luni, 21 decembrie 2009

Bad boy in Badlands








Azi-noapte nu m-am lasat pana nu am urmarit un film cu parfum vintage. Am ales sa vad Badlands*, facut in 1973, avand la baza povestea adevarata a doi tineri, un baiat de 25 de ani si iubita sa de doar 14 ani, care devin criminali in serie. Prima data ei vor ucide intreaga ei familie, iar totalul crimelor se va ridica la 11. Aceeasi poveste care a cutremurat America in anii '50 sta si la baza filmului Natural Born Killers, spre exemplu. Ceea ce socheaza in primul rand in versiunea lui Terrence Malick, regizorul Badlands, este distributia foarte buna, a tinerei Sissy Spacek in rolul lui Holly, si a lui Martin Sheen in rolul lui Kit, maniera de narare (retrospectiva, cu vocea lui Holly, detasata de toate intamplarile si usor nostalgica, parca), imaginea si directia artistica. Mie mi-a mai placut coloana sonora, de asemenea. Ecranizarea lui Malick, care isi face debutul cu acest film, nu respecta intru totul adevarul istoric, ci il adapteaza.


Pe scurt, Kit lucreaza ca gunoier intr-un orasel din zona numita Badlands (def: teren arid, uscat), South Dakota. Intr-o zi se indragosteste de Holly, o pustoaica de 15 ani, roscata, cu pistrui, care stie sa manuiasca bastonul si are un aer misterios si o tristete infinita in priviri. Cauza este faptul ca e crescuta doar de tata, un barbat aspru care nu a reusit sa treaca peste moartea sotiei si nu face o treaba prea buna in a-si educa pupila. Severitatea disciplinei o afecteaza pe micuta si ii provoaca acesteia o pofta acerba de rebeliune. Tatal fetei se opune relatiei celor doi. Desi Kit incearca sa rezolve conflictul renuntand la job-ul degradant de gunoier, acest fapt nu rezolva cu nimic disensiunile cu "batranul". Pe masura ce relatia tinerilor se sedimenteaza, lui Kit ii trec idei tot mai trasnite prin cap. Cum ar fi de exemplu sa il omoare pe tatal lui HOlly si impreuna sa se care din oraselul acela. Crima se intampla, cei doi ascund cadavrul in pivnita si incendiaza proprietatea. In timpul asta, Holly nu are nicio tresarie. Orbita de dragostea pentru Kit - care se crede James Dean, si chiar aduce cu el-, nu face decat sa verse 2 lacrimi si sa-i aplice o palma criminalului. Dar se hotaraste sa ii stea alaturi, fie ce-o fi. Kit nici el nu e mai prejos si inregistreaza (pe vinil, si asta mi-a placut mult), o marturisire a crimei, in care inlatura orice umbra de suspiciune ce ar putea plana asupra lui Holly.


Lucrurile se precipita, cei doi se muta intr-o padure, pe malul unui rau, unde traiesc cu putin, intr-un adapost improvizat. Memorabile zile, memorabile cadre. Cei doi danseaza desculti in praf, Holly care e o fetita/aproape femeie incearca creionul dermatograf si rujul, Kit se antreneaza sa devina un soi de Rambo pentru a face fata vanatorilor de recompense si autoritatilor etc. Povestea campeneasca nu poate dura foarte mult si curand cei doi trebuie sa fuga pentru a nu fi prinsi. In drumul lor spre Montana, unde Kit crede si spera ca isi vor putea reface viata, mai omoara niscaiva oameni nevinovati care au ghinionul sa se incruciseze cu ei. Traiesc din jafuri, mananca chiar si ierburile de pe camp, dar lui Holly nu-i lipsesc revistele de tip tabloid, si ultimele barfe cu vedete. E o Lolita perfecta Sissy Spacek. Intr-un final, Holly decide sa il paraseasca pe Kit, langa care nu se vede ramanand chiar toata viata, si se preda autoritatilor. Ceea ce va face si anti-eroul nostru, devenit peste noapte un soi de vedeta. Moda criminalilor in serie trebuie sa fi fost in toi. Unii dintre cei mai notorii chiar marturiseau ca isi cautau celebritatea in acest fel. Vroiau sa "scrie" istorie. Realitatea este ca dintre cei doi, baiatul va fi electrocutat la scurt timp de la arestare, iar fata va fi condamnata la inchisoare pe viata, si eliberata dupa 18 ani, pe motiv de buna purtare.


Filmul este frumos si captivant, si eu il recomand tuturor. Momentele mele preferate din film sunt cand cei doi danseaza in camp, la lumina farurilor pe muzica lui Nat King Cole, si imi place mult ca tatal lui Holly era pictor de panouri publicitare stradale(So that's how they did it in the 50's). In genul cuplurilor de rau-facatori Bonnie si Clyde, Holly si Kit aproape au ramas impreuna pana la final. Privind acest film nu esti sigur ce sa faci, daca sa ii simpatizezi pe cei doi proscrisi sau sa ii condamni, te infiori la vederea cruzimii faptelor lor, dar te razgandeste comportamentul lor din intimitate. Si cum ramane cu politistii care ii cer lui Kit autografe si ii ureaza noroc bun la final? Ei nu sunt decat un alt exemplu ca nu stii ce atitudine sa adopti in fata acestui tip de comportament. Ceea ce este un simptom al cantitatii de rau si de bine pe care noi insine o adapostim.


*Badlands, regia Terrence Malick, cu Sissy Spacek, Martin Sheen, 1973

alte 5 minute de bucurie

mi-au fost oferite de dragul Razvan Penescu si Liternet in paginile caruia a fost publicata o poezie mai veche de-a mea, de Craciun. Si voi puteti trimite texte la scrie_la_liternet@liternet.ro, care au ca tema Craciunul, iar daca va fi considerat demn de publicare puteti marca un debut frumos:)

duminică, 20 decembrie 2009

foarte mult, foarte bun


Am terminat de vizualizat Synecdoche, New York* (multumesc Laura pentru recomandare), scris si regizat de Charlie Kaufman pe care poate il stiti si ca fiind co-scenaristul filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind, scenaristul pentru Adaptation ori Being John Malkovich and so on and so forth. Ca si celelalte filme ale sale, si acesta este plin de substanta, ceea ce il poate face pe alocuri greu de urmarit si de inteles. Pe scurt, Caden Cotard este un regizor/scenarist/actor care devine obsedat de boala si perspectiva mortii, in timp ce familia sa (sotia- artista foarte apreciata si fiica) se destrama. Nu are resursele sa se adune si sa recompuna aceasta viata, care ii aluneca printre degete. Tot ce poate face este sa se concentreze asupra sa, a traumelor si fricilor sale, asupra dorintei supreme de a face ceva major in teatru care sa ramana in urma lui. Timpul se scurge cu repeziciune si se pare ca, absorbit fiind de acest proiect colosal (construirea unui platou imens, intr-o hala, care reproduce la scara mai mica orasul New York, viata sa si a oamenilor pe care ii intalneste in cursul vietii), realitatea insasi ii scapa printre degete. Sotia dispare misterios la Berlin, fiica sa devine o prostituata si apoi moare, ambii parinti mor si nu apuca sa isi ia ramas-bun de la ei, femeia pe care o iubeste profund de ani de zile se casatoreste cu altcineva si isi face propria viata, el insusi se recasatoreste si mai face un copil iar apoi si aceasta familie dispare etc. Se pare ca tot ce face este sa rateze, daca vom considera ca aceste lucruri se intampla cu adevarat.


Daca vom considera insa ca ceea ce se intampla este de fapt transpunerea unor fapte posibile intr-un scenariu si mai apoi intr-o piesa, atunci ar parea ca si cum Cotard a alunecat din realitate si totul se intampla la nivel fictional. Kaufman de altfel ne accentueaza aceasta impresie, insistand pe metafora vietii ca teatru (Shakespeare), in care toti oamenii sunt actori si joaca un rol. Daca vietile acestor oameni sunt reale, daca ele chiar s-au intersectat sau daca doar ar fi putut fi asa, asta este o intrebare cu care eu raman. Poate la a doua vizualizare o sa fie mai clar. Clar este ca toti suntem la fel, avem aceleasi traume, frici (de moarte, de singuratate, de abandon etc.), regrete, iubiri impartasite, esuate sau neimpartasite, aceleasi sanse si aceleasi momente in care hotaram sa facem stanga in loc de dreapta sau vice-versa, si suma tuturor acestor lucruri ne compune si ne face sa fim ceea ce suntem. Niste simpli trecatori printr-un decor, pana cand intr-o zi, la sfarsitul epuizarii acestor intrebari si raspunsuri, o voce (Demiurgul este el insusi un regizor, care ne sopteste in casca-cel putin asa am interpretat eu voce din casca, desi altii ar putea-o numi vocea constiintei lui Cotard sau vocea liberului arbitru sau whatever)ne va sopti sa iesim din scena.


Un film memorabil, frumos, profund, complex, amplu, mult mai plin de simboluri si evenimente decat am inghesuit eu in prezentarea mea triviala. Vi-l recomand doar daca aveti organ pentru asa ceva. Altfel va fi de neinteles, plictistor, aiuristic:) Sau poate nu. Imi place la nebunie de P. S. Hoffman care isi alege atent rolurile si are numai filme bune in CV, de Emily Watson care este geniala si de Samantha Morton, o Emily Watson mai tanara, si foarte, dar foarte pe val. O distributie incredibila, un vis implinit pentru mine:) Imi plac filmele lui Kaufman, sunt ca acele carti care se citesc la birou cu creionul in mana, nu rasturnat in pat, si in plus sunt grozave de vazut duminica la pranz, cu un ceai verde, sau noaptea tarziu cu fetele la un pahar de vin si-o tigara de foi.



*Synecdoche, New York, regia Charlie Kaufman, cu Philip Seymour Hoffman, Catherine Keener, Emily Watson, Samantha Morton si multi altii, foarte buni, 2008

demult asteptam




sa aflu mai multe si sa gasesc acest film: Grey Gardens*. Am vazut ceremonia de decernare a premiilor Emmy din 2009 la tv si acolo o Jessica Lange fabuloasa ridica premiul pentru Outstanding Lead Actress in a Miniseries or a Movie. ce putem spune despre Jessica Lange? Ca e fabuloasa la cei 60 de ani ai ei, ca e superba, si ca probabil are o personalitate foarte faina. Se vede din toate fotografiile in care apare alaturi de Drew Barrymore, alta feblete de-a mea, ca cele doua se admira si se iubesc si ca le leaga o formidabila afinitate si prietenie. In Grey Gardens cele doua se intalnesc minunat pe ecran, Jessica in rolul mamei ultra-posesive care isi sufoca fiica si Drew in rolul fiicei care nu a mai reusit niciodata sa se desprinda de mama si sa inceapa o viata pe cont propriu. Filmul spune povestea altminteri celebra a matusii si verisoarei lui Jackie Onassis, ambele numite Edith (Eddie), care traiesc o viata excentrica intr-un paradis interbelic american, si apoi cunosc declinul fulminant.

Atat de rau poate denatura relatia mama-fiica, pana acolo ca cele doua devin captive in resedinta de vara din East Hampton denumita pe buna dreptate Gradinile Gri. Labilitatea emotionala a celor doua, combinata cu faptul ca sunt abandonate de sotul/tatal lor, care divorteaza si se recosatoreste, iar mai apoi moare, si cu faptul ca in perioada interbelica nu se prea obisnuia ca femeile sa se intretina singure, si sa tina o slujba, rezulta intr-o degradare totala a resedintei in care locuiesc femeile, innebunirea celor doua si traiul complet degradant si insalubru, la limita subzistentei. Pe tot parcursul filmului, a carui imagine, coloana sonora, machiaje, costume sunt irezistibile, nu putem decat sa ne veselim alaturi de personaje in anii de glorie, si sa oftam pentru ele in anii de groaza ce i-au urmat. Dintre multele filme a caror actiune se plaseaza in anii '30, acesta mi-a placut cel mai mult din punctul de vedere al atmosferei, costumelor, machiajului etc. (urmat foarte aproape de Great Gatsby, cu Robert Redford:) Cele doua femei sunt minunate si joaca senzational.

Drew e de nerecunoscut, si foarte credibila in rolul fiicei nebune, captive, care nu isi paraseste mama pentru ca o iubeste si ii este devotata, dar pe care o si uraste concomitent. In cele din urma, apare si o mica portita, la capatul vietii lui Big Eddie, cand doi cineasti decid sa faca un documentar despre soarta lor (fapt real). Iar Big Eddie isi lasa fiica sa participe la premiera, si sa paraseasca proprietatea de la Grey Gardens. Filmul are un final "fericit" daca il putem numi asa. In cele din urma, Little Eddie va fi eliberata. cum? nu va spun. Cert este ca acest film este tulburator din toate punctele de vedere, iar mie mi-a placut sa il vad, si cu siguranta il voi revedea curand.

*Grey Gardens, regia Michael Sucsy, cu Jessica Lange, Drew Barrymore, Ken Howard, Daniel Baldwin, 2009

film frumos



Insomnia ma ajuta totusi la vizualizarea unor filme dragute. Azi-noapte, pe TVR 1, Broken English* (tradus de ai nostri "Dictionarul iubirii"). Mi-a placut mult filmul asta, atat de asezat si de calm, miscator si tandru si emotionant. O regie semnata de Zoe Cassevetes si o actrita foarte misto, Parker Posey. Nora este personajul principal al filmului, care sufera din singuratate, are mai multe intalniri, mai bune ori mai proaste, dar niciodata nu reuseste sa lege o relatie, din aceea concreta, "serioasa" care sa duca spre casatorie. Si i se pare ca e tot mai batrana. Pana aici, ne recunoastem o multime in Nora.:) Parker are niste trasaturi spectaculoase, usor exotice, emana un sex-appeal tulburator, este sensibila si pasionala. Pe langa astea, se imbaraca absolut bestial si ca si mine poarta doua lanturi din argint cu doua pandante diferite, simultan. Poarta blugi foarte largi cu topuri din matase curgatoare, rochii de inspiratie vintage, ochelari de soare supradimensionati. Am iubit-o din prima, trebuie sa va spun. In plus, m-am regasit din nenumarate puncte de vedere in ea. Filmul este presart de multe descoperiri neasteptate, despre sine si despre lume, si Nora ne poarta de la New York la Paris, de la nemultumire, la suferinta si la regasirea fericirii. Stiu ca suna cheesy, si probabil ca intra in categoria de chick flick, dar eu va recomand acest film. Pentru mine a fost o experienta vizuala frumoasa.


*Broken English, regia Zoe Cassevetes, cu Parker Posey, Drea de Matteo, Peter Bogdanovich, 2007

miercuri, 16 decembrie 2009

cadou de Craciun



Editura Vellant a avut inspirata idee de a se deda la mazgalituri cu cititorii de carti obinsuiti sa insemneze in timpul lecturilor. Ei bine, cum si eu fac parte din acest club (scriu doar pe cartile mele, doar cu creionul mecanic, si doar daca vreau sa recenzez acea carte), nu am putut rata asemenea ocazie. Am pus un vot de "placut" pe facebook si am primit pagina cu nr. 82. Ce am remarcar dintru inceput a fost calitatea slaba a textului-caci nu ma pot abtine de la aceasta critica-, si singurul lucru inspirat mi s-a parut taman ultima replica din josul paginii. De la care am pornit intr-un desen si o adnotare din propria-mi poezie despre frici combinate in mod neplacut cu nocturna. Am facut 2 variante, pentru ca asa mi-a casunat mie ieri seara, iar eu pledez pentru varianta dintai, evident cea in nocturna:). Si ce a iesit puteti vedea aici, sau pe facebook, daca va imprieteniti cu oamenii de la Vellant, ceea ce eu recomand calduros. Tot proiectul se va incheia pe 29 Ianuarie, in Carturesti, unde cele 182 de pagini reunite intr-un volum se vor lansa:) Ne vedem si acolo daca e, si pastrez o parte din felicitarile catre cei de la Vellant pentru atunci.

p.s. voua care va place mai mult? 1 sau 2?

marți, 15 decembrie 2009

reading in progress

desi nu am mai scris nicio rencenzie, sa stiti ca citesc la fel de mult:) acum sunt foarte incantata de cele trei carti cu care merg in paralel cu lectura: Bufnita lui Hiaasen, Lebada neagra a lui Taleb si Atlasul norilora a lui Mitchell. Sper sa am putere sa imi reiau bunul obicei al scrisului, pierdut din vedere de ceva timp. Mi-e dor sa scriu mult:)

Din sectiunea bun de te lingi pe degete


Gogosi sticky fingers, cu cafea si dulceata la micul dejun. Reteta este foarte simpla si va ia 10 minute sa o faceti. Amestecati 2 cani de faina, cu un plic de drojdie uscata, un pic de sare si lasati-o deoparte, in timp ce intr-un alt castron amestecati 2 oua cu zahar sau miere de albine (2-3 linguri). Apoi faceti-le cunostina, turnand cand faina, cand un pic de apa minerala, pana se obtine o coca moale, elastica. Cu o lingura puneti cate putina coca in ulei incins. Si astfel se obtin gogosile. Eu le-am mancat cu dulceata de capsune si caise si cafea cu lapte.:) Si am inaugurat o noua sectiune la mine pe e-mail, numita :Coca gateste, unde imi salvez retetele. Totodata, proiectele intra in sectiunea Coca munceste:)

joi, 10 decembrie 2009

vine Mos Craciun



incet-incet se apropie. Nu am wish list sau altceva. Desi intr-o saptamana, maxim doua sper sa pun mana pe 2 bilete de avion marca Bucuresti-Paris, dus-intors.

