Bad boy in Badlands

Azi-noapte nu m-am lasat pana nu am urmarit un film cu parfum vintage. Am ales sa vad Badlands*, facut in 1973, avand la baza povestea adevarata a doi tineri, un baiat de 25 de ani si iubita sa de doar 14 ani, care devin criminali in serie. Prima data ei vor ucide intreaga ei familie, iar totalul crimelor se va ridica la 11. Aceeasi poveste care a cutremurat America in anii '50 sta si la baza filmului Natural Born Killers, spre exemplu. Ceea ce socheaza in primul rand in versiunea lui Terrence Malick, regizorul Badlands, este distributia foarte buna, a tinerei Sissy Spacek in rolul lui Holly, si a lui Martin Sheen in rolul lui Kit, maniera de narare (retrospectiva, cu vocea lui Holly, detasata de toate intamplarile si usor nostalgica, parca), imaginea si directia artistica. Mie mi-a mai placut coloana sonora, de asemenea. Ecranizarea lui Malick, care isi face debutul cu acest film, nu respecta intru totul adevarul istoric, ci il adapteaza.


Pe scurt, Kit lucreaza ca gunoier intr-un orasel din zona numita Badlands (def: teren arid, uscat), South Dakota. Intr-o zi se indragosteste de Holly, o pustoaica de 15 ani, roscata, cu pistrui, care stie sa manuiasca bastonul si are un aer misterios si o tristete infinita in priviri. Cauza este faptul ca e crescuta doar de tata, un barbat aspru care nu a reusit sa treaca peste moartea sotiei si nu face o treaba prea buna in a-si educa pupila. Severitatea disciplinei o afecteaza pe micuta si ii provoaca acesteia o pofta acerba de rebeliune. Tatal fetei se opune relatiei celor doi. Desi Kit incearca sa rezolve conflictul renuntand la job-ul degradant de gunoier, acest fapt nu rezolva cu nimic disensiunile cu "batranul". Pe masura ce relatia tinerilor se sedimenteaza, lui Kit ii trec idei tot mai trasnite prin cap. Cum ar fi de exemplu sa il omoare pe tatal lui HOlly si impreuna sa se care din oraselul acela. Crima se intampla, cei doi ascund cadavrul in pivnita si incendiaza proprietatea. In timpul asta, Holly nu are nicio tresarie. Orbita de dragostea pentru Kit - care se crede James Dean, si chiar aduce cu el-, nu face decat sa verse 2 lacrimi si sa-i aplice o palma criminalului. Dar se hotaraste sa ii stea alaturi, fie ce-o fi. Kit nici el nu e mai prejos si inregistreaza (pe vinil, si asta mi-a placut mult), o marturisire a crimei, in care inlatura orice umbra de suspiciune ce ar putea plana asupra lui Holly.


Lucrurile se precipita, cei doi se muta intr-o padure, pe malul unui rau, unde traiesc cu putin, intr-un adapost improvizat. Memorabile zile, memorabile cadre. Cei doi danseaza desculti in praf, Holly care e o fetita/aproape femeie incearca creionul dermatograf si rujul, Kit se antreneaza sa devina un soi de Rambo pentru a face fata vanatorilor de recompense si autoritatilor etc. Povestea campeneasca nu poate dura foarte mult si curand cei doi trebuie sa fuga pentru a nu fi prinsi. In drumul lor spre Montana, unde Kit crede si spera ca isi vor putea reface viata, mai omoara niscaiva oameni nevinovati care au ghinionul sa se incruciseze cu ei. Traiesc din jafuri, mananca chiar si ierburile de pe camp, dar lui Holly nu-i lipsesc revistele de tip tabloid, si ultimele barfe cu vedete. E o Lolita perfecta Sissy Spacek. Intr-un final, Holly decide sa il paraseasca pe Kit, langa care nu se vede ramanand chiar toata viata, si se preda autoritatilor. Ceea ce va face si anti-eroul nostru, devenit peste noapte un soi de vedeta. Moda criminalilor in serie trebuie sa fi fost in toi. Unii dintre cei mai notorii chiar marturiseau ca isi cautau celebritatea in acest fel. Vroiau sa "scrie" istorie. Realitatea este ca dintre cei doi, baiatul va fi electrocutat la scurt timp de la arestare, iar fata va fi condamnata la inchisoare pe viata, si eliberata dupa 18 ani, pe motiv de buna purtare.


Filmul este frumos si captivant, si eu il recomand tuturor. Momentele mele preferate din film sunt cand cei doi danseaza in camp, la lumina farurilor pe muzica lui Nat King Cole, si imi place mult ca tatal lui Holly era pictor de panouri publicitare stradale(So that's how they did it in the 50's). In genul cuplurilor de rau-facatori Bonnie si Clyde, Holly si Kit aproape au ramas impreuna pana la final. Privind acest film nu esti sigur ce sa faci, daca sa ii simpatizezi pe cei doi proscrisi sau sa ii condamni, te infiori la vederea cruzimii faptelor lor, dar te razgandeste comportamentul lor din intimitate. Si cum ramane cu politistii care ii cer lui Kit autografe si ii ureaza noroc bun la final? Ei nu sunt decat un alt exemplu ca nu stii ce atitudine sa adopti in fata acestui tip de comportament. Ceea ce este un simptom al cantitatii de rau si de bine pe care noi insine o adapostim.


*Badlands, regia Terrence Malick, cu Sissy Spacek, Martin Sheen, 1973

alte 5 minute de bucurie

mi-au fost oferite de dragul Razvan Penescu si Liternet in paginile caruia a fost publicata o poezie mai veche de-a mea, de Craciun. Si voi puteti trimite texte la scrie_la_liternet@liternet.ro, care au ca tema Craciunul, iar daca va fi considerat demn de publicare puteti marca un debut frumos:)

foarte mult, foarte bun

Am terminat de vizualizat Synecdoche, New York* (multumesc Laura pentru recomandare), scris si regizat de Charlie Kaufman pe care poate il stiti si ca fiind co-scenaristul filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind, scenaristul pentru Adaptation ori Being John Malkovich and so on and so forth. Ca si celelalte filme ale sale, si acesta este plin de substanta, ceea ce il poate face pe alocuri greu de urmarit si de inteles. Pe scurt, Caden Cotard este un regizor/scenarist/actor care devine obsedat de boala si perspectiva mortii, in timp ce familia sa (sotia- artista foarte apreciata si fiica) se destrama. Nu are resursele sa se adune si sa recompuna aceasta viata, care ii aluneca printre degete. Tot ce poate face este sa se concentreze asupra sa, a traumelor si fricilor sale, asupra dorintei supreme de a face ceva major in teatru care sa ramana in urma lui. Timpul se scurge cu repeziciune si se pare ca, absorbit fiind de acest proiect colosal (construirea unui platou imens, intr-o hala, care reproduce la scara mai mica orasul New York, viata sa si a oamenilor pe care ii intalneste in cursul vietii), realitatea insasi ii scapa printre degete. Sotia dispare misterios la Berlin, fiica sa devine o prostituata si apoi moare, ambii parinti mor si nu apuca sa isi ia ramas-bun de la ei, femeia pe care o iubeste profund de ani de zile se casatoreste cu altcineva si isi face propria viata, el insusi se recasatoreste si mai face un copil iar apoi si aceasta familie dispare etc. Se pare ca tot ce face este sa rateze, daca vom considera ca aceste lucruri se intampla cu adevarat.


Daca vom considera insa ca ceea ce se intampla este de fapt transpunerea unor fapte posibile intr-un scenariu si mai apoi intr-o piesa, atunci ar parea ca si cum Cotard a alunecat din realitate si totul se intampla la nivel fictional. Kaufman de altfel ne accentueaza aceasta impresie, insistand pe metafora vietii ca teatru (Shakespeare), in care toti oamenii sunt actori si joaca un rol. Daca vietile acestor oameni sunt reale, daca ele chiar s-au intersectat sau daca doar ar fi putut fi asa, asta este o intrebare cu care eu raman. Poate la a doua vizualizare o sa fie mai clar. Clar este ca toti suntem la fel, avem aceleasi traume, frici (de moarte, de singuratate, de abandon etc.), regrete, iubiri impartasite, esuate sau neimpartasite, aceleasi sanse si aceleasi momente in care hotaram sa facem stanga in loc de dreapta sau vice-versa, si suma tuturor acestor lucruri ne compune si ne face sa fim ceea ce suntem. Niste simpli trecatori printr-un decor, pana cand intr-o zi, la sfarsitul epuizarii acestor intrebari si raspunsuri, o voce (Demiurgul este el insusi un regizor, care ne sopteste in casca-cel putin asa am interpretat eu voce din casca, desi altii ar putea-o numi vocea constiintei lui Cotard sau vocea liberului arbitru sau whatever)ne va sopti sa iesim din scena.


Un film memorabil, frumos, profund, complex, amplu, mult mai plin de simboluri si evenimente decat am inghesuit eu in prezentarea mea triviala. Vi-l recomand doar daca aveti organ pentru asa ceva. Altfel va fi de neinteles, plictistor, aiuristic:) Sau poate nu. Imi place la nebunie de P. S. Hoffman care isi alege atent rolurile si are numai filme bune in CV, de Emily Watson care este geniala si de Samantha Morton, o Emily Watson mai tanara, si foarte, dar foarte pe val. O distributie incredibila, un vis implinit pentru mine:) Imi plac filmele lui Kaufman, sunt ca acele carti care se citesc la birou cu creionul in mana, nu rasturnat in pat, si in plus sunt grozave de vazut duminica la pranz, cu un ceai verde, sau noaptea tarziu cu fetele la un pahar de vin si-o tigara de foi.



*Synecdoche, New York, regia Charlie Kaufman, cu Philip Seymour Hoffman, Catherine Keener, Emily Watson, Samantha Morton si multi altii, foarte buni, 2008

demult asteptam

sa aflu mai multe si sa gasesc acest film: Grey Gardens*. Am vazut ceremonia de decernare a premiilor Emmy din 2009 la tv si acolo o Jessica Lange fabuloasa ridica premiul pentru Outstanding Lead Actress in a Miniseries or a Movie. ce putem spune despre Jessica Lange? Ca e fabuloasa la cei 60 de ani ai ei, ca e superba, si ca probabil are o personalitate foarte faina. Se vede din toate fotografiile in care apare alaturi de Drew Barrymore, alta feblete de-a mea, ca cele doua se admira si se iubesc si ca le leaga o formidabila afinitate si prietenie. In Grey Gardens cele doua se intalnesc minunat pe ecran, Jessica in rolul mamei ultra-posesive care isi sufoca fiica si Drew in rolul fiicei care nu a mai reusit niciodata sa se desprinda de mama si sa inceapa o viata pe cont propriu. Filmul spune povestea altminteri celebra a matusii si verisoarei lui Jackie Onassis, ambele numite Edith (Eddie), care traiesc o viata excentrica intr-un paradis interbelic american, si apoi cunosc declinul fulminant.

Atat de rau poate denatura relatia mama-fiica, pana acolo ca cele doua devin captive in resedinta de vara din East Hampton denumita pe buna dreptate Gradinile Gri. Labilitatea emotionala a celor doua, combinata cu faptul ca sunt abandonate de sotul/tatal lor, care divorteaza si se recosatoreste, iar mai apoi moare, si cu faptul ca in perioada interbelica nu se prea obisnuia ca femeile sa se intretina singure, si sa tina o slujba, rezulta intr-o degradare totala a resedintei in care locuiesc femeile, innebunirea celor doua si traiul complet degradant si insalubru, la limita subzistentei. Pe tot parcursul filmului, a carui imagine, coloana sonora, machiaje, costume sunt irezistibile, nu putem decat sa ne veselim alaturi de personaje in anii de glorie, si sa oftam pentru ele in anii de groaza ce i-au urmat. Dintre multele filme a caror actiune se plaseaza in anii '30, acesta mi-a placut cel mai mult din punctul de vedere al atmosferei, costumelor, machiajului etc. (urmat foarte aproape de Great Gatsby, cu Robert Redford:) Cele doua femei sunt minunate si joaca senzational.

Drew e de nerecunoscut, si foarte credibila in rolul fiicei nebune, captive, care nu isi paraseste mama pentru ca o iubeste si ii este devotata, dar pe care o si uraste concomitent. In cele din urma, apare si o mica portita, la capatul vietii lui Big Eddie, cand doi cineasti decid sa faca un documentar despre soarta lor (fapt real). Iar Big Eddie isi lasa fiica sa participe la premiera, si sa paraseasca proprietatea de la Grey Gardens. Filmul are un final "fericit" daca il putem numi asa. In cele din urma, Little Eddie va fi eliberata. cum? nu va spun. Cert este ca acest film este tulburator din toate punctele de vedere, iar mie mi-a placut sa il vad, si cu siguranta il voi revedea curand.

*Grey Gardens, regia Michael Sucsy, cu Jessica Lange, Drew Barrymore, Ken Howard, Daniel Baldwin, 2009

film frumos

Insomnia ma ajuta totusi la vizualizarea unor filme dragute. Azi-noapte, pe TVR 1, Broken English* (tradus de ai nostri "Dictionarul iubirii"). Mi-a placut mult filmul asta, atat de asezat si de calm, miscator si tandru si emotionant. O regie semnata de Zoe Cassevetes si o actrita foarte misto, Parker Posey. Nora este personajul principal al filmului, care sufera din singuratate, are mai multe intalniri, mai bune ori mai proaste, dar niciodata nu reuseste sa lege o relatie, din aceea concreta, "serioasa" care sa duca spre casatorie. Si i se pare ca e tot mai batrana. Pana aici, ne recunoastem o multime in Nora.:) Parker are niste trasaturi spectaculoase, usor exotice, emana un sex-appeal tulburator, este sensibila si pasionala. Pe langa astea, se imbaraca absolut bestial si ca si mine poarta doua lanturi din argint cu doua pandante diferite, simultan. Poarta blugi foarte largi cu topuri din matase curgatoare, rochii de inspiratie vintage, ochelari de soare supradimensionati. Am iubit-o din prima, trebuie sa va spun. In plus, m-am regasit din nenumarate puncte de vedere in ea. Filmul este presart de multe descoperiri neasteptate, despre sine si despre lume, si Nora ne poarta de la New York la Paris, de la nemultumire, la suferinta si la regasirea fericirii. Stiu ca suna cheesy, si probabil ca intra in categoria de chick flick, dar eu va recomand acest film. Pentru mine a fost o experienta vizuala frumoasa.


*Broken English, regia Zoe Cassevetes, cu Parker Posey, Drea de Matteo, Peter Bogdanovich, 2007

cadou de Craciun

Editura Vellant a avut inspirata idee de a se deda la mazgalituri cu cititorii de carti obinsuiti sa insemneze in timpul lecturilor. Ei bine, cum si eu fac parte din acest club (scriu doar pe cartile mele, doar cu creionul mecanic, si doar daca vreau sa recenzez acea carte), nu am putut rata asemenea ocazie. Am pus un vot de "placut" pe facebook si am primit pagina cu nr. 82. Ce am remarcar dintru inceput a fost calitatea slaba a textului-caci nu ma pot abtine de la aceasta critica-, si singurul lucru inspirat mi s-a parut taman ultima replica din josul paginii. De la care am pornit intr-un desen si o adnotare din propria-mi poezie despre frici combinate in mod neplacut cu nocturna. Am facut 2 variante, pentru ca asa mi-a casunat mie ieri seara, iar eu pledez pentru varianta dintai, evident cea in nocturna:). Si ce a iesit puteti vedea aici, sau pe facebook, daca va imprieteniti cu oamenii de la Vellant, ceea ce eu recomand calduros. Tot proiectul se va incheia pe 29 Ianuarie, in Carturesti, unde cele 182 de pagini reunite intr-un volum se vor lansa:) Ne vedem si acolo daca e, si pastrez o parte din felicitarile catre cei de la Vellant pentru atunci.

p.s. voua care va place mai mult? 1 sau 2?

reading in progress

desi nu am mai scris nicio rencenzie, sa stiti ca citesc la fel de mult:) acum sunt foarte incantata de cele trei carti cu care merg in paralel cu lectura: Bufnita lui Hiaasen, Lebada neagra a lui Taleb si Atlasul norilora a lui Mitchell. Sper sa am putere sa imi reiau bunul obicei al scrisului, pierdut din vedere de ceva timp. Mi-e dor sa scriu mult:)