Viata ca o cursa

Am vizionat azi-noapte, pe TVR1, filmul Running, din 1979, cu Michael Douglas in rolul principal. Michael Andropolis e un om care a dus o viata normala. Adica a dat la vreo doua facultati si nu a terminat nici una, a inceput cateva afaceri si le-a abandonat pe toate, a avut cateva servicii din care a fost dat afara mereu, si-a facut o familie si acum se afla in divort. Viata i-a dat mereu suturi in fund, dar asta nu l-a impiedicat pe Michael sa alerge inainte.

Sigurul lucru care i-a placut cu adevarat, a fost sa alerge. Acum Michael are 34 de ani si cum nu mai are aproape nimic din ceea ce ar fi trebuit sa aiba, are timp sa se dedice si singurului lucru care l-a pasionat. Si isi propune nici mai mult nici mai putin decat sa reprezinte USA la Olimpiada de la Montreal, ca maratonist.

Povestea este interesanta din prisma curajului acestui om, de a fi ceea ce isi doreste cel mai mult, si nu ceea ce asteapta altii de la el. E extrem de complicat sa alegem drumul cel mai lung si mai greu in viata, iar nu pe cel mai batatorit. Dar e si foarte frumos. Michael din pacate are o frica de esec, care de multe ori il blocheaza si il face sa abandoneze multe dintre cursele in care viata il antreneaza.

Michael e un idealist, dar nu si un inconstient. Situatiile in care ajunge il revolta si pe el. Drept dovada criza de nervi de la ghiseul de unde Michael se duce sa isi ia somajul, in timpul careia ni se serveste si o replica celebra. Cand omul cere un creion ca sa completeze formularul, micul birocrat solicitat ii spune: Nu inteleg cum puteti, voi oamenii astia, sa veniti fara creion la voi. Iar Michael ii replica invariabil:"Life's a bitch!"

Filmul este captivant, nu o sa va spun daca Michael si castiga Olimpiada, si emotionant, aruncand o lumina puternica pe relatiile interumane. Recomand sa fie vazut in cuplu. De altfel, v-as adresa o intrebare, sugerata de o secventa din film: Cand ati fost ultima oara la un concert in aer liber, deci cu intrarea gratis, impreuna cu iubita sau cu iubitul?
Asa cum spune si Michael, uneori in viata nu ai nevoie de foarte multi bani, si nici de o slujba foarte buna ca sa fii fericit. E posibil sa fii fericit si cu mai putin.

kilipirim 2007, sala dalles

Am fost si anul asta o fuga prin Kilipirim. Fata de anul trecut, targul e mai mic, si lipsesc absolut toti comerciantii de bijuterii, jucarii chinezesti, haine din America de Sud si asa mai departe. Incearca oamenii din rasputeri sa faca astfel incat sa fie doar carti, muzica si anticariate. Editurile cele mai importante au punctat ocazia de a mai face niscaiva vanzari. Anticari nu erau decat maxim 2, cu o masuta pe care erau inghesuite monede si decoratii mai mult noi decat vechi. Muzica putina si nu se prea batea lumea pe ea. Pana si cafeneaua Kubik mi s-a parut mai mica. Reducerile conteaza, chiar daca nu sunt decat intre 10 si 30%, si asta v-o poate spune orice impatimit de carti, care cu banii economisiti mai reuseste sa achizitioneze un titlu-doua in plus. Nu cred ca am reusit sa pierd mai mult de o ora in targ, asta poate si din cauza ca sunt antrenata si stiu exact ce sa caut si unde sa ma duc. Eu sunt regina reducerilor, cum m-am autoporeclit bascalios, si am pus mana pe 3 cartulii de la Humanitas, la pretul de 5 lei plus un Homo Ludens de 10 lei, nesperat, caci stiam ca e epuizat demult si despre reeditare nu se auzea nici un zvon.

Ce e bine, e ca lumea vine, si ca mai si cumpara cate ceva. E foarte important pentru mine sa vad ca se cumpara carti. Poate cu putin noroc, cartilea alea vor fi citite si date mai departe. In tot cazul, ele traiesc in mainile cumparatorilor, nu pe rafturi, asa ca decat sa aruncati banii pe reviste glossy, nu ca n-ar fi bune si alea, cand ai nevoie sa iti speli creierii, mai bine un roman de 300 de pagini, castigator al Booker prize.

Poveste pentru Laura

Ajunse in holul hotelului Est. La receptie munca de lamurire. Nu vroiau sa ii dea cheia camerei. Stateau la camera 3. Care era de fapt un apratament cu mai multe intrari, pentru fiecare existand cate o cheie, marcata cu simboluri de la carti. Cheia 3 de trefla, cheia trei de inima neagra. Laura n-a mai stat la discutii. A luat cateva si a pornit spre lift.

Cu cararea intr-o parte si cu privirea inainte, isi facea loc, cu grija, printre rafturile incarcate cu carti din holul apartamentului. Luca o astepta ghemuit in fotoliul albastru cobalt, slab, imbracat intr-un pulovar lalau de lana gri, cu parul cazut pe frunte, cu ochii infundati in orbite, privind in gol. Fata icterica de o paloare morbida si buzele uscate, aproape gri, o speriara pe Laura, care nu stia daca sa se arunce precipitata asupra lui sau sa il astepte sa spuna el ceva mai intai.

Luca era totusi in regula, destul cat sa o salute in modul lor traditional.

-Hello, love.

-Buna..., sopti Laura, uitandu-se tinta spre el, parca incercand sa il sustina cu privirea ei.

-Nu te uita ca arat rau, doar ma stii pe mine, nu am mai dormit de nu mai stiu cand....asta e tot...

-Nu te cred, rosti raspicat fata. De cand te stiu eu nu ai aratat niciodata in halu asta.

-Ha? Ce vrea sa insemne „in halul asta”, raspunse Luca, disperat sa para tare in ochii ei.

-In halul in care esti acum, adica. Tu chiar nu te vezi? Esti jumate din cat erai cand ne-am cunoscut.....Arati ca dracu’! Dus de cand n-ai mai facut?

-Hai bai, ma lasi?

Intre cei doi se asternu o tacere nervoasa. Luca privea tinta pe fereastra cu un rictus mimand dezgustarea, in timp ce Laura statea cu mainile impreunate in fata, privindu-l.

-Bine. Eu nu am venit aici sa iti tin o prelegere despre cum ar trebui sa te ingrijesti. Stii si tu mai bine. Esti mare, ditamai barbatul. Nu am nici un chef sa iti caut acum in coarne sau sa am grija de tine. E clar? Atat doar ca ma doboara toata situatia asta. Daca te-ai simtit rau de ce, Doamne iarta-ma, nu te-ai dus din timp la un doctor? Doar nu esti de la tara sa astepti pana nu se mai poate! Ce naiba?! Ai chef de circ? Vrei sa te care astia cu salvarea?

-Bai, uite ce e, daca ai venit aici ca sa te urli la mine mai bine te cari, se aude? Acum te-ai carat. Nici nu mai stau la discutii cu tine.Sunt si-asa destul de stresat pe chestia asta!

-Care chestie? Ce s-a mai intamplat de data asta? Ce ai mai visat?! Ha? Iar bazaconiile tale? Iar cacaturile tale de doi bani? Ti-am mai zis! Nimic din toate astea nu e real. Trebuie sa mergi la doctor si sa iti iei tratamentul....nu te mai juca cu viata ta si cu a altora, ca si cum...

-Ca si cum ce? Ca si cum ceee?, urla Luca. Viata mea e de tot cacatul, intelegi? Nu ma mai suport in halul asta. Nu mai vreau. Sunt satul pana peste cap si mai vii si tu sa ma futi la cap cu morala ta de baba! Ce dracu e cu tine? Ce dracu e cu voi toti?

-Luca, bai Luca, hai mai, nu fi asa! Nu incepe iarasi...ok...hai sa ne relaxam, si sa vorbim despre asta. Uite...ai mancat azi? Nu vrei sa ma duc jos sa facem o omleta ceva? Iti fac ce ai tu pofta....

Luca isi propti o mana in bratul fotoliului si se ridica anevoios. Nervii ii faceau bine, ii dadeau putere. Isi stranse pulovarul mai strans pe langa corp si se uita incruntat spre Laura, tacut, vreme de cateva secunde.

-Bine, ok, da-i o fuga jos, in Gima. Poate mancam ceva impreuna.

-Ok. Am plecat. Si vin imediat. Incearca sa te relaxezi, ok?

-Ok.

Laura se intoarse si iesi grabita pe usa, jumate nervoasa si jumate ingrijorata de starea in care il gasise pe Luca.

La parterul hotelului, unde exista un magazin Gima mult mai mare decat altele, fata facu cumparaturi impreuna cu o dna in varsta, o mare actrita sau asa ceva, care ei ii placea mult. A ajuns la casa dar pentru nu avea foarte multi bani a decis sa iasa din magazin lasand toate alea in cos, si pe jumate in sacose. Doar ca angajatii au vazut si au trimis pe cineva dupa ea. Laura le lamuri ca nu avea bani, si ca urma sa se intoarca cu un card de sus, dar daca e posibil sa ii pastreze cumparaturile pana se intoarce.

Urca grabita pana la apartamentul lui Luca, dadu buzna in camera si se opri impietrita. Luca statea in picioare, pe pervazul foarte jos al ferestrei inalte, cu fata la ea, zambind ca si cum era cuprins de o fericire sincera. Parea mai tanar cu vreo cativa ani, si ochii ii luceau jucausi in orbite.

-Luca.....ce faci acolo?....susura fata.

-Fac bine, Laura, fac foarte bine......Am rezolvat tot.....si mi-am dat seama, in sfarsit, pfpfp, imagineaza-ti, in sfarsit, Laura...

-Ce ai rezolvat? Ce tot spui acolo? Nu vrei sa cobori sa imi povestesti mai bine?

-Nu face asta, te rog, nu face asta. Stii, sometimes you really have to let go....

Si Luca ii trimise o bezea din varful buzelor uscate fetei, apoi se lasa pe spate, printre perdelele grele de velur.

-Iti place?

-Mai, e cel putin ciudata....raspunse Maya.

-Stiu, spuse Laura, dar asta am visat aseara. Cam asta am visat ...cine sa intelegea ceva de aici?

Daca ti-e rau, ce cauti la urgente?

Prima data cand am ajuns la sectia Urgente a spitalului Sf. Pantelimon, nu cu Salvarea cum v-ati putea imagina, ci cu o masina particulara, a fost de-a dreptul fantastic. Serios, a fost chiar bine, comparativ cu a doua oara. Dupa un telefon la salvare, si apoi inca unul de anulare a cursei, datorat fapatului ca "Noi avem multe solicitari si mai dureaza sa stiti", am parcat in curtea spitalului cu pacientu mai mult pe brate decat mergand pe propriile picioare. Intram in camera de primire a urgentelor, unde mai multe asistente rujate, machiate insistent si pline de bijuterii faceau ce stiau ele mai bine. Adica pierdeau vremea, in timp ce unii agonizau in aceeasi incapere, cu cate o perfuzie amarata in brat. Sa nu va faceti griji, nu. Gemetele pacientilor muribunzi nu fac ca portia de cafea fierbinte sorbita printre buzele rujate atent sa fie mai putin savuroasa.

Dupa un scurt interogatoriu derulat in picioare, fara sa te pofteasca sa iei loc, desi poate ca mai ai o statie si esti gata, donsoarele iti solicita buletinul, te inscriu intr-un registru si te repartizeaza undeva, pe principiul:"Mergeti in salon". Unde? Revii tu cu o intrebare, dat fiind faptul ca esti musafir acolo si nu esti familiarizat cu imprejurimile. Pai in salon, ti se raspunde. Iesiti pe usa asta, si vedeti acolo in hol o alta, pe care scrie SALON. Te conformezi si ajungi in incaperea cu pricina. Esti preluat de un medic. Deduci asta dupa faptu ca are o uniforma blio, nu verde ca a asistentelor, ecuson nu are si nici nu se oboseste sa se recomande. Te intinde pe un pat, iti lipeste 3 electrozi pe corp, te pune pe monitor cum ar veni si roaga o asistenta sa iti preleveze niste sange, din care iti face doar leucograma, adica 10% din totalul analizelor care se pot face. Asta e protocolul de la urgente. Asta e tot.

In timpul asta, tu te risti la niste intrebari de natura medicala, ingrijorat de faptul ca ti se face tot mai rau. Doctorul iti spune doar cateva lucruri, el neputand sa se exprime decat in fraze foarte scurte, aruncate peste umarul uniformei blio. Astfel de fraze sunt:"Mai dureaza, esti rau, esti foarte rau." Insemnand ca trebuie sa mai ramai ceva in spital, intrucat starea ta este destul de proasta. Sau:"Esti tahicardic rau. Sa vedem, vedem".

Apartinatorii sunt nevoiti sa astepte in hol, pentru o mai buna comunicare intre medic si pacient. Asa scrie mare pe o coala A4 lipita de usa SALONULUI. Zis si facut. Doar ca ce sa-i faci, ca in hol nu sunt scaune deloc-deloc. Dar absolut deloc. Gresie si faianta avem. Termopane avem. Nu avem scaune. Strangi din dinti si te lipesti cu rinichii de faianta rece. Asa trece o ora, trec doua, trec trei. La un moment dat, dl. doctor in uniforma blio vine sa iti zica, intr-un moment de maxima marinimie probabil, ca mai dureaza si te indruma catre un bufet, in stanga, sau un magazin, in dreapta. Te duci in bufet, ca sa mai uiti de mizeria la care esti supus metodic. Acolo ce sa vezi! Un restaurant, gen bistro, sau popas turistic, decorat kitch. Peretii sunt varuiti in culoarea verde fistic, pe pereti atarna niste mini-vitralii cu femei goale, ici-colo cate o etajera din pal, pe care stau niste lumanari. Bistroul are bar si are si chelneri. Acestia iti aduc menul care contine tot ce vrei si ce nu vrei: de la mancare de fasole la ceafa de porc cu cartofi prajiti si clatite cu dulceata. Eu imi iau un espresso lung, o apa si niste clatite, intrucat era cam a doua zi de nemancare si imi culegeam glicemia de pe jos. Bucataria e in afara spitalului, dar comunica printr-un geam termopan, prin care vezi tot. Acolo, un domn si o doamna se dau de ceasul mortii si se agita nervos, preparand diverse pateuri si croisante, pentru magazinul de la intrarea in spital.

Desi in tot spitalul fumatul este interzis, aboslut toate cadrele medicale fumeaza fara nici o rusine. Mai mult, arunca si mucurile pe jos si le strivesc cu papuceii lor albi cu talpa ortopedica. In tot spitalul, nici un cos de gunoi. Daca ai sansa, gasesti pe etaj, o cutie de carton, deasupra ei aceeasi coala a4-afis, cineva iubeste sa scoata lucruri la imprimanta, care anunta ca nu ai voie sa arunci gunoi decat in locurile special amenajate pentru asta.

In timpul cat sprijini faianta pe dinafara salonului, apuci sa il vezi pe Sorinel Pustiul si cortegiul sau, care trece prin spital precum Brad Pitt pe covorul rosu la Oscaruri. Tot personalul de paza al spitalului lasa tot si alearga innebunit dupa el sa ia un autograf.

Dupa vreo 5 ore agonizante, timp in care te-au vazut vreo 3 rezidenti, care rad intre ei si vorbesc despre cazul tau cu un interes sporit, si ca si cum tu nu ai fi de fata, iti dau drumul sa pleci acasa. Ar fi vrut si un consult de la medicina interna, dar cum nu s-a deranjat nimeni sa coboare pana la urgente, raman datori baietii, cum ar veni. In tot spitalul, munca, indatoririle din fisa postului mai pe sleau, se face pe principiul: Asta m-a servit pe mine? Atunci il servesc si eu pe el. Hai du-te te rog dupa analize, hai vorbeste tu sus la radiologie sa il ia pe al meu primul si tot asa.

A doua vizita la urgente a fost mai putin misto. S-a intamplat sa fie intr-o sambata si era plin tot. Aparent, oamenii nu au altceva mai bun de facut pe acasa, asa ca se arunca in fata masinilor. Te prezinti intr-o stare de rau care te pune pe ganduri, mai ales ca ti-ai terminat tratamentul prost prescris data trecuta cand ai dat pe aici. Desigur ca vii cu taxiul, nu cu salvarea, la care nici nu te-ai mai obosit sa suni. Dar, de data asta nu mai ai noroc! Te ia in primire o tanti, rea si de neinduplecat, care iti zice foarte hotarata, ca nu au locuri. Ce daca ti-e rau, n-ai decat sa astepti. Asistentele si rezidentii stau grupati in jurul acestui geniu al raului, la masa acoperita de cani cu cafea si nu ridica nici din sprancene. Dupa ce vede ca totusi nu vrei sa te cari acasa si sa mori in liniste, il desemneaza pe un numit Rafael, rezident, sa te conduca in SALON. El iti da un pat, fara monitor, pe care sa astepti eliberarea altui loc, si uita sa iti puna termometrul, pentru ca e preocupat sa iti rasfoiasca analizele de data trecuta din care insa, nu intelege nimic. Iti pui singur termometrul, si te gandesti serios sa mergi spre casa.

Din pacate e prea tarziu. Rafael e decis sa te invete minte. Te muta in camera de primire urgente, unde esti in miezul actiunii. Ai timp sa observi inactiunea cadrelor medicale, dintr-un unghi perfect, mai ales ca ai tot timpul din lume. Nu e ca si cum s-ar ocupa cineva de tine. Astfel vezi cum se duc doua cate doua asistentele la capataiul cate unui muribund, unde analizeaza cazul in felul urmator:”Al dracului! Vad ca asta tot nu vrea sa isi revina!”. Dupa vreo 3 ore vine o asistenta sa iti ia sange. Ei nu sunt prea siguri ce sa faca cu tine, asa ca te hotarasti sa faci un truc. Ceri unei asistente sa te scoata de pe monitor sub pretextul ca vrei sa folosesti toaleta si fugi!

Semne. Jurnalul depresiilor mele

Cand mai ai un pic pana sa iti pierzi mintile, iti dai seama. Se declanseaza o stare de urgenta in creierul tau, care incearca sa salveze ce e de salvat. Ca atunci cand hardul tau se contamineaza cu un virus deosebit de grav. E de recomandat sa il pui in carantina, in loc sa ii dai delete.

Ei, si cum spuneam, cand iti pierzi mintile, le vezi pe ele, mintile, cum se duc. Tu privesti aproape neputincios cum, pare atat de real, uscatorul de rufe se misca, sus-jos, intr-un ritm din ce in ce mai alert. Si iti pui intrebari asupra acestui fapt. Se poate asa ceva? Oare e cutremur? Nu e cutremur. Si daca ar fi, ar putea uscatorul de rufe sa execute aceste miscari precise si ample? Nu, n-ar putea. Solutie: nu mai privi uscatorul de rufe. Te intorci pe partea cealalta a patului si astepti sa iti treaca. La cateva minute, te uiti iar spre el, sa vezi daca se mai misca. Da. Inca se misca. Iar iti muti privirea.

Esti foarte obosit. Ca stare generala. Ai o depresie care ti se lasa grea in oase. Poate daca adormi, te rezolvi. Te invelesti. Incerci cu lumina stinsa, cu lumina aprinsa-pe intuneric se accentueaza gandurile negre-, pe stanga, pe dreapta, invelit tot sau numai pe jumatate, in fine, faci tot posibilul sa adormi si, evident, nu se intampla nimic. Cazi doar intr-o transa, cam nasoala, mai bine ramaneai treaz. Esti intre doua lumi, unde nu te simti prea in siguranta. Ai un sentiment ca tu n-ai ce cauta acolo, si ca s-ar putea sa ti-o iei rau peste ochi daca mai stai mult. Ceea ce se si intampla. Te apuca niste palpitatii de zile mari, care iti dau impresia ca tremuri spasmodic din tot trupul. Incerci sa deschizi ochii mari, si sa te ridici. Nu fi idiot. Daca era asa simplu, crezi ca mai sufereai asa de la inceput? Ce naiba e cu tine? Ce porcarie, mai ai timp sa iti faci si morala. E un pic sadica forma asta de terapie. Cam ca in Fight Club: "Hit me! Common hit me! Hit me again!"

Te tarasti intr-un final jos din pat, aprinzi lumina, te repezi sa deschizi geamul, aprinzi si restul luminilor din casa, deschizi laptopul ca sa para ca ai o cale sa iesi din realitatea groaznica in care te afli, si iti propui cateva directii de actiune. Sa te speli, sa mananci ceva, sa faci un pic de ordine, cat sa te reintegrezi in viata. Iti faci rapid o cafea, din aceea cu cofeina, ca si-asa esti insomniac de cativa ani si nu gasesti cauza acestui fenomen. Dar daca ai incercat sa te dai pe cafea decofeinizata si n-a mers, inseamna ca nu de aici vine. Te asezi in fata laptopului, deschizi o patratica in care sa conversezi cu cineva si gata. Incep sa iti infloreasca in minte niste intrebari importante de genul: ce mancam diseara? Depresia 1 a luat sfarsit. Va rugam sa va dati jos din simulator. Aham...Esti in viata...Bine ca ai revenit...

Am o pofta nebuna de viata

dar viata n-are pofta de mine. in orasul asta pierdut definitiv pentru proiectele mele, pentru planurile mele de viitor, pentru orice gand, nu e loc de vise. in orasul asta mort nu e nimeni care sa viseze, nu e nimeni care sa traiasca, nu e nimeni care sa simta. toti se preocupa in mod fals de "trait". dar cum sa traim in orasul mort, in care nici ingerii nu umbla?

de dimineata aveam un kiwi verde, mare, perfect. il curat si il asez in castronul cu fructe. eu ma uit la el, el la mine parca spunandu-mi: te poftesc sa ma mananci. il apuc cu toate cele 5 degete, dar aluneca printre ele si baf! micutul cade gramada pe jos. asa si eu in orasul mort. dau sa ma prind de ceva si nu e de ce, nu e de unde, nimic nu sta.
abia astept sa plec din orasul mort, unde nu gasesti bilete la teatru cand vrei tu, nici rezervare la restaurant cand ti-e mai pofta, nici bilet de autobuz cand e musai sa ajungi undeva, nici loc in trafic cand te grabesti. cine ramane ultimul sa stinga lumina!

eu ma duc in orasul meu, unde umbla ingerii pe dealuri, orasul meu populat cu locuri si personaje magice, cu ceaiuri de amor baute in cafenele de arta, cu batrani ireali care isi vand macii in buchete uriase-de multi ce sunt, si moi si catifelati, macii din mana mosului par o panglica rosie, stransa in asa fel incat sa te pacaleasca cum ca ar fi flori-, si cu tineri care forfotesc tot timpul anului, cautandu-se unul pe altul fara sa o stie.

nu stiu cum o sa imi para anii astia doi, petrecuti prin orasul mort, nu stiu daca or sa imi para amari, lipsiti de realizari semnificative, fara izbanda, sau daca or sa imi para plini de peripetii, de descoperiri si de initieri. dar daca nu or sa imi vina bine, asemeni unui tatuaj facut la betie, as vrea totusi, daca se poate, sa mi-i scot in cele din urma. se poate?

Au rupt Dambovita-n doua!

Astazi am pornit intr-un tur al inmatricularii de performanta, la cele doua mastere pe care le urmez in paralel. Prima oprire, Facultatea de Filosofie, in Grozavesti. Dupa 8 statii de metrou, timp in care apuc sa parcurg aproximativ 5-6 pagini de Cartarescu, asta daca prind loc de stat jos din prima, ies la suprafata in campusul lataret. Traversez rapid si ajung pe pod Grozavesti unde surpriza! ma uit la niste mesteri care baga betoane in albia Dambovitei. Sigur ca lucrarile sunt demarate cam de asta-vara dar impactul vizual e la fel de puternic ori de cate ori treci pe acolo. Dambovita rupta in doua, de o parte curgatoare si valurind, de cealalta, calma si statuta, gratie unui dig mic, care sa permita lucrarile la amenajarea unui pasaj subteran.

Imi continui fuga spre secretariat, inima colcaind de viata a oricarei institutii. Acolo, din fericire, gasesc ordine si disciplina! Astfel ca pot sa semnez formularul de inmatriculare; repede-repejor primesc si o viza noua in carnetul de studenta si ies grabita spre cea de-a doua destinatie. Iau 601-nule, pana la Piata Kogalniceanu. In statie, ma holbez insistent la o dra superba, dar care in mod sigur nu e constienta de frumusetea ei izbitoare. Tipa seamana cu actrita principala din Meet Joe Black, doar ca e si mai frumoasa. Ochi verzi-cenusii, par saten deschis, din pacate stricat cu niste suvite blonde nasoale, linia maxilarelor pronuntata, buze perfect desenate, carnoase si senzuale, conformatie mignona, poarta 36-37 la picior etc. Duce in maini niste sacose pline cu hartie de impachetat cadouri si alte nimicuri. Ma cuprinde o framantare launtrica, in asteptarea autobuzului, pentru ca sunt torturata de ideea de a-i face un biletel, pe care sa ii scriu: esti superba.

Admiratia mea, strict estetica, fara alte conotatii, se amplifica in autobuz. Dra se aseaza in spatele meu, eu stand pe scaun. Imi scot cartea si incep sa citesc. Ma bate gandul sa intorc repede la coperta si sa ii scriu mare cu pixul: hei tu, cea din spatele meu etc. etc. Noroc ca ma opresc la timp din proiectare, pentru ca ajung in statia mea.

Alerg spre cladirea de langa sala Izvor a Teatrului Bulandra si urc urc urc, cladirea are si mezanin, pana la etajul 2. Intru pe o usa translucida, de culoare turcoaz si caut camera 14. Observ pe jos un linoleum cu un model asemanator cu al blogului meu. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa trag niste poze cu el. In camera 14 semnez iar hartia cu pricina, primesc viza nr 2 si plec din nou spre casa.

Ma urc intr-un 69, pe al carui traseu primim nu unul, ci doua controale. Incep sa imi amintesc de ce ma grabesc sa parasesc Bucurestiul, cu toate ca toamna el pare mai frumos. Langa trotuar, alti mesteri lucreaza la niste tevi de gaz, incurcand definitiv traficul. Soferul din troleu ii claxoneaza, si unul dintre mesteri raspunde, intorcand furtunul din care curgea apa cu presiune catre geamul pe care priveam. Jetul se izbeste puternic de sticla si Bucurestiul e acum o zoaie maroniu-verzuie care se prelinge lent pe langa troleibuzul grabit.

Cobor in statia mea, trec peste trotuarele acoperite de rahati de caine, intru in casa, unde gasesc un gandac cu burta in sus, pe parchetul sufrageriei-dormitor a garsonierei in care stau cu chirie. Avantajele traiului la parter. Bine macar ca am castigat inmatricularea.