Despre razboi si pace

Am inceput cartea lui Gianni Riotta* cu sufletul indoit si cu o subapreciere. Dovada ca prima impresie chiar conteaza. Pentru asta imi pare rau. Ceea ce la prima vedere poate parea lipsit de atractivitate iti poate crea surprize placute ulterior. E incredibil cum in abia 250 de pagini format mic, incape atat de multa actiune. Cartea te captiveaza fara efort, deruland prin fata ochilor o lunga lista de aventuri ale protagonistului principal, Nino Manes. Dupa o copilarie si adolescenta lipsite de griji, cu o lume intreaga la picioarele sale (plajele oraselului ca teritoriu de explorare sau buzele iubitei din adolescenta pentru variatie), adultul Nino se trezeste aruncat in haotica experienta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.

Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.

Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.

In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.

*Gianni Riotta, Alborada, Ed. Rao, 2008, de gasit si pe bookblog.

Big lips can be a real pain in the ass

In toata viata mea de pana acum o zi am putut sa mananc alune si seminte. Ce inceput grozav de roman ar fi asta:)) Erau bune de rontait si uneori mancam ore in sir alune si seminte. De doua luni insa mi-e tot mai rau. Cum mananc alune ma umflu. Imi apar niste pete mari roz, care ma furnica si ma mananca. Nu am realizat ca mi se trage de la alune si seminte (eu avand o serie de alte zeci de alergii, dar de care ma feream), si am continuat. Altadata aveam niste crampe atat de dure incat simteam ca voi voma (pardon de expresie) de durere. Iar ieri totul a culminat. Buzele mele le-au depasit in dimensiuni pe cele ale Angelinei Jolie. Asta nu ar fi fost tot. La o adica asa o pereche de buze poate merita pastrata, ar mustaci unii. Dar nu mai reuseam sa respir si nici sa tin alergia alimentara sub control cu Aerius, Ventolin si ce se mai gasea in sertarul meu ticsit cu bombonele mici si colorate. Asa ca am pornit spre Spitalul Universitar, in miez de noapte. La Urgente, sectia Desocare (sau dezosare cum bine a zis prietenul care ne-a condus cu masina, multumiri multe Alexandra si Dragos!!!), unde mi s-au dat 2 doze Cortizon intravenos. Dupa 2 ore de plimbare si asteptare buzele erau tot acolo. A venit si a doua injectie. Mi-au facut astia mici (echipa era tanara si bestial de amabila, multumesc Mihai, Dumitru -nu am prins al doilea prenume, tipei blonde in adidasi galbeni si dnei Doctor, care au fost calzi si draguti cu mine si nici n-am dat spaga), cum spuneam, mi-au facut aia mici doua gauri simetrice in costum de toata frumusetea. Noroc ca eu sunt sadicuta si imi plac doctorii si mai ales procedurile medicale:) Totul s-a terminat cu bine, cand m-am dezumflat toata si am pornit inapoi spre casa. Asa ca, atentie la alergii, al caror fond se schimba fara sa ne anunte nimeni. Azi o muscatura de albina, maine un polen, poimaine laptele. Si la reactiile pe care le dau, azi un stranut maine un soculet anafilactic. In rest sanatate la toata lumea!

Patul lui Procust

M-am bucurat nespus cand am reusit sa iau in weekend filmul Patul lui Procust.* Romanul cu acelasi nume este printre favoritele mele, si cautam acest film de ani si ani de zile. L-am urmarit apoi cu sufletul la gura. Actiunea respecta cartea cu strictete, in episoadele sale principale, ceea ce e bine. Prefer asta decat sa incerce o transpunere alandala a firului epic. Pana aici totul bine si frumos. Rolurile principale revin Maiei Morgenstern (Dna T.) si lui Petru Vutcarau (Fred Vasilescu). Mai apar Gheorghe Dinica, Medeea Marinescu, Adriana Trandafir, Tania Popa, Oleg Yankovsky. Filmul e o coproductie Romania-Republica Moldova, in regia dubla a Vioricai Mesina si a lui Sergiu Prodan. Costumele sunt frumoase, fara a fi iesite din comun, muzica un pic cam subtire, nereusind sa imi starneasca nici un fior, decorurile destul de potrivit alese.

Maia intra bine in rolul misterioasei dne T. Poate ca mi-o imaginam altfel din punct de vedere fizic, mai tanara sau macar cu un chip ceva mai luminos. Ceea ce poate ca era o perceptie gresita a mea. In fond, biata dna T, avusese destui ani in care sa adune suferinte sufletesti greu de trecut. Ce m-a surprins negativ a fost rolul facut de Petru, in rolul lui Fred. Din roman, desi se accentua clar caracterul sau de barbat fatal, de armasar interbelic, percepusem totusi si o latura sobra care avea darul sa compenseze pentru aerele de gigolo. Ori Petru a facut un Fred Vasilescu infatuat pana la insuportabilitate, semanand un contrast prea mare intre postura sa mondena de june prim si cea intima. O abordare actoriceasca incrancenata, de un profesionalism care a ucis poezia cartii, care il face ridicol si nesincer pe Fred atunci cand sufera din dragoste. O masca a demintatii atat de bine ascunse incat te face sa te gandesti ca bietul baiat era doar stupid si infatuat. Pacat.

Mult mai bine mi-a parut Oleg, in rolul lui Ladima. Si ca aspect fizic dar si ca manifestari, intruchipare perfecta a idealistului care scrie poezii si risca sa moara de foame din cauza atasamentului excesiv fata de niste principii aruncate demult la gunoi de societatea in care evolueaza. Un rol bun, in care Ladima isi tine angajamentele cu o determinare umana, credibila.

In tot cazul, filmul ramane o bijuterie pentru cunoscatori. Si o raritate. Remarc sunetul si imaginea foarte calitative, pentru tiparul obisnuit al filmelor romanesti in care nu se intelege de regula ce spun protagonistii. Recomand.


*Patul lui Procust, 2001, regia Viorica Mesina, Sergiu Prodan, cu Maia Morgenstern, Petru Vutcarau, Gheorghe Dinica, Adriana Trandafir

Dragostea dureaza pana cand se termina

Am mers la Festivalul Undercloud, la piesa de teatru Dragostea dureaza trei ani. Marele meu noroc a fost ca o prietena draga mi-a recomandat-o si nu s-a lasat pana nu am rezervat bilete. Si bine mi-a facut. Acum ii sunt datoare. In regia dnei. Chris Simion, bruneta senzuala si melancolica fara margini, actorii au jucat minunat povestea unei casatorii care se sfarseste dupa trei ani cu o petrecere de divort relaxata si zgomotoasa. In rolurile petrecaretilor Cristi Iacob, Adriana Trandafir, Gabriela Iacob si Vitalie Bichir/Marius Damian. Povestea este simpla dar spumoasa. Dupa ce sotul -naturellment- e prins ca a inselat, cuplul Marc Marronier-Anne Gallifet ajung la divort. Dupa divort, concluzia e clara. Dragostea dureaza trei ani. Primul e de indragostire, al doilea e de obisnuire cu casnicia si traiul cotidian, rutinant, al treilea e deja prea mult. Te saturi - te revolti - te duci dupa altele, nu neaparat in ordinea asta. In piesa doar barbatul e adulter, pentru ca "barbatul e un animal nesatisfacut, care ezita intre mai multe frustrari". Eu as zice "care exista intre mai multe frustrari". Dar e destul de aproape oricum. Disperarea incepe insa sa il roada pe Marc, atunci cand noul amantlac, o focoasa Alice, maritata si ea, nu se grabeste sa divorteze de sotul ei Antoaine. Innebunit de dorinta si de nevoia de a statornici relatia cu Alice, dar preocupat de faptul ca se apropie termenul limita de 3 ani, Marc asteapta cu rasuflarea taiata deznodamantul. Trec si cei trei ani, si iata ca dragostea lui pentru Alice nu a murit, mai mult reclama si un copil, si pe Alice de soata. Marc nu mai este un cinic. Dragostea e un lucru frumos, esential de frumos. Doar ca, pentru a fi fericit se pare ca mai intai trebuie sa fi fost nefericit. Happy end or not happy end? Mai bine mergeti sa vedeti piesa. Merita.

Preferata mea a fost Adriana Trandafir, o prezenta sexy si hipnotizanta, intr-o rochie neagra mulata pe formele voluptoase, desi cred ca bate 50 de ani curand, cu niste pantofi rosii diavolesti in picioare, care domina scena prin prestanta actoriceasca si electriza aerul. Interactiunea cu publicul a ramas in seama ei si a lui Cristi Iacob. Mai cereau un foc, mai cereau o parere, mai luau la dans spectatorii. Teatrul interactiv te capteaza mai repede, poate si definitiv. Daca nu la prima vedere, macar la urmatoarele revederi. Mergeti la teatru!

Fictiunea salveaza ratiunea. Terapie prin cultura.

