Goodbye, Chuck!

Chuck Palahniuk nu ma rezolva. Aveam in facultate doua colege. De cate ori citeau o carte buna isi exprimau satisfactia prin expresia:" E grasime!!!" Asa stiam daca e o carte buna sau nu. Asta era supremul calificativ. Nu am inteles multa vreme de ce ii ziceau asa. Oricum fetele aveau propriul slang si nu mi-am batut prea tare capul cu asta. Una dintre fete e topita dupa marchizul de Sade. Ea mi l-a recomandat si pe Palahniuk. L-am evitat o perioada indelungata. Vazusem filmul Fight Club care mi-a placut la nebunie, dar aveam o retinere in a ma apuca sa-l citesc. Am inceput cu Jurnal, imprumutata de o buna amica. Mi-a placut dar nu m-a dat pe spate. Mi s-a parut facila. Apoi mi-a cazut in mana Bantuitii*. Am citit cam 300 de pagini in 4 ore, pe tren, si am terminat-o acasa. Concluzia e aceeasi. Pe bune, Palahniuk chiar nu are destula grasime. Ori se stie ca tocmai grasimea da savoarea unei mancari:)

Pare ca a gasit reteta de succes a scriitorului profesionist. Descriem o serie de orori intr-un numar prestabilit de cuvinte si in felul asta nu trecem de anonimi. Acum ori sunt eu prea calita si cu un stomac tare, desi marturisesc ca nu sunt nici pe departe fana a filmelor horror, ori universul meu interior e populat de monstri mai mari, pe langa care astia ai lui Chuck par niste clovni, pentru ca nu pot sa imi explic de ce nu mi-a miscat niciun "muschi" al creierului citind despre bantuitii lui. Acesti criminali stransi laolalta intr-un experiment bizar, de automutilare, autoflagelare, crime, canibalism si alte intamplari violente. Mbon, despre cum e mai bine sa mananci intai muschii fesieri ai unui cadavru uman stiam de cand eram mica, gratie unui film vazut la tv. Se presupune ca e partea cea mai frageda. Omul in general e atos, tare si are gust amar.

Nici stilul sau particular de a scrie, anume cel concis, in fraze scurte, cu utilizarea predominanta a verbelor si nu a adjectivelor pentru a garanta o oralitate sporita nu e pe gustul meu. Sa il citesc e ca si cum as face tractiuni la bara intr-un mediu lipsit de gravitatie. Pe mine ma misca mai mult, spre exemplu, sa citesc despre senzatiile pe care ti le da un vierme ce iti paraziteaza creierul (vezi Atlasul norilor). Ma intreb pentru cine scrie Chuck Palahniuk, care este publicul lui. In S.U.A. i-a cam scazut cota de popularitate, pentru ca oamenii s-au obisnuit si cu demonstratia asta fatisa de agresivitate pura si au inceput sa-l asimileze lui Marylin Manson. Este foarte multa visceralitate in opera lui Palahniuk, dar pe care o gasesc ca fiind de umplutura. El abordeaza si unele teme serioase (analizate detaliat intr-o recenzie filosofico-literara pe care am citit-o cu mult haz aici), cum ar fi masinaria star sytem-ului american, obsesia pentru celebritate, imposibilitatea depasirii traumelor, incapacitatea oamenilor de a se elibera de demonii launtrici, insa ori nu se implica suficient de mult in explorarea lor, ori nush.

Chuck Palahniuk pe mine ma lasa rece. Si mai mult ca sigur nu voi mai citi nimic scris de el, pe viitor. Mie imi place sa ma "hranesc" din cartile mele, iar in materie de brain food, cartile lui pur si simplu nu imi asigura suficient aport nutritional si nici nu sunt juicy enough. E prea facil, prea "conservator" in aplicarea acestei retete de scris. Ca un Paolo Coelho intunecat, Chuck va iesi in fata de cateva ori dar nu cred ca va face scoala.

*Bantuitii, de Chuck Palahniuk, Ed. Polirom, 2007, traducere din limba engleza si note de Rares Moldovan.