Goodbye, Chuck!

Chuck Palahniuk nu ma rezolva. Aveam in facultate doua colege. De cate ori citeau o carte buna isi exprimau satisfactia prin expresia:" E grasime!!!" Asa stiam daca e o carte buna sau nu. Asta era supremul calificativ. Nu am inteles multa vreme de ce ii ziceau asa. Oricum fetele aveau propriul slang si nu mi-am batut prea tare capul cu asta. Una dintre fete e topita dupa marchizul de Sade. Ea mi l-a recomandat si pe Palahniuk. L-am evitat o perioada indelungata. Vazusem filmul Fight Club care mi-a placut la nebunie, dar aveam o retinere in a ma apuca sa-l citesc. Am inceput cu Jurnal, imprumutata de o buna amica. Mi-a placut dar nu m-a dat pe spate. Mi s-a parut facila. Apoi mi-a cazut in mana Bantuitii*. Am citit cam 300 de pagini in 4 ore, pe tren, si am terminat-o acasa. Concluzia e aceeasi. Pe bune, Palahniuk chiar nu are destula grasime. Ori se stie ca tocmai grasimea da savoarea unei mancari:)

Pare ca a gasit reteta de succes a scriitorului profesionist. Descriem o serie de orori intr-un numar prestabilit de cuvinte si in felul asta nu trecem de anonimi. Acum ori sunt eu prea calita si cu un stomac tare, desi marturisesc ca nu sunt nici pe departe fana a filmelor horror, ori universul meu interior e populat de monstri mai mari, pe langa care astia ai lui Chuck par niste clovni, pentru ca nu pot sa imi explic de ce nu mi-a miscat niciun "muschi" al creierului citind despre bantuitii lui. Acesti criminali stransi laolalta intr-un experiment bizar, de automutilare, autoflagelare, crime, canibalism si alte intamplari violente. Mbon, despre cum e mai bine sa mananci intai muschii fesieri ai unui cadavru uman stiam de cand eram mica, gratie unui film vazut la tv. Se presupune ca e partea cea mai frageda. Omul in general e atos, tare si are gust amar.

Nici stilul sau particular de a scrie, anume cel concis, in fraze scurte, cu utilizarea predominanta a verbelor si nu a adjectivelor pentru a garanta o oralitate sporita nu e pe gustul meu. Sa il citesc e ca si cum as face tractiuni la bara intr-un mediu lipsit de gravitatie. Pe mine ma misca mai mult, spre exemplu, sa citesc despre senzatiile pe care ti le da un vierme ce iti paraziteaza creierul (vezi Atlasul norilor). Ma intreb pentru cine scrie Chuck Palahniuk, care este publicul lui. In S.U.A. i-a cam scazut cota de popularitate, pentru ca oamenii s-au obisnuit si cu demonstratia asta fatisa de agresivitate pura si au inceput sa-l asimileze lui Marylin Manson. Este foarte multa visceralitate in opera lui Palahniuk, dar pe care o gasesc ca fiind de umplutura. El abordeaza si unele teme serioase (analizate detaliat intr-o recenzie filosofico-literara pe care am citit-o cu mult haz aici), cum ar fi masinaria star sytem-ului american, obsesia pentru celebritate, imposibilitatea depasirii traumelor, incapacitatea oamenilor de a se elibera de demonii launtrici, insa ori nu se implica suficient de mult in explorarea lor, ori nush.

Chuck Palahniuk pe mine ma lasa rece. Si mai mult ca sigur nu voi mai citi nimic scris de el, pe viitor. Mie imi place sa ma "hranesc" din cartile mele, iar in materie de brain food, cartile lui pur si simplu nu imi asigura suficient aport nutritional si nici nu sunt juicy enough. E prea facil, prea "conservator" in aplicarea acestei retete de scris. Ca un Paolo Coelho intunecat, Chuck va iesi in fata de cateva ori dar nu cred ca va face scoala.

*Bantuitii, de Chuck Palahniuk, Ed. Polirom, 2007, traducere din limba engleza si note de Rares Moldovan.

Don't trouble trouble 'till trouble troubles you

Comediile pot fi si negre, pline de situatii sumbre. Rasul provocat de ele nu e unul plin si sanatos, ci mai degraba retinut, prudent. Cand cheful de a viziona o comedie nu-ti da pace, alege ceva cu care stii ca mergi la sigur. Pentru mine acel ceva e reprezentat de orice film al fratilor Coen: Joel si Ethan. Asta de cand mi-a picat cu tronc Marele Lebowski. E ceva in filmele lor care ma atrage invariabil: o atentie la detalii pana la manie, o galerie de personaje de la periferia imaginatiei noastre, un cocktail de situatii bizare conduse totusi de un fir logic fara cusur. Mai mult, cei doi reusesc sa spuna povesti foarte frumoase si au o predilectie pentru temele profunde ale vietii. Ei sunt un fel de Charlie Kaufman in varianta light.

Probleme? Ei bine, da. Pe bietul Larry Gopkin, un om cat se poate de serios*, profesor de fizica, sot, frate, tata a doi copii in viata sa tipica si onesta de evreu american, tocmai urmeaza sa-l napadeasca toate problemele posibile. Sotia adulterina vrea sa divorteze si sa-l dea afara din casa, fratele distrus, fara slujba cu viciul jocurilor de noroc si lipsit de activitati sociale ii aduce din cand in cand politia pe cap, fata mai mare e vesnic la mall sau asteapta sa se spele pe par, iar mezinul familiei e un mic delincvent, fumator de iarba si neinteresat de scoala. Nici profesional nu o duce mai bine. In pragul prelungirii contractului de angajare, un student corean ii pune pe birou un plic cu mita pentru o nota de trecere, taicasu il ameninta cu un proces fie ca ia mita, fie ca nu, vecinul fanatic ii mananca treptat din proprietate, ridicand constructii noi pe peluza sa. Sa numaram. Pana acum sunt 4 procese juridice: unul de divort, unul pentru apararea proprietatii, unul pentru fratele vicios, si unul cu tatal coreanului. Urmeaza a treia ramificatie: datoriile. Neajunsurile financiare il acapareaza, fortat acum sa locuiasca la motel, sa achite note de plata catre avocati, sa isi intretina familia and so on.

Viata lui Larry nu e fun deloc. Parea linistita si banala. Dar acum e oribila si datatoare de cosmaruri. Incercand sa gaseasca un sens in toata povestea asta si sa-si regaseasca linistea, bietul Larry merge la rabinii din comunitate. Sfaturile lor insa nu il ajuta deloc si nu ii ofera nici un fel de ghid concret in deciziile pe care trebuie sa le ia. Confruntat cu incertitudinea in fiecare minut al vietii (una dintre temele predilecte ale cursurilor sale de fizica), si cu constiinta faptului ca orice decizie are consecinte pe care nu le poate anticipa, Larry se hoataraste totusi sa calce stramb, in afara regulii generale a moralitatii. Intr-un final cand toate par sa se aseze inapoi in matca lor (amantul nevestesii moare si ea e nevoita sa se reintoarca la distrusul de Larry, fiul trece cu brio peste bar mitzvah, este aprobat pentru inca 10 ani de profesorat etc.), primeste un telefon de la medicul de familie. Viata e complicata si are multe aspecte, pe care Larry nu le poate stapani, prevedea, controla. In fata relativitatii vietii insesi, religia nu mai poate fi un indrumar valabil, functional.

Trebuie sa va spun ca eu am ras copios la acest film, mai mult launtric e drept. M-a impresionat distributia unor actori geniali, cvasinecunoscuti dar de o expresivitate cu totul iesita din comun, si ma fascineaza acuratetea decorurilor si a costumelor unei Americi din anii 60-70. Recomand cu caldura acest film si cu mintea limpede, nu doar cunoscatorilor, ci si neofitilor:)


*A serious man, 2009, regia Joel and Ethan Coen, cu Michael Stuhlbarg, Richard Kind.

reteta fericirii in 629 de pagini

Vorbesc despre Atlasul norilor* lui David Mitchell. M-a cucerit la targul Gaudeamus cu o singura recomandare de pe coperta 1: "Cel mai bun si mai indraznet roman al anului 2004" (The Guardian). Cuvantul "indraznet" din propozitie a sigilat decizia de cumparare, destul de rar apelat in descrierile unor carti (in fond, e bine sa avem rezerve de vocabular, nu sa abuzam de epitete de genul celor pe care le voi folosi aici: genial, forma maxima, colosal:)), dar si pretul imbatabil de 9,99 ron. Niciodata o comoara nu a fost in acelasi timp ieftina si totusi incredibil de valoroasa. Scuzati tonul delirant al acestui post insa nu mi se intampla prea des ca din noianul lecturilor parcurse un autor sa sparga topul celor mai bune 5 romane pe care mi l-am alcatuit. Asa incat, am fost deopotriva intrigata si extatica sa citesc pe indelete toate cele 629 de pagini delicioase si deplin satisfacatoare.


Cum sa va spun ca mi-am dat seama ca ma aflu in fata unui autor genial? Pai din prima fraza pe care am citit-o mi-a placut stilul lin si suav al scrierii: "Dincolo de catunul Indienilor, intr'o parte a tarmului ce parea a nimanui, am dat din intamplare peste un sir de urme recente." M-a cuprins un val instantaneu de tandrete pentru oricine ar fi fost omul din spatele acestui roman. Am mai simtit asta doar la primul contact cu Sotronul lui Julio Cortazar (mi-e si jena sa o recenzez pentru ca ma apropii de cartea aia cu emotie si timiditate si acum), cu Magicianul lui John Fowles, cu Teoria norilor lui Stephane Audeguy, si cu Marquez, Llosa, Sabato, Kundera, Bulgakov, Antunes, pfiiiii....or mai fi. Doamne-ajuta ca am reusit sa ma indragostesc de atatea ori, si inca mai reusesc sa apara autori care sa-mi suceasca mintile:)


Cartea trebuie parcursa cu dragoste, savurata incetul cu incetul, citita cu placere in ore dedicate special acestei activitati, precedate de 40 de minute de pregatiri si setting the mood: prepararea de cafea sau ceai, poate un pahar de vin rosu, 10 minute de introspectie filosofica, alegerea creionului preferat pentru insemnari, alegerea tinutei comode, cautarea celei mai bune pozitii, testarea luminii, mangaierea copertei, o inspiratie profunda si ii dam drumul. Deschiderea e marcata de un jurnal datand de la inceputul secolului al XIX-lea. Pasionatii se vor bucura fara doar si poate. Autorul lui si personajul central al primului set de relatari este Adam Ewing, insarcinat cu treburi administrative pe o insula din Pacific. Perioada colonizarii, a convertirii fortate ale localnicilor, a inrobirii si traficarii de sclavi, a goanei dupa marile averi, starnita concomitent cu practicarea noilor rute comerciale maritime. Cuvinte-cheie: aventura, complot, violenta, marele "bine" al civilizatiei.


Destul cu dezvaluirile, pentru ca altminteri o sa umplu pagini intregi de caiete studentesti, cu nume de personaje, date si intamplari. E de mentionat ca actiunea din insule se intrerupe brusc si ei ii urmeaza a doua povestire, sub forma unor scrisori redactate de Robert Frobisher, compozitor de geniu si datornic vandut, catre mai bunul sau prieten si amant, Rufus Sixsmith (Doamne ce nume! delicios:)). Intamplator, Mr. Frobisher descopera in timpul minunatelor sale aventuri in Flandra, la inceputul secolului al XX-lea, o portiune din Jurnalul lui Adam Ewing, despre care face pomenire in scrisori. Stationat la Zedelghem incepe sa compuna marea sa capodopera. Cuvinte-cheie: peripetii, arta, amor, umor.


