Gloria mundi

Poeţii nu dorm niciodată singuri.
Ei au tălpi sensibile şi mâini frumoase
cu care fixează cu inconştienţă creaţia.
Ei scriu tot felul de noutăţi caraghioase
despre viaţa într-o lume diluată,
despre faptul în sine de a fi,
despre toate câte poate să cuprindă mintea umană.
Poeţii caută gloria mundi
şi îşi revarsă furia în remuşcări
atunci când nimeni nu vrea să-i asculte.
Poeţii au o senzualitate disipată şi confuză,
care le dă siguranţă şi încredere în momentele grele
dar şi un aer teribil de încurcat.
Ca poet, trebuie să-ţi digeri adversarul,
cu proprii nervi cu tot,
conştient că el nu te va mai părăsi niciodată,
până când nu ai să-l consumi, încet, ca o pastă gri.
Ei ştiu că gândul tău te înşeală
tocmai pentru că nu l-ai lucrat destul în ziua aia.
Ca poet trebuie să fii exhibiţionist cu visele tale
şi să rescrii zilnic această tristeţe şi acest adevăr:

Iluzia noastră de libertate
e fundamentată pe o moarte prin execuţie.