de dichis 2





cateva dintre piesele ce compun bling-ul meu cel de toate zilele. mai frumos spus, les joux-joux
In prima poza, pe sfestincul de lemn pictat de la Acaju se gasesc clame de par luate de ani de zile (6-8) de la Meli Melo, cercei din plastic cu Hello Kitty si pietre pictate manual, primite sau cumparate din Sighisoara.
A doua poza e cu piticul austriac de paza de inelele care se vad si mai bine in poza nr. 3. Ele sunt absolut deloc pretioase, dar foarte frumoase. Gasim un inel din argint, mare si dantelat, cumparat din Iasi dupa ce l-am vazut la prietena mea Mona si am innebunit. Era in perioada iilor:) Give me a break! Alt inel este de argint cu piatra ovala de hiacint. L-am vazut de o mie de ori si nu ma mai hotaram sa-l cumpar, dar nici nu se vindea. Culmea imi venea perfect. Eu gasesc mai greu inele sa imi vina, cele mai misto sunt de regula marimi mai mari. Si l-am primit cadou in cele din urma. Mai am un inel din sarma imbracata in pietricele mici colorate, luat de la un targ organizat la Muzeul Taranului Roman, este foarte vesel si frumos si reglabil. Merge perfect cu bratara de picior din aceleasi margele vesele. Iar ultimul inel achizitionat este din metal comun, foarte foarte mare, acopera 3 degete si este o floare dantelata. A costat 10 ron si l-am luat de la Stradivarius.
Poza nr 4 contine cateva lanturi, din metal comun. Cel cu inimioara e de la Accesorize, acum costa 80 de ron dar eu l-am gasit mult mai ieftin acum un an, pe vremea asta. Cum se reduc preturile la noi nu voi sti niciodata. Inimioara nu se deschide. Toata lumea ma intreaba asta si din pacate nu este posibil sa o deschizi. Lantul cu bile mov din plastic este de la Pull & Bear. Are si el un an vechime, este foarte lung, ajunge pana in talie si imi place enorm. Mai gasim in cos doua perechi de cercei. Cei cu email roscat sunt vechi de aprox. 6 ani, luati de la un butic din Mall, de la Iasi. M-au costat o avere la vremea aceea, dar cred ca eram mandra ca mi-i cumparam din bursa. Plus ca abia incepuse moda cerceilor candelabru si eram bucuroasa ca ma inscriam in trend. Ceilalti cercei, din lemn pictat cu frunzulite din metal,sunt opera unei fete dragute, si i-am cumparat pentru 25 de ron de la un targ vintage din La Scena. Au doar 2 luni.:) Astea sunt cateva dintre bijoux-urile mele.

de dichis




parfumurile mele preferate de acum, sunt:
1. Givechy, Ange ou Demon
2. Boucheron, B
3. Moschino, Couture

de mancare


am copt pizza...si a iesit asa. reteta e a lui jamie oliver, o gasiti si pe youtube. Se face un blat de paine (400 gr faina grau, 100 gr faina porumb, o cana cu apa la temperatura camerei, 2 plicuri drojdie uscata, sare, 4 linguri ulei de masline). Se framanta pana se obtine un aluat elastic, care se lasa la crescut (30-40 min.) In timpul asta punem ulei de masline intr-o oala, aruncam in el 4 catei de usturoi tocati marunt, busuioc, oregano, sare, piper, o cutie de rosii in bulion, un sfert de pahar de vin alb si amestecand vom obtine un miros bestial care ne va umple casa, dar si un sos nemaipomenit pentru pizza. Daca va ramane sos, puteti sa il pastrati sa faceti paste a doua zi cu el.

Dupa ce a crescut aluatul, intindem o foaie (relativ rotunda, desi imi amintesc ca prima pizza mancata de mine era in tavi dreptunghiulare), si punem sos pe toata suprafata, apoi fiecare ce mai doreste. Eu am pus jambon, ciuperci, mozzarela, ulei de masline, inca si mai mult oregano si cam atat. Pe prima pizza care s-a mancat pana la poze, mai aveam dovlecei si brocoli in plus. Pofta mare!

zi plina





Ieri am iesit la o plimbare cu scopul declarat de a-mi cumpara culori si cartoane. Poate asa o sa ma apuc iar sa desenez. Prima oprire a fost la Universitate, insa, unde am vizitat targul de Craciun de la Dalles. Am gasit lucruri noi si foarte interesante. Doua surori formidabile si dulci comercializau bomboane si ornamente de brad din zahar, ciocolata plus alte bunatati, mici si atat de mestesugite. Pe site-ul lor puteti sa vedeti maiestria si sa plasati comenzi pentru a le degusta produsele. Preferatele mele sunt florile de primavara si decoratiunile de Craciun. De la targ mi-am cumparat o bijuterie frumoasa, la care pofteam mai demult. Un pandantiv de la Millefiori cu un copacel inflorit. Apoi am continuat drumul spre Hanul cu Tei, de unde am reusit sa cumpar in sfarsit cartoane, pensoane si creioane. Am baut o cafea in Lucky13 pentru ca ploua torential afara. Seara am mers la Gala Inspired 2009 din Silver Church si acolo am audiat concertul URMA. Astazi muncim, coacem pizza, si diseara audiem Alexandrina si Silent Strike tot la Silver Church. Afara e tot mai frig, noroc cu caciula primita de Mos Nicolae care se dovedeste foarte eficienta pe vremurile astea atat de proaste. Ma apara de frig si ma si inveseleste.

joi, 3 decembrie 2009

eternal beauties




Cine e indragostit de interbelic? Anii 20' aratau asa:)Mai multe puteti vedea aici.

marți, 1 decembrie 2009

Cheia interpretarii e la voi

Am vazut filmul He's just not that into you la recomandarea bunei mele prietene, Andreea. Am fost din start avertizata ca e un film din care fiecare intelege altceva, ceea ce mi s-a parut o provocare. Pe scurt, iata cam ce am inteles eu din acest film:

- femeile nu sunt proaste. sunt naive. si poate asta li se trage din faptul ca sunt mult mai optimiste, mai deschise si mai doritoare de happy-end. Nu numai pt ele. Pt tot ce exista. De aceea le tin pumnii, de exemplu, altor femei care sunt singure, sau altor barbati care sunt singuri. De aceea ele nu ranesc in filmul asta si au curajul sa recunoasca care este adevarul (Scarlett ii spune lui Conor ca, domne, pana la urma urmei, nu te iubesc si nu ar trebui sa ma chemi sa stau cu tine.


- dar deduc si ca barbatii sufera de aceleasi simptome, chiar daca ei sunt putin mai cruzi, mai nepasatori, si mai lasi uneori. Adica le place sa creada in stereotipuri la fel de mult ca si femeilor. Cel mai mare stereotip in care cred barbatii este ca exista atat de multe femei pe lumea asta incat n-are sens sa-si faca griji. N-are sens sa-si refuze vreo placere chiar daca risca sa raneasca pe cei de langa ei. Pentru ca mereu va fi ceva, the next best thing. Iar aceasta nu este regula. Cum nici pentru femei nu este o regula ca vor gasi iubirea vietii, acel barbat care sa corespunda intocmai imaginatiei lor, si care sa le si iubeasca, in egala masura. Nici mai mult, nici mai putin. Culmea e ca majoritatea femeilor din film inteleg acest lucru. Adica: femeile simt, in ciuda faptului ca spera ca nu e asa, ca e posibil sa nu existe barbatul visurilor lor. Si atunci aleg prin comparatie.


- Rachel alege sa se intoarca la iubitul ei care nu o mai cerea odata de sotie pentru ca, prin comparatie cu sotii surorilor ei, ala parea muuuuult muuuult peste. Desi, nu voia sa o ceara de sotie. Desi asta ii cauza nelinisti si o facea sa creada ca de fapt n-o iubea. Si castiga, culmea. Eu am fost sceptica. Am crezut ca e inca un compromis prost. Dar se pare ca Ben chiar era acel tip bun, care nu asteapta the next best thing/female. El chiar o vroia pe Rachel. Si a renuntat la stereotipu stupid ca vezi doamne casatoria insasi e un stereotip:))))


- Jennifer alege pe baza obisnuintei si a faptului ca nu vrea sa piarda tot mecanismul si masinaria pe care a construit-o. Pentru ea nu conteaza ca nu a mai facuse sex cu sotul de o mie de ani (ba chiar se foloseste asta ca sa il scuze pt ca a inselat-o-mi-e groaza), si nici ca toate semnele ii arata ca ala nu e barbatu viselor ei; de fapt nu s-a uitat in trecut si nu a fost realista. Casatoria lor a fost dintr-un motiv gresit (asa sunt multe astazi si iar mi-e groaza:))). De fapt totul a plecat cu 3 roti, in loc de 4, si era inevitabil sa ajungi aici. Deci tot ce conteaza cu adevarat e sa fii sincer cu tine insuti, sa nu accepti compromisuri fata de tine si sa nu il compromiti nici pe cel de langa tine. Daca te minti, ala te minte si el, se minte si pe el etc. Mecanismul nefericirii s-a pus in miscare. De altfel sotul ei e cufundat in aceeasi mizerie. Minte, se ascunde, crede ca e normal sa aiba o relatie extraconjugala, o compromite si pe biata Scarlet pe care "crede" ca o iubeste dar de fapt vrea doar sa i-o traga - altfel cum naiba s-ar putea gandi ca aia o sa accepte sa stea inchisa in dulap cat timp el o "regleaza" pe sotie-, etc. Una peste alta, sfarseste prost. Noroc ca Jennifer ia situatia in maini si o rezolva; face "the right thing" pentru amandoi. Nu mai avea niciun sens. Nu a avut niciun sens. S-au casatorit din cele mai proaste motive.


- Scarlet e genuine. E sincera si onesta. I-a placut tipul insurat, s-a dus si l-a vanat. Nu a fost barbatul bun pentru ea, a taiat cordonul rapid. Am putea spune ca a gresit fata de Conor pentru ca il tinea de buddy desi stia ca el e topit dupa ea, dar nu cred ca e ceva asa de grav, pentru ca a fost sincera si i-a spus in cele din urma ca nu ea e fata lui. Plus ca era o tipa profunda (instructoare de yoga), si care intelegea mai bine ce se petrecea. Faptul ca ea totusi a suferit (cred ca i-a parut la fel de rau ca a fost tradata de sotul adulterin, cat si de faptul ca l-a indus in eroare pe Conor) si ca vroia sa se retraga un pic in India, m-a pus pe ganduri. Adica vrea sa renunte la intalniri. Crede ca e ca naiba, mai bine singura etc. Nu e tocmai bine.

Cel mai putin am inteles despre personajul lui Drew Berrymore. In afara de faptul ca si ea isi cauta mereu pe careva si nu prea gasea. A fost si cel mai putin prezenta in film. Concluzionand, cel mai mult ma regasesc in personajul Scarlet-ca fire si temperament. In sensul ca si eu sunt introvertita, ma consider intr-o pozitie de putere in relatia cu barbatii si as prefera sa fie asa. Pe de alta parte, sunt si Rachel si compar barbatii cu altii. Pro si contre.


- Gigi e stereotipul femeiustilor nu prea destepte. Are nevoie de un barbat ca sa-i descifreze cheia interpretarii corecte a semnalelor etc. Nu mi-a placut ca pleda pentru senzitivitatea exacerbata a femeilor etc. Si ca in ciuda tuturor pesimistilor, vezi doamne, cavalerul ei a sosit la usa calare pe un pix. Sunt si situatii din acestea, insa f. grav mi s-a parut ca totusi, acel barbat sosit calare pe pix era un tip inteligent, ironic etc. Ciudata pereche. Sincer. Ea e genul careia "i-a suras norocul". Nush ce sa zic. Chiar m-a surprins, in mod bizar. As vrea sa nu cedez stereotipului: barbatii inteligenti cauta femei mai putin destepte:P Ca sunt cam acolo in privinta lor.


- Cat despre concluziile finale, sunt si bune si rele:

- e greu sa fii sincer fata de tine insuti, dar necesar.
E bine sa fii optimist, pentru ca ce e rau in a fi optimist?
Nu exista suflete pereche, ci doar potriviri mai mari sau mai mici de caracter.
Nu le poti avea pe toate.Cu ce esti dispusa sa te multumesti?
Nu exista reguli. Uneori dragostea se intampla in ciuda regulilor.
Totul poate sfarsi prost, indiferent cat de bine ti se pare ca iti merge la un moment dat.
Trebuie sa mai incerci, chiar daca pare ca nu se leaga nimic, niciodata.
Daca vrei sa te retragi o perioada, e ok si asa. Orice e ok, atata timp cat tu esti bine, nu gresesti fata de tine si nici fata de ceilalti.
Si femeile si barbatii vor sa fie fericiti, dar asta nu inseamna ca vor acelasi lucru. Bun pentru mine, nu e obligatoriu si bun pentru tine.
Relatiile sunt foarte foarte foarte grele, pentru ca ....habar n-am. Ma mir si eu de ce e asa:))))


Una peste alta, mie mi-a placut filmul acesta desi am crezut ca va fi un film slab. NU este. Este amuzant sa vezi toate aceste gesturi pe care le facem mai mult sau mai putin constient cand ne cautam partnerei, pe ecran. Te face sa razi si sa te gandesti ce bizar e "codul" acesta prin care comunicam unii cu altii. Mi-ar placea sa il mai vad odata peste ceva timp, si sa vad daca voi deduce aceleasi lucruri. Si mi-ar mai placea sa imi scrieti daca voi ati inteles altceva din film. Sunt foarte curioasa in aceasta privinta.

joi, 26 noiembrie 2009

Gaudeamus de Rushdie, igitur


Targ de carte Gaudeamus la Romexpo. Multa agitatie pentru ca vine Salman Rushdie si pe la noi. Recunosc ca m-am foit indelung in ideea de a lua musai autograf de la dumnealui. Mega-celebritate in lumea literaturii internationale, faimos datorita condamnarii la moarte care planeaza asupra sa pentru Versetele satanice, subiect de prima pagina fara doar si poate, mare amator de showing-off, cateva carti foarte bune, unele bunicele, niscaiva aparitii prin filme. Inghesuiala mare la standul Dacia pentru autograful lui Salman, unde coada se intindea pana printre standurile editurilor, serpuind agale. Am stat pe ganduri daca sa ma inscriu sau nu in acest sir al celor disperati sa obtina iscalitura de pe prima pagina. Cred ca editura Polirom a inregistrat vanzari record la editiile cartonate cu care a venit (putea sa aduca si din tirajele mai vechi, ca nu se intampla nimic, asta daca nu sunt chiar epuizate). As fi curioasa daca dupa acest eveniment va mai cumpara cineva Rushdie la fel de mult. Eu una am citit o singura carte si m-as fi oprit acolo. Dar acum ca am luat Copiii din miez de noapte, o voi lectura si pe aceasta. Am achizitionat cateva carti noi, marea batalie ar fi trebuit sa fie pe cartile reduse care fac toti banii. Titlurile sunt grozav de valoroase si banii in sfarsit ne ajung pentru mai multe volume. Din nou trebuie sa atrag atentie ca cei de la Polirom au facut abstractie de reduceri si au venit doar cu oferte de targ (15-20% din pretul de la stand), iar celebrele carti la 9.99 ron nu se regaseau. Asa ca m-au pierdut cu miscarea asta, fortandu-ma sa virez spre Humanitas, Nemira si altii. Am dat fuga si la autograf, pe ultima suta de metri. Cred ca am fost chiar ultima care i-a furat maestrului o semnatura. Era epuizat, i se citea oboseala pe fata iar semnatura mea arata ciudat de mazgalita:) Ei bine, am vrut-o si am avut-o. Macar nu am indurat statul la coada pentru ea. Care dintre voi ati mai asteptat pentru autograful lui Rushdie? Mana sus! Iata si poza cu achizitiile mele. Lista este dupa cum urmeaza:

1. N.N. Taleb, Lebada Neagra, Ed. Curtea Veche. Abia astept sa o citesc, foarte apreciata si recomandata de G50 Great thinkers.
2. Jesus Diaz, Cele patru fugi ale lui Manuel, Ed. Humanitas. Iubesc literatura cubaneza. Abia astept sa citesc ceva de Diaz.
3. Douglas Coupland, Generatia X, Ed. Humanitas. Mi-a placut coperta si sper sa gasesc ceva interesant inauntru. La o prima rasfoire promite.
4. Jesus Diaz, Spune-mi ceva despre Cuba, Ed. Humanitas. Este chiar atat de evident?
5. David Mitchell, Atlasul norilor, Ed. Humanitas. In continuare ma atrag cartile cu "nori" in titlu. Dupa ce l-am citit pe Stephane Audeguy, si imi permit o paranteza ca sa spun ca mor de ciuda ca l-am ratat in cadrul targului, tot ce are nori e pentru mine. Pe cartea asta chiar era bataie, la figurat, si am avut noroc sa o prind. Si pe buna dreptate sa se inghesuie lumea sa o citeasca. Abia astept si eu. Cred ca incep cu ea.
6. Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte, Ed. Polirom. Mi s-a tot spus ca ar fi cea mai buna carte a lui. Asa am ales-o pe aceasta si nu pe alta. Vom vedea.

Sub Carturesti, dupa Gargui


Marti seara, pe 24 nov am participat la o editie BookTalks, organizata de cei de la Bookblog, in compania autorului Andrew Davidson, autorul romanului Gargui si a actritei Maria Dinulescu. Am stat aproximativ 2 ore la acest eveniment, timp in care am auzit-o pe Maria lecturand un pasaj din cartea lui Andrew si mai apoi l-am ascultat pe acesta din urma dialogand cu publicul. Ceea ce mi-a placut a fost tonul calm si simpatic al autorului, faptul ca pare sa nu se ia prea in serios in postura de mare scriitor, in ideea ca este inca tanar si mai are multe de spus. Desi se bucura deja de o reputatie internationala trebuie sa recunosc ca nu am fost cucerita si nici nu ma pot inchipui citind prea curand romanul dumnealui. Poate pentru ca il asociez unui anumit gen de scriere facila, dupa reteta "cum sa scrii un bestseller. 5 pasi catre o cariere de scriitor de succes", sau pentru ca nu mi-a placut ce am auzit in lectura usor impotmolita a Mariei, nu stiu sa spun precis motivul care mi-a lasat o impresie nefavorabila. As zice ca e o carte pentru un segment de public diferit de cel in care ma inscriu eu; asa as rezolva dilema. Cei care pot parcuge cu placere romane de dragoste, semi-siropoase, care nu pun extrem de multe probleme. Cei ce citesc doar in vacante samd. Cert este ca astept si alte evenimente marca BookTalks si ii felicit pe cei de la editura ALL pentru ca se misca; cu siguranta astfel de evenimente le va creste cota in piata macar la capitolul awareness. Cat pentru colegii Bookblog, toata admiratia. Pe data viitoare!

joi, 19 noiembrie 2009

aurora naturala


Aurora Liiceanu este naturala, spontana si autentica. Asa am perceput-o eu la intalnirea cu cititoarele ELLE de la showroom-ul Natuzzi. Prilejul intalnirii a fost cea mai recenta carte a Aurorei, intitulata Prin perdea, aparuta la Editura Polirom. Compusa dintr-o serie de texte scurte, confesiunile autoarei sunt facute cu multa discretie si cu un bine calculat simt al extrovertirii. Unul nu exagerat si prost manifestat, pudoarea de a marturisi intimitati a autoarei ramanand constanta pe parcursul intregii carti. O carte sincera, calda, senina, matura. Dupa lectura poate voi detalia si mai mult.

luni, 9 noiembrie 2009

the brain that changes

Vineri seara am mers pentru prima oara in BRAIN. Prietena mea Andreea fusese deja si mi-a povestit de farmecul locului, unde domnesc pufii, se sta aproape pe jos si toata lumea e foarte relaxata si informala. Am gasit localul, pe Str. Gandu (nostim), si am intrat. Creierul dupa cum se stie e impartit in zone. Asa si BRAIN. La nivelul solului, este o camera unde se gaseste barul. La subsol o incapere, la etajul 1 alta incapere. Sus se tinea o piesa de teatru foarte interesanta, numita metaforic "mame fara pi*da". Nu am redat cuvantul din pudoare. Dar va puteti lesne inchipui ca nu se refera la mame fara de pereche, cum glumea un amic. Am servit vin rosu, presupus a fi de Spania, stand ghemuita intr-un puf, cu picioarele sub mine. Muzica era extraordinara, lumea de la Facultatea de Arte de peste drum de mare angajament (cultural vreau sa zic), si atmosfera faina. S-a putut asculta si piesa, care ne era transmisa prin boxe. Voi indrazni sa citez din memorie, cateva replici repetitive, refrenul monologului recitat de cele doua artiste: dulceata se face vara si se mananca iarna, castravetii lungi numai vara, borsul se mananca fierbinte, cafeaua e doar pentru adulti, ceaiul e daunator. Ati inteles ceva? Pe langa asta imi mai aduc aminte de episodul in care un sectorist ii baga mana in chilotei personajului principal, despre lectia de la scoala pe subiectul momentul cand devenim femei, ceva spus in graba de mama fara de pereche despre castraveti mici si creti (??!!) si in rest ceata. Sau cum spuneau colegii nostri de celula de la subsol :"S-aveti pofta!"

Am ras pana la lacrimi, incercand totodata sa inregistrez piesa de teatru cu telefonul. Nu s-a putut din cauza zgomotului de fond care acoperea actul artistic in intensitate. Dintre subiectele de conversatie ale colegilor de camera am mai retinut: care este durata de viata a unei hamsii? Raspuns: in medie 2-3 ani. Cum se prepara ceafa de pui la gratar si asta e tot ce imi amintesc. La etaj, unde se sustinea piesa de teatru, erau culmea si grupurile sanitare. Altfel spus o camera mica, cu doua wc-uri asezate fata in fata, unde mergeau de-a valma si femei si barbati, singurul semn distinctiv fiind marcajele formulate astfel: women, si dedesubt un stencil cu un chip de femeie; men, si dedesubt un stencil cu un chip de femeie, cu sprancenele ceva mai groase:)). Cert este ca era plin de stencils-uri. La fete spunea: "You used to be alright. What happened?" La baieti nu am riscat sa intru. Am mai remarcat aranjamentul floral, compus din multe frunze uscate aruncate de-a valma printre pufi. Noi am desfiintat masa, multe prea incomoda, si am pus paharele direct pe solul beciului, printre frunzulitele moarte. Mie una mi-a placut mult de tot in BRAIN, si cu siguranta voi mai merge. Chiar des:) Sunt curioasa ce alte activitati si evenimente vor mai fi planificate. Daca va intereseaza puteti fi la curent, vizitand blogul lor.

joi, 5 noiembrie 2009

The Grapefruit Groove

Dimineata grozav inceputa la un ceai de lamaie in compania adorabila a Dlui. Octavian Tanase de la Agentia Grapefruit. Domnilor, jos palaria:) Mi-a placut mult la voi, de voi si mi-ar placea sa ne mai intalnim si cu alta ocazie. Sa dezvalui un secret despre Grapefruit spuneti voi, care cititi? Pai secretul este ca sunt o echipa bine sudata, ca sunt o agentie cu o vechime de 10 ani in piata, ca stiu despre ce vorbesc si fac tot ce promit, si restul vine de la sine. M-au castigat. Acasa la ei e foarte frumos, am tras cu ochiul prin usile de sticla si am vazut biblioteci, o sala de intalniri foarte cocheta cu fotolii extravagante:) Si dupa, am dat mana cu Andrei si Cristina doi oameni draguti si talentati. Asadar, sunt prinsa de Grapefruit Groove. Keep up the good work!

marți, 3 noiembrie 2009

Pagini de iasomie

Astazi am iesit pe un frig teribil in oras. Purtam o geaca de la costumul de ski, si totusi am tremurat serios. Am mers la Avantgarde, o librarie/ceainarie din centru, pe str. Lapusneanu, unde am avut un rendez-vous placut si cald cu Mihaela alias Hiacint:) Am baut ceai verde cu iasomie, am citit din cateva carti bune si noi, am aflat lucruri noi si interesante. Am cunoscut o prietena noua cu care voi mai servi ceaiuri si cafele in orasul meu drag. Multumiri lui Bogdan si iubitei sale sotii, cei care au deschis acest loc si care intretin atmosfera frumoasa de acolo. Multumesc si Stefaniei, care m-a servit cu ceai. Voi reveni cu siguranta.

luni, 2 noiembrie 2009

a weekend at the movies

de fapt, un weekend de filme vazute in casa, de pe retea:) Si m-am bucurat de Requiem for a dream, Broken embraces, Munich si la Tv The Darjeeling limited. Calificative primesc in ordine: foarte bun, bun, excelent si bunicel.:) Revin cu alte note, pe parcursul saptamanii. Maine vizitez o cafenea pentru prima oara, pe Lapuseanu, multumita lui Hiacint a.k.a. Mihaela Butnaru de la Bookblog. Si s-a deschis un bar nou, Tresor, pe Lascar Catargiu. To be updated:)

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Nervi de toamna

Am mers la dentist. Ooo da...Si e prima data in viata mea cand mi-a fost devitalizat un nerv. Ma simteam ca femeia bionica in timp ce mi se reconstruia un molar. Am vazut multe instrumente ciudate cu care medicul executa torturi nebanuite. Insa cabinetul, aparatura si personalul sunt de mare angajament si as putea sa mai indur si altadata. Simt eu asta:) Priviti aici.

Andra, nu te uit, baby, sa iti pastrez si tie 2 dinti pentru cand vei absolvi facultatea la anul. Kiss:) Vreau sa profit de ocazie sa ii multumesc dragului doctor Scutari pentru anestezicul tare. Marfa buna, nene. The shit. Am putut astfel, in ciuda operatiunilor de anvergura la care eram supusa, sa drift away in scenarii si picturi suprarealiste, in care eu aveam in gura o masinarie imensa, alcatuita din piese de metal:) Si cu asta, ma resemnez sa admit ca mersul la stomatolog la 5-6 luni este vital. Pentru nervii dumneavoastra dar si pentru service-ul masinariei:) Cornel, by the way, u did good:) Killed my nerve foreva':))))

miercuri, 28 octombrie 2009

natural e cel mai bine. partea a II-a

Ploaie torentiala insotita de vant, de ieri dupa-amiaza pana azi dimineata. Suna a vreme perfecta pentru un off road cu bicicleta. Pana acum pamantul trebuie sa fie suficient de uscat cat sa nu te impotmolesti. M-am imbracat "destept", acoperindu-ma pana la nas si pe cap purtand o sapca. Si am ajuns foarte repede in padurea Ciric. Traseul este foarte scurt. Nu cred sa fie mai mult de 3-4 kilometri, drumul este lin, prietenos, cea mai mare palpitatie o poti avea cand cobori 2-3 pante abrupte si pana in lac nu iti raman in lateral decat 10 cm de teren. Altminteri, soare din cand in cand, aer curat, padure aurita, toamna tarzie frumoasa. Un singur episod melodramatic cand mi-a sarit lantul de la bicicleta in intersectie. Da-i si alearga, Forest, ca soferii din Iasi nu sunt foarte obisnuiti sa intalneasca biciclisti in trafic. De aceea eu propun sa solicit o audienta la actualul primar. Tot reasfaltam, ce-ar fi sa dam si 2 dungi galbene pe trotuarele noi ca sa avem parte de piste de biciclete. Zic.

Biclutza e la uscat acum. Urmeaza o operatiune monstru. Curatarea de noroi. Se face cu peria uscata, frecand cat de bine pana inlaturam "grosul", urmand sa definitivam cu o carpa umeda. Mi-e groaza. Am spalat deja hainele, adidasii. Insa biclutza imi va lua macar o ora.:) Oricum a meritat.

marți, 27 octombrie 2009

natural e cel mai bine. partea I

Astazi zi lunga. Am inceput ciudat, cautand niste chei de la masina in perechile de pantofi si cizme de sub masuta pe care, in mod normal, ar fi trebuit sa fie cheile. Nu erau. Nici in pantofi, nicaieri. Asa o ora de criza si scenarii. Sa coboram sa vedem daca mai e masina. Poate a intrat unu in casa si le-a luat (hahahahaha, absurd). Nu domne, exclus, daca intra latra Beni la el. In fine, erau evident sub un teanc de haine, pe pat. Daca atunci cand pleci te vezi in oglinda si iti vine sa te imbraci cu altceva, schimbi 3-4 tinute pana sa pleci, inseamna ca te cheama Nicoleta si esti soramea. Sorry sis:)

In fine, m-am echipat de scandal, adica sport din cap pana-n picioare, am scos bicla din parcare (boxa) si am plecat in oras. Comisioanele mele au constat in achitarea unor rate. Cine nu are rate sa ridice o mana sus. :) Nimeni?

Si apoi am vizitat 3 muzee doamnelor si domnilor. Si as mai fi facut vreo 2, dar se inchidea. Primul in traseu a fost casa memoriala a Otiliei Cazimir. Acasa la Otilia era Dan Puric. Nu in carne si oase, dar la intrare dadeai cu ochii prima si prima oara de un afis cu Danut. Ce-i drept ar fi avut despre ce sa discute impreuna. Pe langa asta am mai vazut mare cochetarie si fineturi, cea mai buna utilizare a unui spatiu mic (in aceeasi camera incapeau si masa de scris, patul, o vritina, o masuta de toaleta, inca alte piese de mobilier, si ramanea si loc berechet sa te preumbli printre ele). Am facut cate poze am vrut, astept cablul de descarcat prin posta, caci a fost uitat in graba plecarii din Bucuresti, si vom putea sa salivam impreuna. A! Aproape am uitat sa zic ca de 3 ron am primit si o vedere cu Otilia din profil, alb-negru.

Pe drum am oprit la Casa Dosoftei. Dragilor, voi cei care suspinati dupa cronicarii romani (asta parca e materie de clasa a 9-a la romana, aia pe care am urat-o cel mai mult), si nu doar pentru voi, am reusit sa pozez semnaturile incarligate magistral ale lui Miron Costin si Ion Neculce. Oameni buni, manuscrisele alea sunt frumoase in sine, mi-as putea atarna o pagina fotocopiata in rama, pe peretele din dormitor, chit ca textul e adormitor si lent curgator. Cine spune ca alfabetul chirilic e urat se inseala. Iar migala cu care scriau acei oameni mii de pagini ma face sa ma rusinez cand ma plang de cate o sarcina indelungata si greu de terminat.

Apoi am facut o pauza de ceai, la No. 8 Caffe, cu prietena mea Iuliana care face cele mai frumoase si ingenioase bijuterii. Ia uitati aici mostre. Si ea mi-a daruit o brosa, un ceainic gras, cu ochi:))) Suna bizar nu? E foarte frumos. Albastru si dolofan. Dupa o conversatie cu talc si notite in agenda am urcat in sa-napoi si am mers doar foarte putin pana la Muzeul Stiintelor Naturale. Pentru ca era tarziu, ultimele 15 minute din program, doamna aceea draguta de la intrare nu mi-a mai luat banii.

La muzeu, daca treci peste faptul macabru ca e plin de animale moarte si impaiate, e minunat. Am ramas impietrita la sectiunea FLUTURI. Dar m-au fascinat in egala masura pasarile. Mai putin broastele, gandaceii si nici animalele mari (mistretul, leul etc.) pentru ca acestea din urma erau prost conservate. Leul avea niscaiva gauri in costum, ursului ii cadeau dintii, leul parca avea margele in loc de ochi. Too bad.
Inchei magistral, spunanadu-va ca nu lipsea din muzeu animalul de companie cel mai apropiat de om: TENIA:)))

De pe Independentei am rulat spre Tatarasi, pe Eternitate, la deal. Mai pe langa bicicleta, mai pe ea, am ajuns si la cimitir. Unde sfarsim toti, sau ma rog majoritatea astora cu ritualuri ortodoxe conservatoare. Cimitirul pentru mine are un feeling mai bun decat muzeul stiintelor naturale spre exemplu. Unu, pentru ca oamenii aia au trecut la viata vesnica, aici vad un lucru ok, compensatoriu. Si doi, pentru ca e liniste, plin de natura si chiar si de istorie. Personalitati uriase ale culturii romane isi au locul de veci in cimitirul Eternitatea. Este foarte frumos cavoul familiei Moruzi, din pacate statuia lui Mihail Kogalniceanu arata cam rau. N-ar strica niste munca de restaurare. Calatoria mea s-a incheiat acum o ora si am parcat biclutza la locul ei. Acum ma odihnesc si sper sa nu ploua maine. As mai da o raita, de data asta in Ticau. Cunoscatorii stiu de ce:)

stuck in Iasi

Ar fi trebuit sa fiu la Bucuresti, la un training pe tema dialogului intercultural insa am ramas in Iasi, din multiple motive, toate obiective:)Acum ma plimb cu bicicleta prin oras si fac comisioane, incercand sa ma fac utila, fac multe fotografii dar nu am cablul pentru a le descarca, si per ansamblu ma mentin foarte ocupata si interactionez social intr-un ritm frenetic. Asa ca we have lift off!:)

marți, 20 octombrie 2009

reporting back from GH

GH inseamna Gura Humorului. Ajunsa in Iasi vineri noapte, am facut o mica oprire la urgente sambata foarte de dimineata. Ma zbateam in chinurile unei enterocolite, ceva nou cu care nu m-am mai intalnit pana acum, deci am inovat si la capitolul maladii:)), in timp ce ma uitam cat entuziasm prezinta echipa de medici tineri ai Spitalului de Urgente din Iasi. Celebru prin aparitiile de la stiri, doctorul Tudor Ciuhodaru nu a cedat la insistentele mele in a ma diagnostica cu alergie alimentara si bine a facut. Toata treaba s-a rezolvat cu o perfuzie de scobutil versus algocalmin, si cateva zvarcoleli. :)

Apoi am decis ca in loc sa fiu bolnava la mine acasa, mai bine sa fiu bolnava la munte si am plecat la Gura Humorului la o petrecere. Acolo la 0 grade Celsius ne-am adunat vreo 30-35 de oameni bine intentionati, pusi pe petrecere si a iesit bine de tot. S-a lasat cu discoteca in aer liber, sub padurea de brazi, foc de tabara, gulas gatit in ceaun urias de fonta, direct deasupra focului, moment artistic cu coregrafie, costume si regie proprie, nu unul ci doua torturi (nu am gustat deloc deloc, sa-mi spuneti daca erau bune), si asa mai departe. Din pacate eu nu am rezistat decat pana la ora 21.00 cand m-am retras discret spre camera mea. Durerea si lipsa somnului din noaptea precedenta devenisera de nesuportat. Partea buna a fost ca am reusit totusi sa dansez, sa rad cu gura pana la urechi, sa cunosc 30 de oameni absolut bestiali si am si filmat totul:))))

Inapoi la Iasi, simtindu-ma mult mai bine, ma pregatesc pentru iesiri in oras la ceaiuri aromate, si colindat in orasul tomnatic. Dupa vreme, as spune ca locuiesc undeva intr-o zona de coasta a Marii Britanii. Este o ceata densa, cu ploaie abundenta si frig coplesitor. Asta insa nu ma va impiedica sa ma bucur sa plimbari. Tocmai ieri o bicicleta a fost cumparata si asteapta sa fie inaugurata:) In alta ordine de idei, nu mai tarziu de 25 oct trebuie sa raportez inapoi la unitatea din capitala, intrucat am fost acceptata la un training nou, pe o tema mult draga mie: cea a dialogului intercultural. Cu mai multe detalii, data viitoare cand ne intalnim.

Nu pot sa nu semnalez pentru impatimitii de lectura cartile absolut bestiale care sunt scoase acum la reducere prin librarii: asa am citit John Berendt, Miezul noptii in gradina binelui si a raului; Michael Moore, O treaba murdara; Will Self, Cucul si pupaza si sunt mult mai multe carti bestiale. Cautati sa cumparati Stephane Audeguy si a sa Teorie a norilor, o carte superba, sau Jonathan Franzen, Al 27-lea oras, am mai zarit si un Saul Bellow si mai departe va alegeti singuri:) Cert este ca oferta depaseste orice asteptare in momentul de fata. Deci spor la lectura!

p.s. Pe drum m-au captivat merii plini de fructe coapte, cu frunze uscate si ude de ploaie. Una din cele mai frumoase imagini. Toata zona e impanzita de flori, livezi, turme de animale care pasc libere si cultivatori de cartofi care isi vand marfa la drum. De altfel la pensiunea unde am stat, care era finantata printr-un program SAPARD, mancarea era extrem de buna si multe dintre produse erau de casa. Am si cumparat un borcan cu dulceata de visine, servita la micul dejun. Nu puteam rezista.:)

p.p.s. Pont pentru iubitorii de dulciuri si nu numai: in Gura Humorului exista un magazin, din sensul giratoriu din centru, cum mergi spre Suceava, prima la stanga (e patiserie, cofetarie, laborator propriu si autoservire pe deasupra). Inauntru miroase ca intr-o bucatarie de la tara:) Majoritatea oamenilor din zona sunt mari crescatori de animale si am inteles ca tot in GH este un magazin unde mezelurile sunt ca de casa. Dar la aceasta cofetarie/patiserie/all-in-one se gaseste o ciocolata de casa extraordinar de buna:) Deci, la atac!

miercuri, 14 octombrie 2009

Gee weez!!

Exact asa am simtit sa exclam astazi la G50, Meet the Thinkers, eveniment organizat de cei de la Publica, impreuna cu Fundatia Friends For Friends. Gala a fost sustinuta in cadrul Crowne Plaza si a constat intr-o serie de prezentari geniale, culminand cu dezvaluirea topului celor mai mari 50 de gaditori business pentru anul 2009. Topul se intocmeste o data la 2 ani si anul acest puteti afla cine este no. 1 aici.

Dintre cei care au conferentiat, cel mai spectaculos a fost de departe cuplul gigantic-nebunatic format din Kjell Nordström si Jonas Ridderstråle, autorii cartilor Funky Business, Karaoke Capitalism si Funky Business Forever. Dar eu am fost egal impresionata si de Michael Jarett. Henry Stewart ne-a facut sa ne miscam de colo-colo, prin speech-ul sau interactiv si amuzant, introducand tips & tricks in timp ce ne facea sa reflectam asupra alegerilor noastre in calitate de manageri sau angajati. Des Dearlove si Stuart Crainer au moderat excelent interludiile si au facut toata experienta si mai amuzanta si plina de interes si emotie.

Organizarea a fost fara cusur, de la inregistrare, cafea, pana la kit-ul de conferinta foarte generos (incluzand o geanta cross-over, ultima carte a suedezilor teribili Kjell si Jonas, un pix Lexon si alte printuri, pana la masa de pranz servita la timp, si foarte gustoasa. Obs! Mancarea e mai buna din p meu d v decat cea de la Mariott:), So, inca un plus pentru locul ales). Asadar adaugam oportunitate grozava de networking, in companie selecta, plus Knowledge si obtinem reteta perfecta pentru o zi grozava!

Nu uitati sa accesati site-ul editurii publica pentru multe din cartile celor mai tari 50 de ganditori, in traduceri bine facute si editate in conditii excelente, si fiti pe faza si pentru urmatoarele proiecte ale Fundatiei Friends For Friends.

marți, 13 octombrie 2009

de facut in Iasi, saptamanile care vin


Voi merge acasa in jur de 15 oct si m-am gandit sa-mi gasesc si cateva activitati de abordat, cat timp voi sta acolo. Asta pe langa obisnuitele iesiri cu prietenele mele iubite si dragi;)

Am gasit un festival de scurtmetraje care suna promitator.

Si un targ pretios unde trebuie sa ajung numaidecat:)

Pe langa asta sunt zilele orasului, sunt cateva intalniri asa zis musai, cu locuri dragi si oameni preferati.

Ce faceam acum 2 ani, fix pe vremea asta? Ma tocmeam la mesterii traditionali, pentru veste din lana si sosete frumoase si calduroase:) Si era un friiig afara...

new visual ID


Gratie si precizie:) Un logo deocamdata, pentru viitoarea identitate a blogului mieu. Arata frumos?

Zuper zongs


Cum credeti ca ar canta niste tipi care arata asa? Va spun eu ca muzica lor ma baga complet in transa. Din aceea in care visezi, fara sa fi contribuit vreo substanta. Ma bucur sa aud muzica buna si in timpurile noastre. Ce-i drept e asa frumoasa pentru ca pare inspirata din gloriosii ani '80. Parca simt ceva Eurithmics, Spandau Ballet, si mult mult Falco. Dar chiar si asa imi plac mult baietii.

Acum ascult continuu We are the people, On the shore si Without you. Oare va plac si voua? I wonder

Pentru sufletu mieu dar si pentru al vostru

Am vazut in ultima saptamana o multime de filme superbe. De aceea vin si recomand acum
1. Rumble Fish, genial regizat de F F Coppola, cu multi ani inainte sa fi existat Sin City, dar capabil de aceeasi imagine si atmosfera. Superb si jocul multor tineri actori faimosi acum, si mai putin atunci: Nicholas Cage,Mickey Rourke, Diane Lane, Chris Penn, Matt Dillon. Mai multe detalii aici.

2. O alta revelatie, de care auzisem demultisor dar nu se gasea de luat mai pe nicaieri, ar fi Big Fish. Stiu, tot cu pesti e, dar nu e aceeasi mancare. Film cu iz de mit subacvatic care mi-a starnit oarecari amintiri legate de Iona (un coleg de clasa a scris la teza dintr-a 12-a incontinuu despre monstrul Marin, cu m mare, ca el credea ca pe monstru il chema Marin:)))sau despre Lostrita lui V Voiculescu. In tot cazul, o capodopera in regia lui Tim Burton si care strange la un loc mai multi actori fabulosi si o poveste de basm n-are cum sa dea chix. E din seria "extra". Mai multe detalii aici

3. Si ca sa inchei magistral, Andreea baby, la recomandarea ta bunatate de film, The Boat that Rocked, un film din 2009 cu multa actiunea din anii 60', multa muzica buna, actori senza, rasete inteligente si poveste care te misca. Din categoria "frumos-frumos", puneti mana si descarcati-l de pe filelist sau urmariti cand apare in cinema. Pentru detalii mergeti aici.

De weekend


Am iesit sambata la o plimbare indelungata cu bicicleta mea cu nume de intelepciune (Sophia). E mov cu argintiu, are flori stilizate pe cadru, si cos:) Am primit-o in dar de ziua mea si sunt tare mandra de ea. La scurt timp dupa ce am pus manuta pe ea, am accesorizat-o cu un claxon haios. Mic si cochet. Si cum ne plimbam sambata cu bicicletele in Titan, trecand pe langa parc am zarit in gazonul verde-nou plantat cateva litere mari, albe. Ele spuneau:"te iubesc. vreau sa fii sotia mea". Am zis in sinea mea ca e kitch, dar apoi mi s-a parut dragut. Sa te duca omul tau la o plimbare prin parc si sa-ti zica. Auzi? Hai sa ne oprim un pic aici. Ia uite. Au pus astia gazon nou:P Sau asa ceva

Apoi pe o alee de langa literele mari si albe era o nunta propiu-zisa. In strada, in parcare stateau soferii si cine stie mai cine, mancand din prajiturile proaspetilor insuratei, cu cutiile de desert sprijinite de genunchi:)

Am oprit la o cafenea sa iau un espresso, era un frig de imi inghetasera urechile, si am stat la terasa cu ochii pe bicluta mea sprijinita de gard. Cand au aparut doi proaspat casatoriti, cu alaiul restran, pentru o sedinta foto inedita, la terasa. Si da, bineinteles ca i-am imprumutat mirelui bicicleta sa o foloseasca pe post de recuzita:) Nu stiu de ce a ales o bicicleta de fete totusi:)

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Nimic din ce e simplu nu e usor*

Când vine vorba despre activitatea numită copywriting, nu e de ajuns să îţi placă să o faci. Scriitorii buni nu sunt în mod natural şi buni copywriteri. Mult timp am crezut în acest mit. Anume că dacă eşti pasionat de citit şi de scris, vei ajunge să scrii lucruri grozave. De când citesc cărţi despre dos and don’ts în copywriting am aflat o mulţime de lucruri importante, care te pot ajuta să faci dintr-un text o reclamă.

Pentru că adevărul este acesta: un copy extraordinar, de fapt, nu există. Această frază are o nuanţă ciudată. Sigur că avem multe exemple de autori geniali, ale căror lucrări sunt disponibile în arhive şi opuri de specialitate. Unul dintre aceştia este chiar autorul cărţii de faţă. El ne spune că vei realiza că ai ajuns să scrii extraordinar în momentul în care vocea ta, a celui care semnează textul, nu se mai aude. Iar acesta din urmă devine vehiculul perfect de comunicare, direct între client şi consumator. Un copywriter bun trebuie să găsească metoda de a scrie extraordinar fără să se simtă.

Am adunat în ultimul an o colecţie mare de reguli şi interdicţii din astfel de cărţi de teorie a publicităţii. Atât de multe încât am umplut cu succes un Moleskine de 200 de pagini cu citate şi notiţe. Unele cărţi erau atât de pline de informaţie valoroasă încât să iau notiţe ar fi însemnat să copiez întregul manuscris de mână. De aceea nu am privit cu ochi buni cărticica de 216 pagini a lui Gettins, mai ales că multe dintre aceste pagini sunt dedicate ilustraţiilor.

Nu ştiu de ce Gettins îşi numeşte cele 8 reguli din carte reguli “nescrise”. Se regăsesc în aproape toate cărţile cu subiectul Cum să...Sunt multe lucruri pe care poate le ştii deja. Sau pe care le poţi intui. Cum ar fi imperativul de a fi bine informat în privinţa publicului căruia de adresezi. Sau importanţa de a fi relevant, obiectiv şi de a simplifica. Pentru că mi se întâmplă foarte rar să mă înşel, mă bucur enorm când se dovedeşte că greşesc. Nimic mai bun decât o prejudecată demolată. În fond, cartea lui Gettins aduce la fel de multă valoare ca oricare alta. Cel mai important pentru mine a fost sa aflu că nicio regulă nu va face treaba pentru tine. Indiferent cât de mult te poate ajuta. În cele din urmă, trebuie să îţi asumi doza de masochism asociat acestei meserii. Şi să înţelegi că e nevoie de mult efort creativ risipit pentru a scrie acea reclamă bună, memorabilă.

Prea multe reclame proaste bântuie pe canalele de comunicare de la noi. A nu se lua prea în serios această afirmaţie. Ce este o reclamă bună, iată o dezbatere justă. Gettins răspunde că, finalmente, ceea ce nu trebuie să îi lipsească unei reclame pentru a putea trece în această categorie este originalitatea. In fapt, nu se poate ajunge la un consens general în privinţa mus have-urilor. E de dorit ca toată lumea să citească şi să îşi îmbunătăţească stilul. E de dorit să învăţăm să scriem foarte multe ciorne înainte de a ne hotărî la forma finală. E de dorit să fi apucat să citeşti această recenzie, pentru că mă gândesc să o modific.

*Dominic Gettins, Cum să scrii reclame de succes. Învaţă regulile nescrise ale copywritingului, Editura Publica, 2009
Traducător: Sorin Tofan

marți, 1 septembrie 2009

Detaliile sunt importante

Ieri pe bulevard am mers iute spre librarie. In piept imi alerga o floare rosie, nebuna, draga. Floarea primita de la prietena mea Gabi, care ingrijeste de multa vreme de o gradina fantastica. Pe drum spre librarie, cautand o carte recomandata de ea, am numarat victime. Prima victima, o domnisoara care ma tintuia cu privirea si ramasese pironita locului de admiratie. A doua victima o doamna. A treia victima, un domn. Si asa mai departe pana cand am fugit sus in librarie si am pierdut sirul numaratorii. Nici acolo nu am scapat, caci un domn distins, purtator de ochelari de vedere, mi-a urmarit floarea continuu, chiar si cand incercam sa ma ascund in mansarda.

Multumesc asadar Gabi pentru ca am purtat asa o bijuterie in piept.

2009 Blogging interlude

Nici un semn de mult timp de la mine, nici macar 1 semn. Si mai apoi, cred ca nici numarul persoanelor care m-au chestionat despre tacerea mea nu a fost macar unul compus din 2 cifre. Mnope. Cum cunoastem ca un lucru a fost regasit si ca inca mai poate fi salvat? Il luam de jos, il stergem de praf, oricat ar fi de acoperit de trecerea timpului emana fascinatia obiectului care are valoare. Sfarsit de interludiu. Inceput de schimbari. In primul rand se anunta o interfata noua, personalizata. Cateva rubrici noi, cativa prieteni noi si talentati. Recomandarile vor continua si la fel si recenziile. Ne apucam de activitati noi, modelam bijuterii, revenim la cele mai vechi, adica la pictat. Si ii dam inainte. I'm Back!

joi, 12 februarie 2009

Cadouri numai bune pentru fete cochete

De azi s-a lansat cel mai trendy site de accesorii www.fancytrendy.ro. Fetelor nu ezitati sa dati o raita virtuala prin vitrina de produse. Preferatele mele sunt ceasurile pandantiv dar si bratarile. Si pentru domni, e de retinut ca accesoriile sunt cele mai bune prietene ale fetelor!

marți, 27 ianuarie 2009

Ai grija ce-ti doresti...

Cateodata ne dorim sa avem parte de mai multa magie in vietile noastre. Ne dorim sa avem parte de taine care abia asteapta sa fie descoperite, secrete numai bune de aflat sau mistere ce ne asteapta pe noi sa le dezlegam. Cu atat mai mult astazi, cand lumea care ne inconjoara nu mai contine in sine nicio necunoscuta. Este „dezvrajita”. Nu mai avem ce sa descoperim pentru ca au facut-o altii inaintea noastra. Cei care ne-au precedat, aveau tocmai scopul opus in minte: sa cunoasca prin puterea cu care au fost inzestrati, cea a ratiunii, tot ceea ce se poate cunoaste.

Uneori copiii pot fi mici tirani. E bine stiut cu cat sadism se pot chinui unii pe altii si ce lant de umilinte sunt in stare sa puna cap la cap. Sunt razboaiele din curtea scolii, in care lupta pentru suprematie se da in mod curios pentru prietenia unui baiat sau respectul celorlalti colegi de clasa. O fetita de doar 10 ani – Jenny-May Butler-, care o chinuie de ceva timp pe vecina si colega ei Sandy Shortt, o provoaca la un joc pe aceasta din urma. Un joc al copilariei, dar la care ea se pricepe foarte bine, si pe care nu are nicio sansa sa il piarda.

Asa ca micutei Sandy nu-i mai ramane altceva de facut decat sa isi doreasca eventual ca vecina ei, a.k.a. acest mic tortionar iscusit, sa dispara pur si simplu. Cu atat mai mult si mai intens isi doreste asta, cu cat se apropie o zi decisiva. Aceea in care va trebui sa o infrunte pe Jenny si cel mai probabil sa piarda in fata ei din nou. Asadar prin mintea lui Sandy trece acest gand pasager. Toti ne gandim intr-un moment sau altul la o astfel de rezolvare „convenabila” a unei situatii stresante. Numai ca, surpriza sau nu, Jenny-May chiar dispare. Ca prin farmec, un mic truc de magia, puf! si a disparut. Nu e atat de greu de crezut, nu?

Acesta este debutul cartii Disparuti fara urma*, semnata de Cecelia Ahern. Un gand inofensiv al unei fetite speriate ca va fi umilita declanseaza o serie de aventuri incredibile, pe care autoarea le relateaza cu destul talent scriitoricesc, dand tiparului inca o cartulie din cele „dragute”, usor de citit, usor digerabile. Pe scurt, ne povesteste cum din acea zi, sentimentul de vinovatie ii declanseaza lui Sandy un sindrom obsesiv-compulsiv (mania de a cauta) si ii aseaza viata pe un drum sinuos. Sandy isi exaspereaza parintii cand isi cauta, chiar si dupa ce trec ani de la disparitia lor, obiecte precum sosete, ursuletul preferat etc. Nici macar psihologul preferat/viitorul amant nu o poate ajuta sa renunta la aceasta dependenta. Devenita adulta, Sandy isi alege meseria de detectiv, anchetand ani la rand cazuri ale persoanelor disparute. Aici se simte cel mai bine. Cei mai apropiati oameni ai ei sunt acesti disparuti, pe care ii cunoaste indeaproape prin relatarile membrilor familiilor lor, cei ramasi in urma.

In timpul unei anchete, Sandy se rataceste prin padure. Acest fapt, aparent accidental, este de fapt inchiderea cercului pentru ea, menit sa o aduca in acel loc al destinului unde sa i se ofere mult asteptata „closure” – cum o numesc vorbitorii de limba engleza. In padure Sandy cade si sufera o usoara comotie crebrala. Din acest moment patrundem pe un taram fantastic. Un loc numit AICI, acesta fiind si titlul original al cartii de fata (A place called here). AICI intruneste toate persoanele disparute, fie de buna voie, fie silita de altii, deopotriva cei care mai sunt in viata si cei care au murit, precum si absolut toate obiectele, senzatiile (rasetele, mirosuri specifice, atingeri s.a.) care s-au pierdut vreodata. AICI e un loc care pulseaza de viata, oamenii traiesc dupa reguli bine stabilite, muncesc si se distreaza, se indragostesc si intemeiaza familii.

Aventurile prin care trece Sandy cat timp traieste AICI sunt numeroase. Esential este ca ea e deocamdata in vizita, nu se stie daca va fi sau nu gasita, iar in timpul alocat operatiunilor de cautare se comporta asemeni unui mesager care ofera vesti despre cei dragi celor disparuti, in ideea ca disparutii fara urma si cei dragi lor sunt deopotriva neconsolati. En fin, Sandy o gaseste aici si pe Jenny-May cu care se impace, adevaratul motiv pentru care toate astea par sa i se fi intamplat.

Asadar nimic nu e intamplator, totul are un sens, exista o lege a compensatiei in toate. Pentru ca a dorit ca rivala ei sa dispara, Sandy a suferit un sir de ani. Dar intr-un final capata izbavirea, in urma acestui accident. Sigur ca as fi putut povesti la nesfarsit actiunea din cartea Ceceliei Ahern. Dar mie una mi s-a parut irelevanta aici. Temele pe care le alege aceasta autoare precoce (prima nuvela publicata la 21 de ani) sunt sensibile. Acesta e lucrul care iti sare in ochi din prima. Prin cartile ei pare ca incearca sa ofere consolare celor ramasi singuri, care sufera. De aceeasi autoare mentionez si celebrul P.S. I love you, mai cunoscut poate datorita ecranizarii. Cecelia povesteste despre ceea ce toti ne dorim sa auzim, dar despre care se vorbeste tot mai rar in zilele noastre: sentimentele. Se pare ca jena tot mai crescanda a exprimarii directe a sentimentelor face bine la vanzari. Ea ne confirma totodata ca cea mai mare maladie a secolului al XXI-lea pare sa fie lipsa de comunicare.

In final, concluzia este una simpla. Va fi interesant sa urmarim maturizarea acestei scriitoare. Daca ve renunta la stilul sentimental in favoarea altora sau nu. Pana atunci, ea ramane o autoare prolifica, cu o rata de succes insemnata si traduceri in numeroase limbi. Asa ca probabil este o lectura buna pentru multi dintre noi.

*Cecelia Ahern, Disparuti fara urma, Ed. ALLFA, 2008. Publicata si pe bookblog.

 

Blog Counter