Esti liber doar in mintea ta. Acolo este singurul loc in care poti fi oricine vrei, poti face orice vrei. In operele noastre putem deveni oricat si oricum. In lumea fictionala totul e cu putinta. Poti fi Peter Pan sau un criminal in serie, poti picta personaje si lumi aiurea, fictiunea nu cunoaste limite. Imi aduc aminte de o importanta obervatie in logica. Daca eu spun: "luna este indigo si este locuita de omuleti mici fucsia", despre aceasta afirmatie se poate spune ca este valida, daca ne raportam la universul de discurs in care luna chiar este indigo si locuita de omuleti mici fucsia. Sigur ca daca o vom raporta la lumea noastra, a pamantenilor din anul 2008, afirmatia nu va fi valida. Mintea este universul de discurs care ne face unici si irepetabili. Capacitatea noastra de a inventa, de a imagina si de a ne juca in lumea astfel creata ne poate asigura o viata lunga, plina si sanatoasa.
Societatea este unul dintre cele mai ingradite locuri, poate cea mai plina de constrangeri arena, in care nu ti se permite decat sa joci dupa reguli prestabilite, stricte. Scopul pentru care societatea s-a organizat in aceasta maniera, este pentru a asigura conservarea biologica si perpetuarea status-quo-ului sau. Ca sa fii liber, trebuie sa o rupi din cand in cand cu societatea, sa iesi din rolul care ti-a fost atribuit prin nastere, de catre altii si abia mai tarziu din rolul ales de noi insine, ajunsi la maturitate (apti sa alegem si sa ne impunem optiunea). Odata ales rolul, ai un sentiment iluzoriu de libertate. De fapt, cel "jucat" esti tu, tocmai din cauza regulilor stricte cu care e prevazut complexul ludic numit societate. Johan Huzingha* spune ca, pentru a iesi din rolul social cu care in mod firesc nu ajungi sa te identifici niciodata pe deplin, trebuie sa iti asiguri TIMPUL LIBER. In timpul tau liber, esti mai putin constrans sau liber cu adevarat sa te joci cum vrei tu, ce joc vrei tu. Asadar nu jocul impus si controlat. Dar iesirea din rol este problematica si ea. Unii nu reusesc niciodata, pentru ca ei si-au intrat prea bine in pielea personajului si ajung sa se confunde cu el. Altii care reusesc, sfarsesc deseori prin a fi victimele societatii, care reactioneaza, se apara, saboteaza scenariul, il controleaza. Pe scurt, te izoleaza. Esti desemnat drept paria, uzurpator, anarhist, si in cel mai bun caz te izoleaza. Alteori societatea alege sa te suprime.
Cum reuseste societatea sa reziste tuturor atacurilor si incercarilor de rasturnare a ordinii fixate? Ei bine, pentru a garanta iluzia libertatii si pentru a se salva, societatea a inventat cultura. Daca in timpul sau liber, individului i se permite iesirea partiala din rol, daca este implicat intr-un act de cultura, oferindu-i-se rolul de "creator", atunci el va sti ca are un locusor al lui, intangibil, in care se poate refugia. Asa se poate explica, poate, de ce unii autori declara sa in lipsa actului de a scrie s-ar fi sinucis. Graham Green nu intelege cum exista oameni care traiesc fara sa scrie. Julio Cortazar declara ca daca nu ar fi scris Sotron, s-ar fi aruncat in Sena. Scindarea devine conditie a libertatii. Personajul central al romanului lui Cortazar, Oliveira descinde in iad, imbolnavindu-se de schizofrenie.
Practicarea unui tip de existenta schizoida implica riscurile ei. Odata scufundat in boala, nu exista cale de intoarcere. Schizoizii nu se pot salva singuri, ramanand condamnati sa ramana in iad. E vorba despre un iad sufletesc desigur. A-ti pierde mintile, nu inseamna a-ti pierde ratiunea, ci sufletul. Iata o idee ce se desprinde din filmul Spider**. Apoi, ideea de iad sufletesc trece proba ratiunii, daca ne gandim ca, dupa moarte este imposibil ca teribilele chinuri ale iadului sa ne fie aplicate fizic. Corpul nostru nu exista pe lumea cealalta. Desi chinurile sunt descrise intr-o maniera fizica (a arde in flacari si pucioasa, in cazane etc.), doar sufletul ramane sa ispaseasca aceste tribulatii. Mai mult, dupa recenta instituire in rolul de Suveran Pontif, Papa Benedict a declarat, zdruncinand doctrina catolica stricta, ca, in fond, s-ar putea ca iadul sa fie gol. Asta pentru ca Dumnezeu, in gratia si iubirea sa, iarta pana la urma toti oamenii.
Revenind la experienta "schizoida", asa cum numesc eu scindarea, fractura realitatii, Cortazar declara intr-un interviu***, ca el practica frecvent aceasta "fisurare a realitatii". Ea ne ajuta sa dobandim accesul la o alta realitate, care insa are si ea regulile ei, la fel de clar stabilite. Pentru Cortazar, lumea asa-zis "reala", sau cea imediat perceptibila, este "permeabila", se poate trece de ea. Depinde doar de cat anume suntem dispusi sa ne deplasam, cate de mare vrem sa fie fisura. Sigur ca evadarile te pot duce intr-o lumea oribila, a cosmarurilor. Nu exista garantia ca vei ajunge sa cunosti o lume alternativa paradisiaca. Nu exista nici garantia ca, odata prabusit intr-o lume sordida, te poti salva din ea. Metafora lui Cortazar pentru a descrie cosmarurile, este foarte plastica:"Si deodata ai impresia ca exista o ventuza, o palnie care ar putea sa te absoarba. Si atunci fugi." Si mai incolo, despre senzatia de usurare, de dupa:"(...) in ziua aceea am avut impresia ca am scapat."
Jocul este o cale de cunoastere si totodata de perfectionare, conchide Julio Cortazar. Dar daca omul nu se poate salva singur, atunci el nu este facut sa traiasca singur, concluzionez eu.
*Johan Huizingha, Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003
**Spider, regia David Cronenberg, 2002, cu Ralph Finnes, Myranda Richardson
***Julio Cortazar, Omar Prego Gadea, Fascinatia cuvintelor, Ed. Fabulator, 2006
Societatea este unul dintre cele mai ingradite locuri, poate cea mai plina de constrangeri arena, in care nu ti se permite decat sa joci dupa reguli prestabilite, stricte. Scopul pentru care societatea s-a organizat in aceasta maniera, este pentru a asigura conservarea biologica si perpetuarea status-quo-ului sau. Ca sa fii liber, trebuie sa o rupi din cand in cand cu societatea, sa iesi din rolul care ti-a fost atribuit prin nastere, de catre altii si abia mai tarziu din rolul ales de noi insine, ajunsi la maturitate (apti sa alegem si sa ne impunem optiunea). Odata ales rolul, ai un sentiment iluzoriu de libertate. De fapt, cel "jucat" esti tu, tocmai din cauza regulilor stricte cu care e prevazut complexul ludic numit societate. Johan Huzingha* spune ca, pentru a iesi din rolul social cu care in mod firesc nu ajungi sa te identifici niciodata pe deplin, trebuie sa iti asiguri TIMPUL LIBER. In timpul tau liber, esti mai putin constrans sau liber cu adevarat sa te joci cum vrei tu, ce joc vrei tu. Asadar nu jocul impus si controlat. Dar iesirea din rol este problematica si ea. Unii nu reusesc niciodata, pentru ca ei si-au intrat prea bine in pielea personajului si ajung sa se confunde cu el. Altii care reusesc, sfarsesc deseori prin a fi victimele societatii, care reactioneaza, se apara, saboteaza scenariul, il controleaza. Pe scurt, te izoleaza. Esti desemnat drept paria, uzurpator, anarhist, si in cel mai bun caz te izoleaza. Alteori societatea alege sa te suprime.
Cum reuseste societatea sa reziste tuturor atacurilor si incercarilor de rasturnare a ordinii fixate? Ei bine, pentru a garanta iluzia libertatii si pentru a se salva, societatea a inventat cultura. Daca in timpul sau liber, individului i se permite iesirea partiala din rol, daca este implicat intr-un act de cultura, oferindu-i-se rolul de "creator", atunci el va sti ca are un locusor al lui, intangibil, in care se poate refugia. Asa se poate explica, poate, de ce unii autori declara sa in lipsa actului de a scrie s-ar fi sinucis. Graham Green nu intelege cum exista oameni care traiesc fara sa scrie. Julio Cortazar declara ca daca nu ar fi scris Sotron, s-ar fi aruncat in Sena. Scindarea devine conditie a libertatii. Personajul central al romanului lui Cortazar, Oliveira descinde in iad, imbolnavindu-se de schizofrenie.
Practicarea unui tip de existenta schizoida implica riscurile ei. Odata scufundat in boala, nu exista cale de intoarcere. Schizoizii nu se pot salva singuri, ramanand condamnati sa ramana in iad. E vorba despre un iad sufletesc desigur. A-ti pierde mintile, nu inseamna a-ti pierde ratiunea, ci sufletul. Iata o idee ce se desprinde din filmul Spider**. Apoi, ideea de iad sufletesc trece proba ratiunii, daca ne gandim ca, dupa moarte este imposibil ca teribilele chinuri ale iadului sa ne fie aplicate fizic. Corpul nostru nu exista pe lumea cealalta. Desi chinurile sunt descrise intr-o maniera fizica (a arde in flacari si pucioasa, in cazane etc.), doar sufletul ramane sa ispaseasca aceste tribulatii. Mai mult, dupa recenta instituire in rolul de Suveran Pontif, Papa Benedict a declarat, zdruncinand doctrina catolica stricta, ca, in fond, s-ar putea ca iadul sa fie gol. Asta pentru ca Dumnezeu, in gratia si iubirea sa, iarta pana la urma toti oamenii.
Revenind la experienta "schizoida", asa cum numesc eu scindarea, fractura realitatii, Cortazar declara intr-un interviu***, ca el practica frecvent aceasta "fisurare a realitatii". Ea ne ajuta sa dobandim accesul la o alta realitate, care insa are si ea regulile ei, la fel de clar stabilite. Pentru Cortazar, lumea asa-zis "reala", sau cea imediat perceptibila, este "permeabila", se poate trece de ea. Depinde doar de cat anume suntem dispusi sa ne deplasam, cate de mare vrem sa fie fisura. Sigur ca evadarile te pot duce intr-o lumea oribila, a cosmarurilor. Nu exista garantia ca vei ajunge sa cunosti o lume alternativa paradisiaca. Nu exista nici garantia ca, odata prabusit intr-o lume sordida, te poti salva din ea. Metafora lui Cortazar pentru a descrie cosmarurile, este foarte plastica:"Si deodata ai impresia ca exista o ventuza, o palnie care ar putea sa te absoarba. Si atunci fugi." Si mai incolo, despre senzatia de usurare, de dupa:"(...) in ziua aceea am avut impresia ca am scapat."
Jocul este o cale de cunoastere si totodata de perfectionare, conchide Julio Cortazar. Dar daca omul nu se poate salva singur, atunci el nu este facut sa traiasca singur, concluzionez eu.
*Johan Huizingha, Homo ludens, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2003
**Spider, regia David Cronenberg, 2002, cu Ralph Finnes, Myranda Richardson
***Julio Cortazar, Omar Prego Gadea, Fascinatia cuvintelor, Ed. Fabulator, 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu