Daca ti-e rau, ce cauti la urgente?

Prima data cand am ajuns la sectia Urgente a spitalului Sf. Pantelimon, nu cu Salvarea cum v-ati putea imagina, ci cu o masina particulara, a fost de-a dreptul fantastic. Serios, a fost chiar bine, comparativ cu a doua oara. Dupa un telefon la salvare, si apoi inca unul de anulare a cursei, datorat fapatului ca "Noi avem multe solicitari si mai dureaza sa stiti", am parcat in curtea spitalului cu pacientu mai mult pe brate decat mergand pe propriile picioare. Intram in camera de primire a urgentelor, unde mai multe asistente rujate, machiate insistent si pline de bijuterii faceau ce stiau ele mai bine. Adica pierdeau vremea, in timp ce unii agonizau in aceeasi incapere, cu cate o perfuzie amarata in brat. Sa nu va faceti griji, nu. Gemetele pacientilor muribunzi nu fac ca portia de cafea fierbinte sorbita printre buzele rujate atent sa fie mai putin savuroasa.

Dupa un scurt interogatoriu derulat in picioare, fara sa te pofteasca sa iei loc, desi poate ca mai ai o statie si esti gata, donsoarele iti solicita buletinul, te inscriu intr-un registru si te repartizeaza undeva, pe principiul:"Mergeti in salon". Unde? Revii tu cu o intrebare, dat fiind faptul ca esti musafir acolo si nu esti familiarizat cu imprejurimile. Pai in salon, ti se raspunde. Iesiti pe usa asta, si vedeti acolo in hol o alta, pe care scrie SALON. Te conformezi si ajungi in incaperea cu pricina. Esti preluat de un medic. Deduci asta dupa faptu ca are o uniforma blio, nu verde ca a asistentelor, ecuson nu are si nici nu se oboseste sa se recomande. Te intinde pe un pat, iti lipeste 3 electrozi pe corp, te pune pe monitor cum ar veni si roaga o asistenta sa iti preleveze niste sange, din care iti face doar leucograma, adica 10% din totalul analizelor care se pot face. Asta e protocolul de la urgente. Asta e tot.

In timpul asta, tu te risti la niste intrebari de natura medicala, ingrijorat de faptul ca ti se face tot mai rau. Doctorul iti spune doar cateva lucruri, el neputand sa se exprime decat in fraze foarte scurte, aruncate peste umarul uniformei blio. Astfel de fraze sunt:"Mai dureaza, esti rau, esti foarte rau." Insemnand ca trebuie sa mai ramai ceva in spital, intrucat starea ta este destul de proasta. Sau:"Esti tahicardic rau. Sa vedem, vedem".

Apartinatorii sunt nevoiti sa astepte in hol, pentru o mai buna comunicare intre medic si pacient. Asa scrie mare pe o coala A4 lipita de usa SALONULUI. Zis si facut. Doar ca ce sa-i faci, ca in hol nu sunt scaune deloc-deloc. Dar absolut deloc. Gresie si faianta avem. Termopane avem. Nu avem scaune. Strangi din dinti si te lipesti cu rinichii de faianta rece. Asa trece o ora, trec doua, trec trei. La un moment dat, dl. doctor in uniforma blio vine sa iti zica, intr-un moment de maxima marinimie probabil, ca mai dureaza si te indruma catre un bufet, in stanga, sau un magazin, in dreapta. Te duci in bufet, ca sa mai uiti de mizeria la care esti supus metodic. Acolo ce sa vezi! Un restaurant, gen bistro, sau popas turistic, decorat kitch. Peretii sunt varuiti in culoarea verde fistic, pe pereti atarna niste mini-vitralii cu femei goale, ici-colo cate o etajera din pal, pe care stau niste lumanari. Bistroul are bar si are si chelneri. Acestia iti aduc menul care contine tot ce vrei si ce nu vrei: de la mancare de fasole la ceafa de porc cu cartofi prajiti si clatite cu dulceata. Eu imi iau un espresso lung, o apa si niste clatite, intrucat era cam a doua zi de nemancare si imi culegeam glicemia de pe jos. Bucataria e in afara spitalului, dar comunica printr-un geam termopan, prin care vezi tot. Acolo, un domn si o doamna se dau de ceasul mortii si se agita nervos, preparand diverse pateuri si croisante, pentru magazinul de la intrarea in spital.

Desi in tot spitalul fumatul este interzis, aboslut toate cadrele medicale fumeaza fara nici o rusine. Mai mult, arunca si mucurile pe jos si le strivesc cu papuceii lor albi cu talpa ortopedica. In tot spitalul, nici un cos de gunoi. Daca ai sansa, gasesti pe etaj, o cutie de carton, deasupra ei aceeasi coala a4-afis, cineva iubeste sa scoata lucruri la imprimanta, care anunta ca nu ai voie sa arunci gunoi decat in locurile special amenajate pentru asta.

In timpul cat sprijini faianta pe dinafara salonului, apuci sa il vezi pe Sorinel Pustiul si cortegiul sau, care trece prin spital precum Brad Pitt pe covorul rosu la Oscaruri. Tot personalul de paza al spitalului lasa tot si alearga innebunit dupa el sa ia un autograf.

Dupa vreo 5 ore agonizante, timp in care te-au vazut vreo 3 rezidenti, care rad intre ei si vorbesc despre cazul tau cu un interes sporit, si ca si cum tu nu ai fi de fata, iti dau drumul sa pleci acasa. Ar fi vrut si un consult de la medicina interna, dar cum nu s-a deranjat nimeni sa coboare pana la urgente, raman datori baietii, cum ar veni. In tot spitalul, munca, indatoririle din fisa postului mai pe sleau, se face pe principiul: Asta m-a servit pe mine? Atunci il servesc si eu pe el. Hai du-te te rog dupa analize, hai vorbeste tu sus la radiologie sa il ia pe al meu primul si tot asa.

A doua vizita la urgente a fost mai putin misto. S-a intamplat sa fie intr-o sambata si era plin tot. Aparent, oamenii nu au altceva mai bun de facut pe acasa, asa ca se arunca in fata masinilor. Te prezinti intr-o stare de rau care te pune pe ganduri, mai ales ca ti-ai terminat tratamentul prost prescris data trecuta cand ai dat pe aici. Desigur ca vii cu taxiul, nu cu salvarea, la care nici nu te-ai mai obosit sa suni. Dar, de data asta nu mai ai noroc! Te ia in primire o tanti, rea si de neinduplecat, care iti zice foarte hotarata, ca nu au locuri. Ce daca ti-e rau, n-ai decat sa astepti. Asistentele si rezidentii stau grupati in jurul acestui geniu al raului, la masa acoperita de cani cu cafea si nu ridica nici din sprancene. Dupa ce vede ca totusi nu vrei sa te cari acasa si sa mori in liniste, il desemneaza pe un numit Rafael, rezident, sa te conduca in SALON. El iti da un pat, fara monitor, pe care sa astepti eliberarea altui loc, si uita sa iti puna termometrul, pentru ca e preocupat sa iti rasfoiasca analizele de data trecuta din care insa, nu intelege nimic. Iti pui singur termometrul, si te gandesti serios sa mergi spre casa.

Din pacate e prea tarziu. Rafael e decis sa te invete minte. Te muta in camera de primire urgente, unde esti in miezul actiunii. Ai timp sa observi inactiunea cadrelor medicale, dintr-un unghi perfect, mai ales ca ai tot timpul din lume. Nu e ca si cum s-ar ocupa cineva de tine. Astfel vezi cum se duc doua cate doua asistentele la capataiul cate unui muribund, unde analizeaza cazul in felul urmator:”Al dracului! Vad ca asta tot nu vrea sa isi revina!”. Dupa vreo 3 ore vine o asistenta sa iti ia sange. Ei nu sunt prea siguri ce sa faca cu tine, asa ca te hotarasti sa faci un truc. Ceri unei asistente sa te scoata de pe monitor sub pretextul ca vrei sa folosesti toaleta si fugi!