Am terminat de vizualizat Synecdoche, New York* (multumesc Laura pentru recomandare), scris si regizat de Charlie Kaufman pe care poate il stiti si ca fiind co-scenaristul filmului Eternal Sunshine of the Spotless Mind, scenaristul pentru Adaptation ori Being John Malkovich and so on and so forth. Ca si celelalte filme ale sale, si acesta este plin de substanta, ceea ce il poate face pe alocuri greu de urmarit si de inteles. Pe scurt, Caden Cotard este un regizor/scenarist/actor care devine obsedat de boala si perspectiva mortii, in timp ce familia sa (sotia- artista foarte apreciata si fiica) se destrama. Nu are resursele sa se adune si sa recompuna aceasta viata, care ii aluneca printre degete. Tot ce poate face este sa se concentreze asupra sa, a traumelor si fricilor sale, asupra dorintei supreme de a face ceva major in teatru care sa ramana in urma lui. Timpul se scurge cu repeziciune si se pare ca, absorbit fiind de acest proiect colosal (construirea unui platou imens, intr-o hala, care reproduce la scara mai mica orasul New York, viata sa si a oamenilor pe care ii intalneste in cursul vietii), realitatea insasi ii scapa printre degete. Sotia dispare misterios la Berlin, fiica sa devine o prostituata si apoi moare, ambii parinti mor si nu apuca sa isi ia ramas-bun de la ei, femeia pe care o iubeste profund de ani de zile se casatoreste cu altcineva si isi face propria viata, el insusi se recasatoreste si mai face un copil iar apoi si aceasta familie dispare etc. Se pare ca tot ce face este sa rateze, daca vom considera ca aceste lucruri se intampla cu adevarat.
Daca vom considera insa ca ceea ce se intampla este de fapt transpunerea unor fapte posibile intr-un scenariu si mai apoi intr-o piesa, atunci ar parea ca si cum Cotard a alunecat din realitate si totul se intampla la nivel fictional. Kaufman de altfel ne accentueaza aceasta impresie, insistand pe metafora vietii ca teatru (Shakespeare), in care toti oamenii sunt actori si joaca un rol. Daca vietile acestor oameni sunt reale, daca ele chiar s-au intersectat sau daca doar ar fi putut fi asa, asta este o intrebare cu care eu raman. Poate la a doua vizualizare o sa fie mai clar. Clar este ca toti suntem la fel, avem aceleasi traume, frici (de moarte, de singuratate, de abandon etc.), regrete, iubiri impartasite, esuate sau neimpartasite, aceleasi sanse si aceleasi momente in care hotaram sa facem stanga in loc de dreapta sau vice-versa, si suma tuturor acestor lucruri ne compune si ne face sa fim ceea ce suntem. Niste simpli trecatori printr-un decor, pana cand intr-o zi, la sfarsitul epuizarii acestor intrebari si raspunsuri, o voce (Demiurgul este el insusi un regizor, care ne sopteste in casca-cel putin asa am interpretat eu voce din casca, desi altii ar putea-o numi vocea constiintei lui Cotard sau vocea liberului arbitru sau whatever)ne va sopti sa iesim din scena.
Un film memorabil, frumos, profund, complex, amplu, mult mai plin de simboluri si evenimente decat am inghesuit eu in prezentarea mea triviala. Vi-l recomand doar daca aveti organ pentru asa ceva. Altfel va fi de neinteles, plictistor, aiuristic:) Sau poate nu. Imi place la nebunie de P. S. Hoffman care isi alege atent rolurile si are numai filme bune in CV, de Emily Watson care este geniala si de Samantha Morton, o Emily Watson mai tanara, si foarte, dar foarte pe val. O distributie incredibila, un vis implinit pentru mine:) Imi plac filmele lui Kaufman, sunt ca acele carti care se citesc la birou cu creionul in mana, nu rasturnat in pat, si in plus sunt grozave de vazut duminica la pranz, cu un ceai verde, sau noaptea tarziu cu fetele la un pahar de vin si-o tigara de foi.
*Synecdoche, New York, regia Charlie Kaufman, cu Philip Seymour Hoffman, Catherine Keener, Emily Watson, Samantha Morton si multi altii, foarte buni, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu