vineri, 28 septembrie 2007

Pustiul Cartarescu


Ieri seara am dat curs invitatiei Clubului de carte Elle, o initiativa minunata apartinand Mihaelei Spineanu, care si-a pus in cap, si a si reusit, sa aduca fata in fata cititorii, pe de o parte, si autorii lor preferati, de cealalta parte. In atmosfera intima a cafenelei Crem Caffe, o multime de femei si cativa barbati, de toate varstele, au putut sa stea fata in fata cu Mircea Cartarescu si compania sa. Tema discutiei a fost trilogia Orbitor.

Dinainte de aparitia emotionanta a lui Mircea, audienta era strabatuta de trac. Fotoliile rosii devenisera neincapatoare, caldura apasatoare si o tensiune a asteptarii aproape palpabila umplea spatiile libere, care mai ramasesera intre noi.

Mircea a fost punctual, si a venit insotit de frumoasa Ioana, sotia sa. Vizibil timorat si el, intr-o camasa bej, cu pantaloni de stofa negri si sosete bej, autorul parea mai tanar cu vreo 20 de ani decat este. Era asemeni unui copil, in prima zi de scoala, cand mama ii da drumul la mana ascunsa pana mai atunci in mana ei, in curtea scolii plina cu alti copii, necunoscuti. Privea in jur, la fetele fetelor si femeilor, cautand un chip prietenos. Poate si pentru asta, Ioana a stat in fata.

Conversatie nu a existat, in ciudat eforturilor lui de a face din intalnire ceva foarte informal. Era clar ca auditoriul era vrajit de timbrul lui molcolm si linistitor, si de detaliile pe care le povestea asa cum le scrie: ilustrandu-le cu metafore si comparatii fabuloase, intr-un tempo foarte lin curgator. La sfarsit am reusit sa fur si eu un autograf, doar pe o aripa a fluturelui, intrucat m-am gandit ca ar fi mai de bun simt, sa incep cartea asta de unde a inceput si ea.

Pe tot parcursul intalnirii am luat notite in agenda si voi reda cateva dintre lucrurile scrise aseara, la cald, si mai jos:

MC a explicat cum a facut tranzitia de la poezie la proza. Dupa ce ani de zile a scris numai poezie, si-a dat seama ca in acest tip de scriitura el nu poate progresa. Asta si pentru ca poezia lui optzecista nu putea fi adusa in actualitatea vremurilor noastre. Ea merita sa fie datata, si sa apartina acelor vremi. Asa ca si-a intors atentia spre proza, o proza care i-a arata formula de a cobori in el insusi, de a-si descoperi propria substanta si de a se hrani cu ea.

Mircea spunea ca acest roman l-a scris pentru sine. L-a scris simtind o imensa placere, o placere aproape sexuala. Primele doua volume s-au scris singure, aproape fara nici o interventie a lui asupra textului. Asemeni unei termite, care construieste cu fiecare bob de tarana un edificiu fantastic de elaborat, dar de a carui aspect nu are nici un habar, tot asa a scris si el la cele doua volume, 1 si 2.

Apoi in al treilea volum, si-a dat seama ca tot acest esafodaj risca sa se prabuseasca, sa se turteasca, la fel cum se lasa cozonacii scosi din cuptor. Si a intervenit in constructie, incercand sa inchida toate acele povestiri, care s-au desafasurat asemeni unei fascii, din necesitatea de a le vedea facand Click.

“Toate lucrurile au un capat, doar wurstiul are doua, cum zic germanii”, spune amuzat Mircea. Acum ca a terminat trilogia, nu mai vrea sa scrie macar un an, timp in care, spune el, doreste cu ardoare sa reciteasca cateva dintre cartile care lui i s-au parut foarte bune, atunci cand le-a citit prima data.

Ce pot sa ii urez altceva, decat: lectura placuta!

joi, 27 septembrie 2007

Toti creativii se imbraca ADfel?




De fapt, toti creativii nu se imbraca adfel, ci la fel. Aseara, pe terasa La Motoare, era plin numa de hanorace negre, in combinatie cu tricouri de la Replay jeans, si cu blugi largi, cazuti pe vine, marca Dsquared. Fara a mai mentiona tenisii, multi Conversi si alte natii, si chilotii cu betelia alba iesita in mod generos din pantaloni. Sapca, tunsoare 1, sau din contra, niste plete lungi, franjurate, barba di quatro giorni.


Locatia a fost curioasa. Intr-o cambuza, un fel de minibar, unde erau maxim 40 de locuri, si jos si in picioare. Acolo baietii instalasera 3 plasme, si un sistem de sunet care functiona dupa principiul "urla mai tare sa auzim si noi, ca microfonul nu merge". Mai simplu era sa se tina in aer liber, era acustica mai buna si auditoriul mai mare.




Pana la urma, am stat sa auzim ce era de auzit, mai mult sa furam idei si sa vedem daca se poate inova in advertisingul romanesc. Si adevarul e ca se poate. Mai greu, da' stii cum e, la inceput e mai greu, ca dup-aia-i la fel.


Mai erau tigari nene, si beri multe. Atat de multe ca un copywriter- nu dam nume -era mut de incantare ca participa la asa un eveniment. Ala care statea pe jos, cand nu statea la masa cu Danut de la OCS;) Dar nu-i bai, ca si eu am baut vreo 3 beri. Ce daca unii aveau prezentari de facut? De altfel durata discursurilor varia in functie de marimea agentiei pe care o reprezentau omuletii, fiind direct proportionala cu aceasta. Unii reuseau sa reziste 20 de min, altii dimpotriva, cam cat imi lua sa merg la toaleta si inapoi. Cei din urma erau si cei mai incordati, de parca erau la un interviu de angajare. Dupa vorbire, isi sunau amicii, se fatiau nervos pe terasa si incercau sa se calmeze. Unul mai nefericit, intrebat prin telefon daca a primit intrebari probabil, zice: "Nu, nu am primit. Dar reactiile au fost cele imediate, stii tu." Care reactii, nene?


Tema expunerilor era neconventionalul in publicitate. Singurul care si-a facut tema bine de tot, a fost dl Bogdan Naumovici. Omul a venit cu o prezentare foarte bine structurata, foarte frumos inchegata, o campanie pentru ziarul Cancan. A prezentat ce era de prezentat, in stilul carcateristic, amuzanto-inteligent. Si apoi s-a retras la berea de dupa.



Ca o nota generala, dl Naumovici primeste 10, dar evenimentul doar 5. Va asteptati sa fie Adfel?

vineri, 21 septembrie 2007

Pisica neagra a poeziei


Pisica neagra a poeziei este vechea superstitie a cititorului, care vizeaza rima. Daca o poezie nu are rima, nu iaste buna. Dar ce iaste poezia? Pentru mine o poezie nu rimeaza la comanda, nu rimeaza fix si de cele mai multe ori rimeaza la modul cel mai subtil, lasand urme fine in auz, datorate unui ritm al ei intrinsec si muzicii pe care o contine in sine.


Poeziile de genul: Ma priveai dintr-o oglinda/Cu ochi dulci si migdalati/Aratai ca o pisica/Imbracata in colanti-, imi dau fiori reci pe sira spinarii si imi provoaca o reactie de respingere automata. Pe de alta parte, tipii care rimeaza si tipii care nu rimeaza, nu au prea stat niciodata la aceeasi masa, decat daca era rotunda, astfel incat sa nu se certe pe tema "Cine sta in capul mesei?".


Acestea fiind spuse, pisica mea nu e neagra, e blonda, nu sta la mangaiat, ci musca si cu toate astea, este cea mai frumoasa pisica din lume. Cat ma priveste pe mine, eu admir lirismul din proza, mai tare decat pe cel din versuri, asa incat era si normal sa scriu diferit. Poezia pe care eu o admir cel mai tare, care e frumoasa prin mesaj si starea pe care o transmite, nu stiu sa aiba un autor renumit. Am auzit-o la Radio Hit, in anii adolescentei mele, si cred ca are un autor necunoscut, de tipul student din campusul Maiorescu. Si ea suna cam asa:


Pe strada Sfântul Spiridon
S-a răsturnat un car cu fân
Dacă-mi spui că mă iubeşti
De ce-ai plecat ieri la Galaţi?



Nu ca-i misto? ;)



sâmbătă, 15 septembrie 2007

E bine sa aiba taranii club?


DA! E foarte bine, pentru ca la Clubul Taranului Roman, de la muzeul cu acelasi nume, am mancat astazi o salata bulgareasca foarte buna, aproape completa-nu lipsea decat oul, un mic detaliu, nu cum mi s-a intamplat la ultima comanda de pizza cu pui, de la un alt local, de pe care lipsea taman puiu'-in tot cazul proaspata si foarte gustoasa. Langa ea am luat o Leffe bruna, draft, pe care pustoaica, ospatarita de vacanta de vara, ti-o aduce fix cand ai terminat ultima inghititura de salata. Dar ce conteaza? Berea e fascinanta, intunecata si misterioasa, foarte rece si e servita intr-un pahar Leffe curios de rotund si de inalt. Adica e exact cum iti place.

Terasa e superba, mobilierul comod si soarele incalzeste cat trebuie. Alaturi de tine se bucura de aceasta zi superba de vara tarzie, niste nemti, vreo cativa italieni-mai numerosi si mai galagiosi-, si restul de romani care au auzit de Targul iconarilor si mesterilor cruceri, care se desfasoara intre 14 si 16 septembrie, cu prilejul Zilei Crucii.

Expozantii in sine sunt destul de putini, dar buni. Nu reusesc sa ma abtin de la a cumpara 3 produse, cu toate ca ochisem mai multe si mai scumpe. Noroc cu cardul din portofel pe care mai aveam doar banii de la ziua mea onomastica, de care am tinut cat am putut. Adica o saptamana. In fundul curtii, e o masa unde se servesc branzeturi, dulceturi si chiar si bulz. Totul foarte igienic, nemaivorbind de gustos, si la preturi reson.

Dupa masa frugala dam repede pe la foierul muzeului unde cantau 4 tineri muzicieni la ce prindeau la mana, sau la ce scapau pe jos, dupa caz. Ei se numesc FreeSounds si asta si fac, combina multe instrumente si obiecte, intr-o improvizatie destul de buna si de agreabila. Din pacate am ajuns acolo exact cu 2 minute inainte de aplauzele de final.

Pe jos spre casa, am mai apucat sa cercetam zona de case de la Aviatorilor si sa imi cumpar niste flori. Pana data viitoare, tarani din toate zonele, uniti-va! Merita!

“Was ist das?” pe gratis!

Inca o vineri la Caru' cu Bere. De data asta, pofta mare era, pentru unii, de o salata cu piept de pui la gratar, branza, capere, rosii cherry si alte bunatati, in timp ce pentru altii de mititei generosi, grasi si gustosi, cu cartofi prajiti ca la mama acasa, adica taiati cubulete, prajiti in ceaun si ninsi cu telemea de vaca. Toate servite cu niste bere aromata, reteta casei, in linistea tihnita a terasei de pe micuta strada Stavropoleus.
Linistitea n-a tinut foarte mult, cum era si normal. In timpul cat asteptam servirea preparatelor, terasa se umplea rapid de turisti, multi nemti si chinezi. Un domn roman, pe care il banuiesc de stare de ebrietate avansata, s-a urcat in masina persoanala si a inceput o serie de manevre, alintandu-ne urechile cu avertizare sonora ascutita. Deloc amuzant. Asa o data, asa de doua ori, asa de trei ori, nu ii iesea omului nicicum manevra. Tot dadea inainte si inapoi, pana cand odata s-a decis sa o calce mai hotarat. Tocmai atunci s-a nimerit sa dea in stativul resturantului, cel de afara, care prezenta menu-ul, si harshhti cu el inapoi, si inca odata jneapp cu el inainte, pana ce a reusit omu’ nostrum sa il culce la pamant.
Haos si panica printre chelneri, care pana atunci erau preocupati sa vorbeasca despre femei, pe principiul: “Ai vazut-o pe aia de la masa 6? Era o frumuseteeee…”, sau sa isi paseze unul altuia servirea:”Te bagi tu? Sunt chineese”. Jumatate plus unu din personal erau iesiti acum la intimidare, desi nu faceau altceva decat sa se constituie intr-un grup de veste care urmarea pasiv miscarile omului de la volan.
Dar faza comica a zilei a venit din alta parte. Am avut ocazia sa vad cum inteleg strainii sa manance traditional romaneste…..Nemtii au comandat ciorbe cu salata de rosii….poate crezand ca borsul aduce la sonoritate cu wurstiul….
La desert, eu am comandat o portie de papanasi, 2 gogosi moi, umplute cu dulceta de visine si manjite usor cu smantana, foarte buni, dar fara sa semene deloc cu traditionalii papanasi moldovenesti de casa, a caror reteta o stapanesc cu o precizie de invidiat. Cum se apropia chelnerul cu platoul pe care stateau tolanite cele doua gogosele, nemtii de la masa vecina au facut ochii mari de tot si au exclamat un “Was ist Das?! “cat o zi de post. Mirarea si pofta erau intiparite pe fetele lor blond-roscate.
Ulterior abia m-a traznit idea ca poate ei au vazut in papanasii mei vreun fel de mancare pompos si maxim de delicios, care sa le acompanieze ciorba si salata de rosii.

sâmbătă, 8 septembrie 2007

targul de oale.muzeul satului.2006



Ziua în care mi-a crăpat capul

Ziua asta nu mi-o poate şterge nimeni.
Tu mă priveai în mod alburiu şi chipurile rănit.
Râsul tău care mă izgonea,
Şi toată cumsecădenia ta de altădată,
Acum absentă.
Eu nu spuneam mare lucru.
În fond, trebuia să afişez o faţă corespunzătoare momentului.
Apreciam că asta mă va costa mai puţin.
Şi fraza ta de final, cicatrizată într-un gând violent:
Niciunul nu e de neînlocuit pentru celălalt.
Aceea a fost ziua în care nu a mai rămas nimic de spus,
Ziua în care mie mi-a crăpat capul.
De atunci, eu plâng inutil poezele,
La nesfârşit fragilă...
Şi asta e tot ce voi tace.

miercuri, 5 septembrie 2007

Ritorna vincitor

Singurul fiu al unei mame sarace asculta mereu vestile despre razboi. Era asa de convins de utilitatea acestui lucru, incat nici cand mama sa a plans cu cerul si pamantul si s-a rugat de el sa nu plece, acesta n-a ascultat.

Mama i-a spus: "Fiule, dar noi suntem saraci de moarte iar tu ne lasi ca sa pleci la razboi?" Acesta n-a avut nici o tresarire si a replicat: "Trebuie sa fiu de folos si sa ma pun in sluba acestei cauze nobile!" Si aceasta a fost ultima lor discutie.

La plecare fiul a mai intrebat doar atat: "Incotro e Nordul?" Mama si-a ridicat o mana slaba in aer, aratand spre orizont si apoi a facut un pas sovaitor inspre fiul ei, incercand sa-l imbratiseze de ramas-bun, dar acesta deja o luase din loc cu pasi hotarati.

Din pragul casei lor, mama se uita la fiul ei cum se departeaza, descult, cu mantia plina de gauri, cu lama sabiei scurte tocita si ii striga cu glas bland: "Ritorna vincitor!" Fiul se intoarse din drum si isi flutura in aer spada scurta.

Ea nu reusea sa ii desluseasca trasaturile fetei, dar asa cum statea in asfintit, inconjurat de o lumina fantastica, el ii parea foarte frumos.

La Iasi


Măriuca doarme în patul ei.
Părul întins pe pernă. Linişte.
Un umăr urcă mereu, încet
şi coboară aproape nevăzut.
Măriuca doarme în patul ei,
şi e linişte.


Vis 6


peisaje marine


Marea îmi desena lasciv nori de sare în pliurile tăcute ale pielii.
Vocea ei îmi creştea tot mai aproape de piele,
Vreau să spun până la os şi dincolo de el.
Eram un nud seducător la malul mării.
Singurul loc care mai păstra ceva inhibiţii era inima mea.
Dar pe aceea o îngropasem cu grijă în nisip.

Vis 5



despre o dimineaţă pierdută


O dimineaţă pierdută este, în mintea mea,
atunci când tu ai întârziat să îţi bei cafeaua
şi ai uitat din pricina asta să mă săruţi în vis.

Mirabilis


Cu timpul, dispărem din noi înşine în modul cel mai impredictibil cu putinţă.
Atunci nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să hotărâm
ce face fiecare cu groapa lui, astfel încât să nu arate chiar toate la fel.
Cu timpul, moartea ne creşte în măduva oaselor până la refuz,
de unde ne trece în minte prin tot felul de întrebări celebre,
de care ajungi să te miri singur.
Cine se gândeşte prea mult la un lucru, sfârşeşte prin a nu-l mai duce la îndeplinire.
Aşa şi eu. În timp ce mă acopeream de frica de a nu-mi fi trăit îndeajuns viaţa,
moartea a venit ca un flash năucitor care m-a facut să îmi închid pe dată ochii.

Vis 4

Am mers pierdută prin Paradis
vreme de-o noapte toarsă îndelung.
Era un întuneric de mă dureau ochii
dar eu priveam atentă spre centru
pentru a-mi fixa totul în memorie.
De atâta efort, faţa îmi părea stoarsă ca un grapefruit.
Acum am în minte metaforele mele preferate
şi amintiri de o frumuseţe indicibilă.
Aflaţi că în lumina orbitoare poţi să nu vezi lucrurile,
Dar că într-un întuneric vast, le poţi măcar desluşi.

Între buze şi ochi

autoportret

Demult, am stat să-mi facă cineva portretul şi mi-a spus
că între buze şi ochi e un contrast prea mare.
O chestiune de neconcordanţă între privirea melancolică, visătoare
şi gura pasională, cu buze cărnoase.
Altădată, altcineva mi-a spus că am o faţă exotică.
Drept urmare mi-am făcut un autoportret pe măsură,
în care eram un fel de indiancă, sau o peruană.
O chola, ce să mai vorbim.
Poate că în asta constă tot farmecul.
La urma urmelor, la ce bun o impala cu buze fremătânde
dacă nu îi poţi citi în ochi sentimentul apropiat al morţii?

Lucrul cu sinele

Te văd cum îmi inspectezi poeziile din pură curiozitate.
Tu eşti viespia din mintea mea, tu eşti
întrebarea de tip incert "Cui îi plac poeziile mele?"
Află că nu mă atrage deloc acest exerciţiu.
Pentru mine contează să nu treacă zi fără lucrul cu sinele.
Poate că tu vrei să fii primul care le citeşte
dar ce e mai important decât faptul
că eu vreau să fiu prima care le scrie?

Lumea între uitare şi vis

Realitatea e ceea ce se găseşte între UITARE şi VIS.
Ce presupune UITAREA: să uiţi pentru o clipă
că lumea asta e o imensă cicatrice pe chipul luminos al lui Dumnezeu,
de care El o să vrea cu siguranţă să se vindece într-o zi.
Există un întreg skepsis legat de simţul realităţii, bunăoară.
Scopul lui e să anuleze celălalt simţ, al trecerii timpului.
Nu care cumva să te gândeşti prea mult la tăcere,
şi astfel să îţi vezi în continuare de drum.
VISUL presupune o altă perspectivă asupra lucrurilor,
ca atunci când priveşti pintr-o sticlă şi toate par verzi şi diluate.
Asta face cu putinţă ca lumea să pară mai frumoasă
şi să te facă să îţi doreşti poate să mori odată cu ea.
Ajungem în cele din urmă la o concluzie favorabilă:
toate câte există aici, vor exista, transfigurate, în viaţa de apoi.
Şi deci asta vroiam să te anunţ:
să nu îţi fie dor de lucruri, ci doar de Dumnezeu.

Vis 3

Am visat că eram cu toţii în Islanda.
Şi deşi valuri cu imense bucăţi de gheaţă ne izbeau feţele necontenit,
noi ne iubeam cu o plăcere gravă şi nu ne temeam de nimic.

Citiţi atent mesajul inscripţionat pe pachet

Dare de seamă privind potenţialul formidabil şi distructiv al generaţiei mele.

Sunt ultimul răcnet în materie de angoasă,
maestră în acumulare de sindromuri.
lumea mă acuză că 65% dintre poeziile mele vorbesc despre moarte,
ca şi cum aş fi deja în proporţie de 65% în criză.
generaţia mea se ocupă cu imagistica dură.
mostră: pastel de groază:

Flori fragede de iasomie îmbracă demonii din noapte.
Am mers pe partea stânga a drumului până când s-a făcut primăvară.
O primăvară frumoasă cum nu a mai fost vreodată.
La sosire m-a întâmpinat o fată slută care ţinea în mână o floare.
Emana prin toţi porii un miros de mucegai şi de moarte.
Floarea avea un centru radioactiv. Sfârşit!

Vis 2

Cerul era un plafon alb, inodor,
de care atârnau nori rari, metafizici.
Dincolo de dig, nu era nimic.
Oceanul era îngust şi verde.
Am scos un delfin din apă:
era pătrat şi apoi a înotat pe spate.
Pământul stătea nemişcat-înclinat.
Prin staţiunea mare de trei ori
un copil conducea autobuzul.
I-am tras cu chitara la fund
şi l-am trimis la filarmonică.
Eu nu-mi mai găseam casa
dar nu eram îngrijorată.
În ocean a intrat tata
şi a iesit un tată.

Tot ce trebuie sa stii

Tot ce trebuie să ştii e că ceea ce ni se întâmplă nouă e viaţa.
Viaţa care se închide în sens de eternitate.
Noi ne fabricăm interminabil gesturi şi reacţii.
De exemplu, unii se lasă să moară. Probabil o fac şi acum.
Să nu ne încurcăm în dialoguri surde şi în analize freudiene.
Totuşi culorile lumii sunt vii şi starnesc armonie în sufletele cuminţi.
Aşa că atunci când ţi se face greaţă, aminteste-ţi
că în viaţă uneori nu prinzi mai mult de câteva minute
idilice, foarte proaspete, foarte frumoase.
De aceea să îţi păstrezi mereu optimismul şi curajul vieţii.
E vorba de curajul de a fi singur, tu cu tine,
Şi mai e curajul de a fi sincer şi de a recunoaşte că
toţi purtăm în suflet o dragoste nemărturisită de Dumnezeu.

Joc adolescentin


Am stat la pândă amândoi,
în prima zi eu.
Ţie ţi-a venit repede rândul apoi.
Cuvântul culoare nu-ţi mai spunea nimic,
decât dacă era vorba de un anumit obraz mic.
Deşi presimţeam totul dinainte
cu o bizară siguranţă fierbinte,
mai încolo nu am putut şti ce s-a întâmplat.
Ochiul stâng, cu care vedeam şi cel mai bine,
pe nesimţite mi s-a tulburat
şi am renunţat la jocul de-a cine pe cine.
Noroc că tu ai apărut din mijlocul ascunzătorii tale,
înconjurat de o aură salvatoare.

Dialog de ziua mea, în trei personaje

Mara: Imaginează-ţi că suntem despărţiţi numai de şase oameni! Asta e teoria “six degrees” dacă ai auzit de ea.

Macul: Nimeni nu te înţelege…

Maniacul: Ba eu o înţeleg! Are o soluţie im-pe-ca-bi-lă! (cu accent pe impecabilă)

Mara: Uite şi tu, e ziua mea şi moare pielea pe mine fără să mă doară. Se scorojeşte ca o crustă de aracet învechit. Ce n-aş da să am acum 3128 de poezii, să ma scoată din starea asta…

Macul: Vorbim în termeni de caiete întregi?

Maniacul (vesel, către Mac): E bine că măcar nu e plictistoare. (Apoi către Mara): N-ai primit nimic?

Mara: De primit am primit flori albe cu gândăcei în ele. Noaptea mişună pe cărări subcutanate…

Macul: Astea vin de minune!

Maniacul (ironic): Pff! Da! Poate în lumea ta feng shui!

Mara: Sunt cea mai tristă... Acum nici toate minunile lumii n-or să mă mai consoleze….

Înainte să apuce să răspundă le-am întors podul palmei şi am început să fredonez de una singură: Baby, why can’t you break this jazz for me?...

Vis 1

Devreme după miezul nopţii avu loc prima înfăţişare.
Din paharele cu must se scurgea o melancolie epuizantă.
Lumea toată începuse să saliveze, tolănită ca la carte.
O fată slabă şi groaznică a început să mă imite.
Între timp eu vorbeam cu mari rezerve
şi lăsam impresii îndoielnice asistenţei.
Concepeam cât puteam din propria umilinţă,
ceea ce stârnea reacţii de genul pumni în cap.
Era o concurenţă acerbă între noi.
Vorbeam de personaje şi obsesii tulburi
la modul cel mai gnostic cu putinţă.
Altceva nu ne interesa dincolo de asta.
Acum nu-mi mai amintesc aproape nimic:
doar conversaţii scindate, secretoase
şi un maniac vesel care mi-a propus “Să ne răzbunăm,
căci noi nici nu am băut, nici n-am mâncat.
Să ne răzbunăm şi să facem dragoste ca pentru prima dată.”
Prin dreptul meu trecu atunci omul-flaşnetă,
purtând pe chip o dramă pitică, pe măsura lui.
Visul continua să alerge la vale,
niciodată spre acelaşi loc.

Gloria mundi

Poeţii nu dorm niciodată singuri.
Ei au tălpi sensibile şi mâini frumoase
cu care fixează cu inconştienţă creaţia.
Ei scriu tot felul de noutăţi caraghioase
despre viaţa într-o lume diluată,
despre faptul în sine de a fi,
despre toate câte poate să cuprindă mintea umană.
Poeţii caută gloria mundi
şi îşi revarsă furia în remuşcări
atunci când nimeni nu vrea să-i asculte.
Poeţii au o senzualitate disipată şi confuză,
care le dă siguranţă şi încredere în momentele grele
dar şi un aer teribil de încurcat.
Ca poet, trebuie să-ţi digeri adversarul,
cu proprii nervi cu tot,
conştient că el nu te va mai părăsi niciodată,
până când nu ai să-l consumi, încet, ca o pastă gri.
Ei ştiu că gândul tău te înşeală
tocmai pentru că nu l-ai lucrat destul în ziua aia.
Ca poet trebuie să fii exhibiţionist cu visele tale
şi să rescrii zilnic această tristeţe şi acest adevăr:

Iluzia noastră de libertate
e fundamentată pe o moarte prin execuţie.

Ca o moarte călătoare

Moartea e ca o lungă călătorie la orizontală
Pe o mare întinsă, nesfârşită de argilă.
Moartea e obiect de întrebări şi răspunsuri,
dar ştii vorba aia: important nu e răspunsul,
ci întrebarea în sine.
măcar eu am o pudoare a judecăţii
care nu-mi permite să vă ofer zilnic
astfel de relatări ale realităţii.
Moartea e ca şi cum brusc ţi-ai face
O serie de cunoştinţe noi, superioare,
unele dintre care erau deja acolo dinaintea venirii tale.
Sesizez aici o demarcare de la care am putea pleca.
Care e diferenţa între cel care a rămas şi cel care a plecat?
Nici o diferenţă.
Şi unul şi celălalt rămân neîmpăcaţi de la o vreme.

Dust in the wind


Prietenii sunt ca praful în vânt.
Până clipeşti să îi ţii la distanţă
nici nu îţi dai seama că au şi dispărut.
Lor să le dai de înţeles că lângă tine nici o grijă nu-şi are locul
Şi să îi înconjori mereu de bună dispoziţie.
Asta pentru că tu cu ei trebuie să te bucuri
şi să nu laşi nici un gram de plăcere negustat.

Motto



Fiecare moarte e bună în felul ei.
Când mori nu te mai apasă acea despărţire
de Dumnezeul tuturor lucrurilor.
Deci moartea e o conjunctură favorabilă.
Ea facilitează dialogul secret din interiorul tău,
care creşte în intensitate pentru a anunţa
această răsunătoare victorie în plin imens eşec.
Dar când mori, toată lumea ta moare odată cu tine.
De unde întrebarea:
Când un visător moare, ce rămâne din visul lui?

Dincolo de efortul de a scrie

Dincolo de efortul de a scrie
E efortul de a gândi.

Dincolo de efortul de a gândi
E efortul de a simţi.

Iar dincolo de efortul de a simţi
E efortul de a fi.

Azi, ritualuri de calmare

Lucrurile au în sine,
muzică neauzită.

Dacă treci de aparenţe,
totul e comunicare.

Lumea trece zâmbitoare
printre temple-abandonate.

Nici nu mă mai miră tare
C-am visat un vis de moarte.

Dup-atâta realitate,
Azi, ritualuri de calmare.

Penseuri explozive

Trăim în era ultimei globalizări. Numai asta aud.
Şi dă-mi voie să-ţi spun că situaţia nu e bună deloc.
În orice caz, nu ne e favorabilă.
Insistăm atât cu creşterea conexiunilor
Când de fapt stăm abandonaţi ca nişte sifoane de plastic pe-un trotuar.
În esenţă, omul nu s-a schimbat.
Ce are nou e rânjetul tâmpit de homo technologicus.
E aşa de convins că lui n-are ce să i se întâmple,
Că devine brusc foarte mirat când îi cade o bombă în cap.

Un studiu privind irepetabilitatea zilei de azi

Vreau şi eu o viaţă mică şi numai a mea,
fără exasperări şi rate lunare,
fără etalări zilnice de performanţă.
nu vreau să fie totul despre mine
şi nici să îmi încurajez dependenţe excesive.
plătim destul tribut realităţii în care trăim
ne creşte la fiecare câte o exasperare solidă şi palpabilă.
timpul nu mai e bun la nimic,
el doar trece, ca o penitenţă.
de la o vreme învăţ să îmi cultiv simţul tăcerii
şi nu mai contenesc de a planifica
cum să îmi atac propria carne cu unghiile.
aşa că învaţă să te mulţumeşti cu puţin şi întreabă-te:
ce se pierde atunci când ceva se câştigă?

Frica de moarte, bună la toate-scurt dialog în trei personaje

Eu: Frica de moarte e bună la toate, mai puţin la depăşirea anumitor incertitudini.

Cel din stânga mea: ooo, asta e frumoasă! e frumoasă rău!

Cel din dreapta mea: Nu-l asculta, o zice aşa...de fason.

Eu: Bine, dar noi nu suntem decât o ţesătură de oase, muşchi şi tendoane?

Cel din stânga mea: Instinct de supravieţuire, o prostie greu de digerat, zău...

Cel din dreapta mea: Dar ce ţesătură....

Eu (către sine): Ăştia doi sunt vizibil încăpăţânaţi. Nici unul nu vrea să cedeze.

Cel din stânga: Ţie ţi-e frică de moarte?

Cel din dreapta: Tu în ce crezi?

Eu: eu cred că noi suntem un fel de linkuri externe ale lui Dumnezeu. În ziua când el va accesa din nou programul prin tastele EDITEAZĂ şi MODIFICĂ, trupurile noastre se vor aşeza pentru a se odihni în pământ, ca într-un blat de ciocolată. Abia atunci vom intra în procesul de prelucrare a fricii de moarte.

Cel din stânga mea (furios): Ce prostie! Auzi, "pământ ca un blat de ciocolată"! Toţi sunteţi compromişi! Vă spun adio, acum când ştiu că plec!


Şi a plecat. Dar umbra lui mă mai priveşte încă de dincolo de geam.

Metafora generaţiei mele

Generaţia mea promite totul dar nu confirmă nimic.
Generaţia mea stă undeva afară şi n-are curaj să intre.
Asta e ca statul cu fundul pe bordură şi cu capul în nisip.
Generaţia mea ar trebui să nu mai stea atâta pe gânduri.
De aceea eu îi spun generaţiei mele să dea odată SPACE şi ENTER.

Dacă trec şi de ziua de azi

dacă trec şi de ziua de azi,
toate câte vor veni să se facă
se vor face şi prin mine.
dacă trec şi de ziua de azi,
toate câte vor veni să se împlinească
se vor împlini şi prin mine.
dacă trec şi de ziua de azi,
toate câte se vor spera
se vor spera şi prin mine.

în fine, dacă trec şi de ziua de azi,
mai rămâne să trec şi de ziua de mâine, şi tot aşa...
până într-o zi când toate vor trece.

Act final cu autograf

Motto:"Tremurăm de tristeţea unui imens Dumnezeu rozalb" (L. Dimov, Eleusis)

Scepticismul se îmbină în mod fericit cu creştinismul.
Deoarece scepticul respinge cunoaşterea absolută,
rămâne astfel loc pentru credinţă.
Cu pasul clătinat perfect, cu spatele la direcţia de mers,
Ne ocolim unul pe celălalt cu pumnii strânşi,
Învârtindu-ne în cercuri imaginare pe covor.
Slavă Domnului că ne-am făcut la timp oameni mari
Şi am învăţat să ne ascundem de ceilalţi cu destulă pricepere.
La asta El ne-ar răspunde desigur:" Pentru puţin!"
În fond, suntem şi unii şi alţii la fel: neiertători şi umili.
Dar să uităm asta. Să uităm şi să dansăm,
până când nu ne va mai rămâne decât utimul dans
şi o ultimă conversaţie întreruptă cu subînţeles.

Tirania oportunităţilor

Viaţa în ziua de azi e o tiranie a oportunităţilor.
De aceea eu îmi doresc o viaţă minimalistă.
Ca să fiu în tendinţe şi să am cât mai puţine nevroze şi deliruri,
Să-mi anulez astfel stresul gândirii.
Viaţa e o Evă a tuturor posibilităţilor.
Şi acum vine partea gravă:
Visatul în exces dăunează grav sănătăţii.
Nu te-ai aştepta ca ceva invizibil să îţi pună capăt subit, nu-i aşa?
Dar ce să-i faci dacă nouă nu ne-a spus nimeni niciodată:
"Băiete, în viaţă nu le poţi face pe toate singur!"

100 mi se pare normal

Bunicilor mei

Omul nu e făcut să trăiască singur.
Bunicii mei au trăit împreună 118 ani.
Pentru că bunicul s-a îmbolnăvit,
bunica a murit la 56 de ani de frică să nu trăiască singură.
Iar bunicul neputând să trăiască singur,
a ales să moară la 62 de ani, la scurt timp după bunica.
Bunicii mei nu au apucat să îmbătrânească
şi eu nu i-am cunoscut pe bunicii mei
dar împreună au trăit 118 ani.
Pe bunicul l-am visat odată.
Îmi spunea că totul o să fie bine.
Eu poate voi trăi 100 de ani,
iar când voi pleca, sunt sigură că va fi o zi bună, ca cea de azi.
Asta pentru că mie mi-a ieşit întotdeauna finalul.
Există o lege a compensaţiei în toate
Ceea ce mi se pare şi normal.

Pasărea Lynx

Pasărea Lynx n-a făcut rău nimănui.
Dar nici n-a făcut vreun bine îndeajuns de mare cât să conteze.
Ea poartă cu sine moaşte peste mări călătoare
În speranţa că vor aduce ploaia,
Dar în grădina lui Dumnezeu e mai mereu secetă.
Pasărea Lynx îşi face cuibul din irişi negri.
Pe ea nu o uită nimeni.
Are o privire albastră şi sinceră
Care năruie totul.
Curând, pasărea Lynx se va aşeza între noi
Şi ne va ameninţa în joacă,
Pe rând, pe toţi.
Atât doar, că e prea curând.

Curiozităţile vieţii

Şi poeţii fac uneori aerobic,
Chiar dacă sunt poeţi,
Chiar dacă sunt tineri,
Pentru că unii au un colesterol mare,
Cu mult peste limita normală.
Şi asta din cauza unei dragi moşteniri genetice.
Şi poeţii fac uneori aerobic,
Ca să-şi simtă fiecare fibră
A fiecărui muşchi din corp
Cum îi doare când acţionează acea fibră.
Când te doare, te bucuri.
Înseamnă că încă eşti în viaţă.

Nu ne vom opri

Eu degeaba te aştept să vii şi îmi tremură mâinile
Atâta nostalgie n-a iertat pe nimeni.
Curajul ni-l mai facem şi singuri, printre şoapte
Ce contează puţină otravă dacă e ascunsă în flori de tei?
Nu ne vom opri....noi nu ne vom opri niciodată, îmi spuneai
Stau acum zgâlţâită de flori şi aştept să se iveasca zorii,
Puţin câte puţin.

Insomnie

Motto: "...restul e doar o lungă iubire fără sorţi ştiuţi." (Petru Creţia)

Noaptea, toate fricile mele se nasc
ca nişte fluturi cu aripi de moarte.
în liniştea amniotică sunt o orfană
dormind între două valuri de gheaţă.
Noaptea e o văduvă cu două verighete
pe inelarul mâinii stângi.
mă invită la cel mai lung dans
dar ea nu oboseşte niciodată.
Noaptea, toţi sinucigaşii sunt îngeri
în grădina lui Dumnezeu, unde cresc maci albaştri,
unul roşu, iar unul albastru...
Deasupra mea se rotesc păsări negre de spaimă.
nu mai găsesc nici un colţişor static
în cea mai frumoasă dintre utopii.
Noaptea e o fiară satanică atât de reală.
aş vrea să frământ spatele ei,
spatele acesta cu o mie de vise.

În Vama Veche, în alte vremuri

în Vama Veche, în alte vremuri
stâlpul idolatru marca locul de dans,
lumina becului era albă, lăptoasă
şi cele mai frumoase fete dansau sublim,
desculţe în nisip, la începutul unui august senzual.
în Vama Veche, în alte vremuri,
ce rol mai bun ai putea să ceri vara
decât pe al lui Cristi Iacob pregătindu-se să joace un marinar?
în Vama Veche, în alte vremuri,
dacă treci de corturi şi mergi spre mare
e întuneric beznă.
nu-mi văd lăbile picioarelor dinainte de a intra în valuri.
apa e neagră şi rău prevestitoare
ca într-un vis despre sfârşitul lumii
de care îţi povesteam mai demult.
în Vama Veche, în alte vremuri,
am plecat la drum nu pe uscat,
ci pe mare
iar marea sunt eu.

Dna T.



cu ochi de un albastru irizant,
care puteau fi trişti şi interesanţi
în mult mai multe moduri decât ne putem imagina noi acum,
sclipea a rafinament şi încântare.
degetele ei fine glisau pe accesoriile scumpe
şi era ea, femeia ta,
muza ta,
gânditoare într-o sală de lectură,
scriind preocupată pe o foaie de hârtie:
el unico inferno es la soledad.

Eglantine

Eglantine era colega mea cea mai bună.
Împreună ocupam o măsuţă din fier forjat
Cu două scăunele aşezate faţă în faţă.
Şi stăteam la discuţii, fumam etc.
Atmosfera era una foarte plăcută
Linişte, relaxare, aer curat.
(o bogată vegetaţie îşi făcea loc prin tot cimitirul)
Era o zi de vară, la orele prânzului.
Pe trotuarul stâng al principalei alei
Câteva fete de 10-12 ani exersează marşul de majorete.
Din loc în loc se opresc şi aruncă în sus popice viu colorate.
Lumea toată se întoarce să le urmarească.
Doar Eglantine şi cu mine călătorim în secret…
Toi, Eglantine, tu m'accompagnes toujours…

Nocturna ascunsă

Motto:"Şi totuşi vise bune tot caută să vină..." (L. Dimov, Îndârjire)

Lumea s-a întors deodată
Tremurând de câte-o criză.
Prin oglinda cu vitralii
Trec nori ca o spumă moale.
Cine ştie cât mai ţine...
Nu uita că n-are cine
Să mai pomenească teama.
Diavolul apoi mă-ntreabă
"Vrei sa te mai ţin în viaţă?"
Nu am spus nici da, nici nu.

marți, 4 septembrie 2007

Un ciolan si-un car de bere

Vinerea din saptamana ce tocmai a trecut am mers la Caru' cu Bere, din micuta strada Stavropoleus, cu scopul precis de a servi ciolan cu varza si berea casei. In total dezacord cu menu-ul comandat, eu am fost totusi dragut imbracata dar netraditional, intrucat in mod fatal descoperisem o pata ambigua pe iia mea preferata, care astfel a trebuit sa ramana acasa.
Caru' cu bere este un restaurant frumos prin traditia lui, vine tocmai de la 1879, si pastreaza intact decorul, mobilierul si ceva din spirtiul acelor vremi.
De cate ori vin, localul e maxim de animat, plin de lume, multi turisti straini fascinati, si are aspectul unui han, in care lumea mananca grabita, ca sa poata pleca mai departe la drum. Servirea este fara cusur, gratie numarului mare de ospatari si ospatarite, care se achita de datorie cu multa politete. Mancarea e grozava, mai degraba cu specific traditional si la un pret foarte placut ochiului.
In seara cu pricina am avut parte de dansuri tranditionale, 2 baieti si 2 fete au incins cateva dansuri din zone diferite ale tarii, care faceau sa te opresti din mancat, asa de frumos era spectacolul. Pe langa dansul si costumele vesele, cei 4 aveau strigaturi si chiuituri specifice fiecarei piese. Asa am descoperit ca in Moldova se chiuie cu "rrrrrr", spre deosebire de Oltenia, unde e un mare "iuiuiuuu".
Tranzitul ciolanului a fost imbunatatit de platoul de garnituri servit cu el, ce cuprindea mamaliguta, castraveti murati si gogosari in otet, si varza calita. Berea potolea setea si te imbia sa te mai incumeti la un dumicat. La desert am servit o para dodoloata caramelizata, si fiarta in prealabil in vin, garnisita cu inghetata de vanilie. Foarte buna si ea. O Para pentru Mara.
Va poftesc si pe voi sa mergeti si sa savurati!