In acelasi secol, dar in anii '60, jurnalista de investigatii Luisa Rey ancheteaza construirea unei centrale nucleare in Buenas Yerbas, U.S.A.. Angajat al acelei centrale, omul de stiinta Rufus Sixmith si prieten vechi al tatalui Luisei, incearca sa o previna dar este ucis inainte de vreme. Luisa devine noua posesoare a scrisorilor, descopera capodopera Sextetul Atlasul norilor a lui Frobisher si paf! suntem aruncati brusc din aceasta povestire, tocmai cand Luisa Rey e pe cale sa fie ucisa ea insasi. Cuvinte-cheie: urmariri, crime, coincidente, indicii.


Mergem in Anglia anilor '80. Timothy Cavendish este editor. Peste noapte da lovitura cand unul dintre clientii sai, autorul cartii "Mama de bataie", isi ucide criticul la un eveniment monden, provocand vanzari in tiraje uriase. Succesul fenomenal atrage dupa sine si succesul financiar, din care tind sa se infrupte si altii, in virtutatea santajului si al amenintarilor. Neavand nicio solutie, Timothy Cavendish fuge din Londra in provincie, in speranta ca astfel situatia se va "raci". Ca sa ii tina de urat pe tren, alege pentru lectura un manuscris venit recent pe adresa editurii, intitulat: Jumatati de alte vieti. Primul mister dezlegat de Luisa Rey. Dintr-un accident nefericit in altul, nimereste finalmente in oraselul Hull, la Casa Aurora. Ceea ce el credea a fi o pensiune linistita se dovedeste a fi un azil, in care se vede inchis intocmai ca un detinut. Pare sfarsitul tuturor planurilor si chiar al vietii insasi. Cuvinte-cheie: genial, umor nebun, aventuri, violenta.


Intr-un viitor mult mai indepartat, in noua ordine a lumii, care acum se numeste Nea So Copros, oamenii "pur sangi" traiesc o viata cumplita. Sunt incurajati sa consume orice in exces (dictonul care guverneaza aceasta lume este: Sufletul tau valoreaza cati dolari are in el), inconjurati de noii sclavi crescuti artificial, dar in fond avand acelasi ADN uman. Chiar economisitul reprezinta o infractiune in aceasta ordine corpocratica. Sonmi-451, o astfel de fabricanta, este ajutata sa fuga din unitatea in care servea si este folosita in scopuri revolutionare, pentru rasturnarea acestei ordini. In timpul "elevarii" sale de la statutul de fabricanta la cel de pur sange, Sonmi-451 urmareste cu deosebita placere un film numit Cumplitele incercari ale lui Timothy Cavendish. Cuvinte-cheie: propaganda, corporatii, consumerism, sclavagism, viziune, distopie, revolutie.


Post-apocalipsa, pamantul e stapanit de triburi si clanuri, societatea s-a intors in mod ciudat la ceea ce era in timpurile de inceput. Parca blestemati sa urmam aceeasi istorie ciclica, acesti oameni lupta pentru supravietuire. Confruntarile pentru resurse sau pentru teritoriu sunt extrem de sangeroase. O civilizatie mult mai avansata tehnic, dar care constituie ramasitele omenirii consumeriste ce a sfarsit prin a se autodistruge, viziteaza din cand in cand comunitatile "primitive". Imixtiunea se face prin reprezentanta Meronym, o urmasa a lui Sonmi-451. Disperati sa nu repete aceleasi greseli, oamenii traiesc intr-o lume magica, mitologica, ei stiind ca stramosii lor au confundat evolutia cu progresul tehnologic si ca asta le-a grabit sfarsitul. Este de ajuns sa o luam de la inceput ca sa nu mai repetam aceleasi greseli? Are omenirea capacitatea sa se salveze? Cuvinte-cheie: violenta, spiritualitate, supravietuire.