Esti liber doar in mintea ta. Acolo este singurul loc in care poti fi oricine vrei, poti face orice vrei. In operele noastre putem deveni oricat si oricum. In lumea fictionala totul e cu putinta. Poti fi Peter Pan sau un criminal in serie, poti picta personaje si lumi aiurea, fictiunea nu cunoaste limite. Imi aduc aminte de o importanta obervatie in logica. Daca eu spun: "luna este indigo si este locuita de omuleti mici fucsia", despre aceasta afirmatie se poate spune ca este valida, daca ne raportam la universul de discurs in care luna chiar este indigo si locuita de omuleti mici fucsia. Sigur ca daca o vom raporta la lumea noastra, a pamantenilor din anul 2008, afirmatia nu va fi valida. Mintea este universul de discurs care ne face unici si irepetabili. Capacitatea noastra de a inventa, de a imagina si de a ne juca in lumea astfel creata ne poate asigura o viata lunga, plina si sanatoasa.


Societatea este unul dintre cele mai ingradite locuri, poate cea mai plina de constrangeri arena, in care nu ti se permite decat sa joci dupa reguli prestabilite, stricte. Scopul pentru care societatea s-a organizat in aceasta maniera, este pentru a asigura conservarea biologica si perpetuarea status-quo-ului sau. Ca sa fii liber, trebuie sa o rupi din cand in cand cu societatea, sa iesi din rolul care ti-a fost atribuit prin nastere, de catre altii si abia mai tarziu din rolul ales de noi insine, ajunsi la maturitate (apti sa alegem si sa ne impunem optiunea). Odata ales rolul, ai un sentiment iluzoriu de libertate. De fapt, cel "jucat" esti tu, tocmai din cauza regulilor stricte cu care e prevazut complexul ludic numit societate. Johan Huzingha* spune ca, pentru a iesi din rolul social cu care in mod firesc nu ajungi sa te identifici niciodata pe deplin, trebuie sa iti asiguri TIMPUL LIBER. In timpul tau liber, esti mai putin constrans sau liber cu adevarat sa te joci cum vrei tu, ce joc vrei tu. Asadar nu jocul impus si controlat. Dar iesirea din rol este problematica si ea. Unii nu reusesc niciodata, pentru ca ei si-au intrat prea bine in pielea personajului si ajung sa se confunde cu el. Altii care reusesc, sfarsesc deseori prin a fi victimele societatii, care reactioneaza, se apara, saboteaza scenariul, il controleaza. Pe scurt, te izoleaza. Esti desemnat drept paria, uzurpator, anarhist, si in cel mai bun caz te izoleaza. Alteori societatea alege sa te suprime.


Cum reuseste societatea sa reziste tuturor atacurilor si incercarilor de rasturnare a ordinii fixate? Ei bine, pentru a garanta iluzia libertatii si pentru a se salva, societatea a inventat cultura. Daca in timpul sau liber, individului i se permite iesirea partiala din rol, daca este implicat intr-un act de cultura, oferindu-i-se rolul de "creator", atunci el va sti ca are un locusor al lui, intangibil, in care se poate refugia. Asa se poate explica, poate, de ce unii autori declara sa in lipsa actului de a scrie s-ar fi sinucis. Graham Green nu intelege cum exista oameni care traiesc fara sa scrie. Julio Cortazar declara ca daca nu ar fi scris Sotron, s-ar fi aruncat in Sena. Scindarea devine conditie a libertatii. Personajul central al romanului lui Cortazar, Oliveira descinde in iad, imbolnavindu-se de schizofrenie.


Practicarea unui tip de existenta schizoida implica riscurile ei. Odata scufundat in boala, nu exista cale de intoarcere. Schizoizii nu se pot salva singuri, ramanand condamnati sa ramana in iad. E vorba despre un iad sufletesc desigur. A-ti pierde mintile, nu inseamna a-ti pierde ratiunea, ci sufletul. Iata o idee ce se desprinde din filmul Spider**. Apoi, ideea de iad sufletesc trece proba ratiunii, daca ne gandim ca, dupa moarte este imposibil ca teribilele chinuri ale iadului sa ne fie aplicate fizic. Corpul nostru nu exista pe lumea cealalta. Desi chinurile sunt descrise intr-o maniera fizica (a arde in flacari si pucioasa, in cazane etc.), doar sufletul ramane sa ispaseasca aceste tribulatii. Mai mult, dupa recenta instituire in rolul de Suveran Pontif, Papa Benedict a declarat, zdruncinand doctrina catolica stricta, ca, in fond, s-ar putea ca iadul sa fie gol. Asta pentru ca Dumnezeu, in gratia si iubirea sa, iarta pana la urma toti oamenii.


