pretindea. Acum regreta ca nu a avut si iubire si rabdare, bla bla. Domnule McEwan m-ati exasperat. Inchei aici. Ce pot sa zic, e deja-vu all over the place. Eu chiar nu as fi ales subiectul asta pentru un roman, daramite sa il tratez in halul asta de comod si de previzibil de plicticos. Mai bine aflam ca Florence are 6 degete la fiecare picior si nu vrea sa isi scoata pantofii in pat, in noaptea nuntii, si de aici parlamentari si scandaluri, decat asa. La final, am ramas cu ochii in soare si cu asteptarile inselate. Se mai intampla si celor mai buni dintre noi, banuiesc.

*Pe plaja Chesil, Ian McEwan, Ed. Polirom, Iasi, 2007

joi, 3 ianuarie 2008

Paradisul in versiune proprie


Excursia de la Bicaz, din ajunul revelionului m-a facut sa imi imaginez o versiune proprie a Paradisului. El ar arata exact ca peisajul pe care il descrie un drum prin Moldova. O insiruire de dealuri care curg unele dintr-altele, de imbinari ciudate ale acestor unduiri magice si seducatoare ale pamantului. Si eu, care le-as colinda visatoare, in deplina solitudine magnifica. Nu as avea nici o dorinta, si astfel, nici o lipsa nu mi-ar tulbura contemplarea. Si asa as merge la nesfarsit peste dealurile Moldovei, cu gandul mereu la bucuriile mele si la oamenii mei dragi, intrand si iesind din ele ca dintr-o apa grea, tulburatoare...pe dealurile astea ale Moldovei, pe care colinda ingerii...

Ajunul Revelionului







In ajunul revelionului am mers in Cheile Bicazului. Localitatile de pe traseul ce duce spre Bicaz au nume tare pitoresti: Targu Frumos, Roman, Ruginoasa, Mircesti, Balanesti, Dulcesti. Eu nu m-am mai pomenit niciodata prin partile alea pe timp de iarna, iar viziunea cheilor de care atarnau turturi sticlosi si asasini, precum si cea a lacului Rosu, complet inghetat, si transformat acum in platou pentru promenada, m-au surprins si bucurat in egala masura. Iata si cateva fotografii de la fata locului. Legenda, in ordinea aparitiei:



1. Pe lacul Rosu. Sub mine, un strat de zapada de aprox. 10 cm si unul de gheata de aprox. jumate de metru.

2. In Cheile Bicazului.

3. In drum spre Chei, undeva pe la Trei Iazuri de-abia.









 

Blog Counter