miercuri, 12 decembrie 2007

Viata incepe la 30 de ani

Metroland* este numele unei suburbii a Londrei, un taram al navetistilor si al familiilor acestora, al caselor cu peluze care se cer tunse in fiecare duminica, al curateniei si al vietii tihnite. E un taram intermediar, aflat undeva intre posibilitatea unui trai la tara-dincolo de el se intind maidane pe care alearga porci si unde se traieste rustic-, si eventualitatea unei existente zbuciumate-cu tot ce tine de agitatia unei metropole ca Londra. Totodata, Metrolandul este si casa lui Chris Lloyd, un adolescent aflat la clasica varsta a tuturor intrebarilor. Chris este urmarit de-a lungul devenirii sale, incepand cu teribila era adolescentina marcata de acnee, tulburari hormonale si bravura ca stil de viata, continuand cu procesul de maturizare in timpul caruia se indragosteste si sufera o deceptie, isi pierde virginitatea si isi cunoaste viitoare sotie, si terminand cu intrarea in viata de adult, cu precizarea ca acum se revine la problema intrebarilor existentiale si a retrasarii unei filosofii de viata.

1963-Chris si cel mai bun prieten al sau, Toni, stiu o multime de lucruri. Sunt absolut lesinati dupa cultura franceza, merg la muzeu, practica un soi de cultivare prin dezaprobarea restului lumii, ignorarea modelor si afirmarea propriilor principii, desi deseori si acestea sunt imprumutate de prin carti. Impreuna fac totul. Sunt doi visatori care nu stiu prea bine ce isi doresc de la viata, si asta nici nu conteaza prea mult, pentru ca oricum "VIATA" e acel lucru care ti se intampla dupa varsta de 30 de ani sau asa ceva. Cu fetele nu prea vor sa aiba de-a face. Unu, fiindca nici nu au un manual de utilizare care sa le explice in detaliu cam din ce sunt compuse si cum trebuie manuite. Si doi, cine si-ar dori atare complicatii cand isi este sie insusi de ajuns (mama ce fraza!).

1968-momentul de maxima intensitate. Chris face un pas mare si se hotaraste sa plece la Paris, pentru "studii". Acolo nu se ocupa decat cu mestecatul sandvisurilor prin bistrouri, sorbitul de espressouri, vizite pe la muzee si, in sfarsit, cu familiarizarea cu frumusetile locale. Se indragosteste de o fata cu nume crocant ca o bagueta: se numeste Annik. Ea il initiaza in tainele sexului dar si in cele ale inimii. Acum viata incepe sa se complice, pentru ca in creierasu doct al lui Chris rasar intrebari provocatoare: oare chiar e indragostit? cum e cand esti cel mai indragostit? dar daca ar fi indragostit s-ar mai intreba daca este? nu ar simti pur si simplu? etc etc etc. Annik simplifica treaba si decide sa il paraseasca exact la timp pentru ca personajul nostru sa isi cunoasca viitoare nevasta, pe Marion-tot englezoaica, intocmai ca si el venita la studii, care hoinareste prin Paris insotita de alti doi amici.

1977-adica "VIATA". Deja Chris a facut cateva dintre acele must have-uri ale unui adult. Adica: s-a insurat, s-a angajat intr-un serviciu onorabil, a facut un copil. Dar mai are inca altele din lista "de facut". Anume: sa se certe definitiv cu cel mai bun prieten, Toni, pentru ca, normal, conceptiile lor se despart in mod ireconciliabil, sa isi insele nevasta cu o straina, pentru o noapte, fiindca nu e normal sa faci dragoste cu aceeasi femeie pana mori, si altele. Culmea e ca intrebarile nu dispar nici acum. Doar ca ele capata alt ton si alta intensitate. Si suna cam asa: oare nu m-am indepartat de crezul pe care mi-l construisem pentru mine? Oare nu mi-am ratat de fapt viata alegand un traseu calsic, stupid, mic-burghez, si care indobitoceste in cele din urma? Oare nu am ajuns ca toti oamenii aceia de care inainte radeam si pe care ii ridiculizam? Daca la 30 de ani realitatea mea arata asa, mai pot eu spera ceva de la viata?

Raspunsul pe care il ofera autorul prin gandul lui Chris este unul frumos, de happy-end. Adevarul e ca in viata, nu exista decizii bune sau rele. Nu exista decat un singur drumul, acela pe care ai ales sa il parcurgi, care daca e cel mai bun pentru tine, atunci e cel mai bun, punct. Iar fericirea exista, este ceva real, palpabil. Ea inseamna sa iti privesti sotia cum doarme noaptea, sa iti linistesti copilul agitat pentru ca viseaza urat, sa cobori noaptea pe furis in bucatarie si sa te simti stapan peste lucrurile tale. Si asta pentru ca asa vrei tu sa traiesti. Cine ia in ras fericirea altor oameni, o face pentru ca pur si simplu, dintotdeauna s-a considerat anormal sa vorbesti serios despre asta.

Concluzia mea este ca daca e , si sper sa fie asa, atunci intr-adevar toti suntem si vom fi ok. Dar daca nu e, atunci?

Metroland, Julian Barnes, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004

4 comentarii:

roxana spunea...

Total offtopic dar totuşi - cum e la casa nouă?

roxana spunea...

Tot offtopic: voiam de ceva vreme să te întreb, dar uit mereu - unde a dispărut de pe blog poezia aia care începea cu versul "au dat cu vară pe pereţi"?! Nu mai ştiu cum se chema, dar îmi plăcea mult; şi versul ăsta e perfect!

mariuca macovei spunea...

oii....cum sa fie la casa noua.....parca tu nu stii ce minunat a fost cand v-ati mutat...e horror. abia acum mi-au tras netul...deci macar atat pot zice. iar poezia aia a disparut inapoi in caietul cu ciorne. pentru ca nu am considerat-o demna sa stea in blog. asta e. n-a trecut preselectia:P

roxana spunea...

he he, din fericire eu am chiulit la partea cu mutatul, aşa că altcineva s-a ocupat de partea murdară a lucrurilor; eu doar m-am instalat bine merci :P lasă că trece şi asta ^-^
Cât despre poeziile care nu trec preselecţia - ia spune-i tu ăluia din juriu care e aşa intransigent s-o lase mai moale :P

 

Blog Counter