Revenind la experienta "schizoida", asa cum numesc eu scindarea, fractura realitatii, Cortazar declara intr-un interviu***, ca el practica frecvent aceasta "fisurare a realitatii". Ea ne ajuta sa dobandim accesul la o alta realitate, care insa are si ea regulile ei, la fel de clar stabilite. Pentru Cortazar, lumea asa-zis "reala", sau cea imediat perceptibila, este "permeabila", se poate trece de ea. Depinde doar de cat anume suntem dispusi sa ne deplasam, cate de mare vrem sa fie fisura. Sigur ca evadarile te pot duce intr-o lumea oribila, a cosmarurilor. Nu exista garantia ca vei ajunge sa cunosti o lume alternativa paradisiaca. Nu exista nici garantia ca, odata prabusit intr-o lume sordida, te poti salva din ea. Metafora lui Cortazar pentru a descrie cosmarurile, este foarte plastica:"Si deodata ai impresia ca exista o ventuza, o palnie care ar putea sa te absoarba. Si atunci fugi." Si mai incolo, despre senzatia de usurare, de dupa:"(...) in ziua aceea am avut impresia ca am scapat."


Jocul este o cale de cunoastere si totodata de perfectionare, conchide Julio Cortazar. Dar daca omul nu se poate salva singur, atunci el nu este facut sa traiasca singur, concluzionez eu.


*Johan Huizingha, Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003
**Spider, regia David Cronenberg, 2002, cu Ralph Finnes, Myranda Richardson
***Julio Cortazar, Omar Prego Gadea, Fascinatia cuvintelor, Ed. Fabulator, 2006

Magura village

1. Un acoperis care creste din iarba. Toate dealurile curg unul din altul si casele se unduiesc de asemenea.
2. Lumina apusului se pravalea de pe creasta Pietrei Craiului si peste noi.
3. In Cheile Pisicii.
4. Un indicator al locului.
5. Bucurandu-ma de priveliste.
6. O casa verde inconjurata de o iarba la fel de proaspata. Parea cultivata dar va asigur ca nu era gazon. Curti foarte ingrijite, case foarte curate.
7. Drumurile serpuiesc si ele.

Intre Bucegi si Piatra Craiului

Weekendul trecut l-am petrecut in Magura, un sat minunat la care se ajunge usor prin Zarnesti. El este cocotat pe niste pasuni vaste, si daca privesti intr-o parte vezi Bucegii, iar in partea opusa Piatra Craiului. In Magura totul e bine si frumos. Am platit pentru noaptea de cazare plus trei mese pe zi 800.000 lei de persoana. Dimineata era paine prajita pe plita, platou de branzeturi de casa cu legume proaspat culese din gradina, lapte cald galben de gras ce era, oua proaspete de tara, dulceata din productia proprie, cafea. La pranz, o ciorba foarte buna, cu friptura, piure si salata de varza si tarta cu prune la desert. Iar seara, un bulz cum eu nu am mai vazut, ca o placinta, cu cascaval topit si ou, carnaciori prajiti si din nou tarta magnifica-pufoasa si acrisoara. Pana la urma a fost 2.600.000 pt 2 nopti, 2 persoane, pentru ca am mai ratat vreo 2 mese si ne-au fost scazute. Nu am dus lipsa de nimic, apa fierbinte, pensiunea e dotata cu centrala termica, curatenie, masa de ping-pong, teren de baschet, masa de biliard. Totul intr-o atmosfera de liniste perfecta, aerul cel mai curat, soarele cel mai bland. In prima dimineata, desi ajunseseram la 1 la pensiune, m-am trezit la 5, si am admirat muntii, cand inca nu rasarise soarele, in prima lumina a zorilor. Apoi ne-am plimbat pana in Cheile Pisicii, foarte frumoase, desi mai scurte ca cele ale Bicazului, foarte spectaculoase si ele. Toata plimbarea si urcarea m-a costat, caci am avut niscaiva dureri musculare, si chiar o gamba crampata. Pe drum la intoarcere am trecut prin Plaiul Foii, un alt loc de senzatie, de unde merita sa pleci pe trasee, dar sa pui cortul mai intai. Am inteles ca e cam periculos cu ursii care sunt semidomesticiti si se plimba pe strazi ca la ei acasa. La cabana Plaiul Foii, am fost cam dezamagiti de servire si de mancare. La intoarcere am mers la Rucar-Bran de unde e cea mai spectaculoasa priveliste a masivului Piatra Craiului, se vad aproape toti cei 30 km de creasta. Data viitoare poate lovim satul Sirnea, care mi-a facut cu ochiul:) Pana atunci, cateva fotorgafii.