Am inceput cartea lui Gianni Riotta* cu sufletul indoit si cu o subapreciere. Dovada ca prima impresie chiar conteaza. Pentru asta imi pare rau. Ceea ce la prima vedere poate parea lipsit de atractivitate iti poate crea surprize placute ulterior. E incredibil cum in abia 250 de pagini format mic, incape atat de multa actiune. Cartea te captiveaza fara efort, deruland prin fata ochilor o lunga lista de aventuri ale protagonistului principal, Nino Manes. Dupa o copilarie si adolescenta lipsite de griji, cu o lume intreaga la picioarele sale (plajele oraselului ca teritoriu de explorare sau buzele iubitei din adolescenta pentru variatie), adultul Nino se trezeste aruncat in haotica experienta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.
Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.
Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.
In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.
Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.
Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.
Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.
In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.
2 comentarii:
Ce urmeaza la citit? Eu azi termin "Lord of the Flies" de W. Golding si apoi incep ceva de Cormier.
La citit e coada. Se sta la coada pentru ca eu am inceput si Banii a lui Martin Amis, si Corectii a lui Franzen. Si sper sa le citesc odata si sa le recenzez pe rand, cum ar veni:)
Trimiteți un comentariu