Va puteti da seama ce a facut David Mitchell. A scris un roman compus din 6 povestiri separate, care comunica intre ele prin intermediul unui personaj, ce reapare sub forme diferite in fiecare dintre ele. Fiecare din cele 6 povestiri se intrerupe brusc, si este urmata de inceputul celei de-a doua, apoi a celei de-a treia si tot asa, pana cand, odata cu sfarsitul celei de-a sasea ele se continua, in ordine inversa. A saptea povestire este practic continuarea celei de-a sasea, a opta, continuarea celei de-a cincea s.a.m.d. Interesant joc si exercitiu literar, practicat si de personajul Frobisher atunci cand compune sextetul Atlasul norilor, si care se si mira ca scrie asa o capodopera la varsta sa. El se mira si este totodata convins ca nu va mai reusi niciodata sa scrie ceva macar la fel de bun, si ca joaca sa cu inceputul si sfarsitul poate sa fie o gaselnita geniala sau una stupida. Robert Frobisher este corespondentul lui David Mitchell, care pare sa fi scris marea sa capodopera la doar 40 de ani.


Este capabil sa revina cu ceva macar la fel de bun? Sau asistam la un scriitor genial aflat acum in forma maxima? Aceasta este intrebarea cu care raman dupa lectura acestui roman. Trebuie sa marturisesc ca citind aceasta carte am fost geloasa. Sunt geloasa pe un om care scrie atat de mult si de bine, care insira cuvinte pe foaie si par ca toate isi au locul acolo (fraze cu 3-4 epitete, urmate de o comparatie, care nu par incarcate, o oralitate nemaipomenita, cel mai savuros umor care m-a facut sa rad in hohote), care pare ca scrie fara a edita. Asa de frumoasa, complexa si stralucita este cartea sa, pe care o pretuiesc mult. Felicit totodata editura, pentru ca a ales aceasta carte si ne putem bucura de ea la doar 4 ani de la aparitia ei in original. Un decalaj rezonabil pentru Romania. Si il apreciez enorm pe traducatorul manuscrisului, Mihnea Gafita, pentru ca a facut o munca senzationala.


*David Mitchell, Atlasul norilor, Ed. Humanitas, 2008, traducere din limba engleza de Mihnea Gafita.

Tipic pentru Romania

DACIA COPY
Fii informat!
In 20100 (sublinierea mea), Programul de stimulare a reinnoirii parcului auto national* se adreseaza, in premiera, si persoanelor juridice. Poti beneficia de prima de casare de pana la 11.400 RON la achizitia unui autovehicul nou!
http://www.dacia.ro/#/servicii-flote/consultanta/remat-pj

The power of good buy

America anilor '70, in plina exuberanta, abundenta in manifestari revolutionare, constituie personajul principal al filmului Taking off*, in regia lui Milos Forman. Filmul l-am prins intr-o noapte alba de insomnie, pe Cinemax (cat sunt in Iasi profit maxim si ma uit doar la postul asta, pentru ca la Bucuresti imi lipseste din grila), si m-am bucurat foarte tare de el. Am ras de un comic inteligent, de situatie dar si al personajelor bizare care defileaza pe scena New York-ului cucerit de hippies. Subiectul este cel al unei familii confruntate cu o drama: fiica lor se hotaraste sa fuga de acasa. Dupa cautari disperate ce dureaza o saptamana, presarate de intamplari neasteptate, fata se intoarce acasa dar, spre surprinderea ei, nu-si mai gaseste parintii.

Filmul debuteaza cu imaginea perfecta a familiei tipic americane care au o fata adolescenta, cu probleme de comunicare intre generatii. Cum in celebri ani '70 societatea americana nu mai este deloc una traditionalista, ci una experimentala, deopotriva tinerii copii si parintii lor fac tot timpul lucruri trasnite. Fetele fug in lume la bratul unor hippioti fiorosi:P, sunt initiate in consumul de marijuana si incurajate sa isi descopere sexualitatea etc. Confruntati cu fuga copilului si dupa ce se lupta o vreme cu durerea si neputinta - dupa o alarma falsa la 500 km de New York, descopera ca fata arestata ca fiind a lor, este o prietena care folosea o identitate falsa-, cei doi se abandoneaza ei insisi tendintei generale.

Mama curioasa sa experimenteze lucruri noi (o aventura de o noapte cu un strain, care se sfarsete haios, consumul de marijuana, poker pe dezbracate alaturi de un alt cuplu), si tatal tentat si el, la randul lui, descopera ca nu sunt singurii care se confrunta cu aceasta situatie. Ba chiar afla ca exista si o Asociatie a Parintilor Copiilor Fugari unde poti sa interactionezi cu oameni ca si tine, care poarta in piept ecusoane infatisand poza fugarului/a fugarei, sa beneficiezi la aceste intalniri de o consiliere atenta si profesionala a psihologului de serviciu s.a.m.d.
Pe principiul:"draga nu-ti face griji, probabil fata noastra e undeva cu prietenii ei si se distreaza si acelasi lucru ar trebui sa il facem si noi", cuplul merge in bar, se bucura de prea multe cocktailuri, privesc un concert electrizant al Tiner Turner si Ike. La recomandarea psihologului asociatiei (pentru a ne intelege copilul trebuie sa experimentam si noi intocmai ce i se intampla si lui), mai multi parinti participa in ceea ce va ramane drept o scena de referinta, anume la lectia de fumat marijuana. Profesorul (un Vincent Schiavelli genial costumat) este un fost pacient al psihologului, care cu multa acuratete ne face descrierea joint-ului si a manierei de consum.

Tot filmul abunda in scene amuzante. De la telefonul dat medicului de familie noaptea tarziu, cand fata ajunge acasa sub influenta narcoticelor, pe care il vedem dormind cu pachetul de tigari la cap, cu mucuri de tigara stinse in papucii de casa, si adormind apoi la capatul firului in miezul unei situatii de criza, pana la scena comuna a doamnelor cochete si pretioase, purtatoare de perle si taioare, si a domnilor in costume, care fumeaza niste marfa de calitate sub privirile ultra-conservatoare ale unor doamne si domni victorieni dupa aspect, din picturile atarnate pe peretii salonului. Contrastul intre ceea ce se luptau sa pastreze in societate - aparenta traditionala, si viitorul spre care se indreapta aceasta este izbitor. Peste tot in jur tinerii renunta la hainele uniformizante si inclina spre tinute colorate, largi, lascive, eliberati de povara conformitatii si acreditand abuzul si excesul.


Mi-a placut foarte mult cursivitatea cadrelor din acest film, simtul umorului foarte inteligent si care te pune usor pe ganduri, faptul ca New York-ul este atat de frumos prezentat in timpul scenei cautarii fetei de catre un tata care alearga bezmetic pe strazi, atentia acordata luminii, pe care o surprinde oglindita in geamurile zgarie-norilor sau filtrata superb de coroanele copacilor, aluzia la invazia tehnologiei atunci cand o fata fura un televizor portabil cu precizarea ca e o marca japoneza, Tina Turner ca o vrajitoare sexi dansand incredibil, lectia de fumat marijuana, care merita doar ea un articol separat (Un joint are doua capete: unul inchis, si celalalt deschis. Se tine intre degetul mare si aratator, se ia un chibrit si se aprinde. Se inhaleaza. Nu uitati sa va "carliontati" (to curl, in original) buzele atunci cand trageti din joint, pentru ca amestecul de oxigen si marijuana e esential. Numarati pana la 10 si expirati, de preferinta pe nas. Numarati suficient de repede incat sa nu lesinati. Si mai ales, do not, I repeat, do not hold on to your joint:). Recomand calduros vizionarea lui, un film facut in 1971, la fel de actual si de interesant si astazi.


*Taking off, 1971, in regia lui Milos Forman, cu Lynn Carlin, Buck Henry, Vincent Schiavelli, Ike Turner, Tina Turner.

Un flirt expirat

Aseara m-am bucurat ca, dupa toate probele (adica programul tv online), urma sa am o seara plina de filme bune. Si nu, nu a fost asa. Dimpotriva am pierdut initial 2 ore pe Cinemax urmarind filmul Flirt*, despre o poveste mult prea simplista, si o incercare ratata de a o face exceptionala. Situatia de viata era urmatoarea: un tip are o relatie stabila de 6 luni (cea mai longeviva din cariera sa de fu(s)tangiu), dar iubita se pregateste sa plece 3 luni cu o bursa la Paris. Tot acolo e si fostul gagiu al fetei. Inainte sa plece el vrea sa stie clar daca vor avea un viitor impreuna iar fata ezita sa-i dea un raspuns. Asa se intoarce omul inapoi la firea lui pacatoasa si isi aduce aminte ca mai era una in vizor, maritata. Cei 4 erau toti amici. Sotul victimei luate in vizor de amorez face o criza de nervi, ca nu se poate domne adica sa ii fie infidela, si sa nu-l iubeasca cum o iubeste el. Si de ce nu vrea fustangiu' asta sa se aseze odata pentru totodeauna la casa lui? Ei, asa ca, mai bine, isi spune el, ia sa fac rost de un pistol, pentru ca: 1. fie sa ma sinucid, 2. fie sa o impusc pe nevasta-mea sau 3. il impusc pe fustangiu. Zis si facut. Aplicam varianta trei. Ii zboara omului buza si obrazul si atat.


Cum si atat o sa ziceti voi. Ei bine, asta e tot filmul. Aceeasi poveste e mutata apoi in Berlin, in 1995, unde situatia si replicile se repeta in mod cu totul exact, doar ca amorezu era homosexual, personajele din patratul conjugal erau din zona artistica si in rest totul, totul exact. Iar ii zboara unuia buza si obrazu, iar se muta cadrul. Acum suntem in Tokyo. Fir-ar sa fie. Aceleasi replici, a treia oara, deja le-ai memorat ca nici nu-s multe, cadrele sunt de-o prostie rara, astia se chinuie sa mestece ceea ce se dovedeste a fi o mancare rece si tare, pistolul, iar amantul, n-am mai rezistat. N-am mai rezistat si am ramas in continuare pe acelasi post. Fatal mi-a fost, va zic. Adica dupa acest film, Flirt, vine altul, Expirat**. Bun. Stiam la ce sa ma astept. Aceeasi viziune artistica am mai urmarit-o intr-o noapte dar am adormit de interesanta ce mi s-a parut. E bine ca filmele astea sa le vezi dimineata devreme, cu mintea proaspata. Altfel te doboara.


In Expirat, o Samantha Morton pe care, de altfel, o ador, e fata batrana, are cel mai banal job posibil (pune amenzi in parbrizele masinilor parcate, carora le-a expirat taxa de parcare), cea mai plictisitoare viata in cel mai ciudatel apartament, alaturi de maica-sa. Si ce-si doreste ea mai mult si mai mult e sa aiba o relatie. Se intampla sa se indragosteasca de mai bizarul coleg de munca, onanist de profesie, fost sot si tata ratat, obsedat si cu probleme de anger management. Ea o fina si o sensibila aflata intr-o stare de indragosteala, trece cu vederea ca el e in esenta un dobitoc. Si au o relatie bizara, pana cand, in fine, il surprinde pe onanist in exercitiul functiunii la linia fierbinte. Asa umilinta nu poate sa treaca nepedepsita, femeia are taria de caracter sa renunte la omul ei si se termina cu concluzia ei: viata e frumoasa tocmai pentru ca are atat de multe intorsaturi de situatie neasteptate. V-a placut?:)


Cateva scene memorabile raman insa intiparite in memoria mea. Cum poate fi viata sexuala a doi ciudati? Regizoarea vrea sa ne satisfaca aceasta curiozitate cu orice chip si ne arata mai multe scene intime, si pasionale doar spre sfarsitul relatiei. O mai vedem pe mama fetei batrane care pregatea o cina si facea piure, dar nu a mai apucat nimeni sa manance masa aia pentru ca moare, si cade cu capul taman in castronul urias plin de pufoasa pasta de cartofi. Si as putea continua la infinit. Concluzia mea privind filmul asta e una singura: bine ca si ciudatii se iubesc. Si se gasesc:) Cam asa ceva. Ce-i drept, daca filosofam, toti suntem putin luati, vorba lui Motu' Pitis. Asadar seara de film ratata sau seara de filme ratate.


*Flirt, 1995, regia Hal Hartley, cu Parker Posey, Martin Donovan
**Expirat, 2007, regia Cecilia Miniucchi, cu Samantha Morton, Jason Patric