VV 2007

Anul asta am mers la mare mai devreme decat de obicei, undeva la inceputul lui iulie. Canicula si sesiunea ne-au scos din minti si astfel am fugit spre Vama Veche. In timpul saptamanii, pana sa navaleasca turistii barbari de weekend, VV este fermecator de pustie. Ai timp sa trandavesti in liniste, sa te tarasti spre plaja in diminetile racoroase si albe, sa dormi fiecare pranz dupa borsul pescaresc, doua portii pe zi, si seara sa iesi la apus la o tigara de foi pe nisipul inca fierbinte. Nu ai cu cine sa bei o tarie pe terase si daca o bei doar in doi nu obtii efectul scontat. Eu am incercat cu o suta de ml de whiskey care abia m-au ametit.
In weekend, cand vin barbarii, totul se transforma, din rau, in mai rau, in mai rau, pana cand simti ca ori iti tragi pumni in cap, ori iti juri ca nu mai vii niciodata in VV. Lucrurile incep sa se prefigureze de vineri, cand locul tau de cearsaf de pe plaja curata si libera alteori a nudistilor, dispare sub fesele altor ocupanti. La restaurantul tau preferat nu mai gasesti locuri, pentru ca ori e inchis (seful de sala spala pe jos podeaua de lemn cu un furtun cu apa, astea se cheama pregatiri pentru concertul din weekend), ori nu servesc preparatele tale preferate, borsul pescaresc sau hamsiile dispar brusc, fiind inlocuite de lucruri mai scumpe. Pe principiul:" Hamsii avem doar la platoul cu scoici, amibe si ventuze, care costa 350.000 lei vechi portia". Mboon, nu-i nimic, iti zici, in timp ce mesteci din ciorba de vacuta...
In timpul celor 5 zile aproape idilice, ti-ai propus sa mananci eventual in fiecare zi in alt local, ca sa vezi unde e mai bun, sa faci astfel un top pentru la anul. Din loc in loc, treci prin bistro-ul lui Bibi, evident pe la Frontera, dai pe la Mitocanu' si prin alte cateva terase din care fugi insa repede, dupa ce apuci sa arunci o privire prin gemuletul ce separa bucataria de meseni si te sperii. La Shoni nu mai calci o viata dupa ce ai fost cu an inainte, cand, in timp ce tu mancai o presupusa ciorba de vacuta (o zeama perfect chioara si clara, menu-ul scris pe un caiet dictando de mana ospataritei care are un vers preferat de cate ori te incumeti sa ceri ceva: "NU mai avem, nu mai avem...), Shoni facea calculele contabile pe o banca la masa din fata ta. Banuiesc pe sistemul simplu "intrari/iesiri". Atunci in timp ce duceai lingura cu supa chioara la buzele tale fragede, ti-a fost dat sa vezi cel mai socant lucru din viata ta. Din Shoni-ul de 180 de kg, cam la atat l-am apreciat eu, cu tot cu carcasa, mai precis din unul din cracul shortului sau minuscul si intins la maxim, cobora atras de forta fireasca o gravitatiei un testicol, al celui de mai sus. Asta a dus masa de pranz la paroxism si nu poti sa iti stergi din memorie cu nimic, astfel incat e clar prohibitie pentru intratul in curtea lui.
La Mitocanu' mergi pentru prima oara. Vezi ca e bataie pe mese si o iei ca pe un semn bun. Te gandesti ca trebuie sa fie mancare buna + servire onorabila, nu? Ei bine e gresit!
Dupa un timp respectabil de lung, un baiat in tricou si blugi evident, vine sa iti ia comanda: ti-e pofta de omleta-e dimineata-, cu cartofi prajiti, salata si carnati oltenesti, va dau aici denumirile exacte din menu. Pentru ceea ce urmeaza, simt nevoia sa o repet pe ultima: CARNATI OLTENESTi, da?
Bun. In timp ce astepti mancarea ai ocazia sa vezi niste tineri teribilisti la aceeasi fatidica masa din fata ta, cum isi toarna bere in cap. Oricum mai toti sunt beti si put naturelment a alcool. Ce mai conteaza un dus in licoarea lui Bachus? In sfarsit apare baiatul cu platourile scumpe, albe, din portelan fin, pe care le aseaza dupa ce ne intreaba: Omleta? Eu raspund aici. Salata? Coloshea. In final, momentul de spaima pe care l-ai anticipat cand ai simtit acea strangere de inima combinata cu foamea mare din stomac, vine ultima intrebare: "OLTENESCUL?". Te miri ce vrea sa insemne si asta, dar cand privesti la farfuria pe care o tine in mana te prinzi ca, Oltenestii sunt un singur carnat, lung, asezat pe mijlocul farfuriei, care trece de marginile ei, de o parte si de alta, cam cu 8 cm. El e lung si subtire, dar luceste si promite sa iti gadile papilele gustative, asa incat inchizi ochii si il accepti. Eu n-am gustat, i-am lasat toata placerea iubitului meu.
Dintre persoajele cu care ti-ai petrecut intins orele pe plaja, colegii tai de vacanta cum ar veni, ii amintim pe :
1. Mosul si Baba, doi batrani, literalmente la vreo 68-72 de ani, probabil fara casa, care stau cat e lumina pe plaja, in nud. Ei au un caine roscat, mic si nevricos, dar foarte ascultator, un pseudo-cort de care isi leaga fasii de plastic adunate cine stie de pe unde, care fac legatura intre "cort" si patru crengi infipte in pamant, ce delimiteaza un perimetru dreptunghiular. E un fel de arta contamporana, monumentul plasticului sau asa ceva. Mosii sunt grozavi. El e pus pe activitati spartane. Face sport si o terorizeaza si pe ea sa faca. Mosul alearga, prinde baba de maini si i le smuceste sus jos, apoi o intinde pe spate si ii face un pretins masaj. Dar culmea distractiei e atunci cand tot el desigur-acest cap al rautatilor-vrea sa ii demonstreze ei, ca poate sta in cap. Fenomenul e de-a dreptul spectaculos. Mosul se aseaza si incepe sa isi arunce picioarele naravase in sus. Babei i se face mila si il ajuta. Ii tine ea picioarele cu mainile. Imaginea e dincolo de orice iti poti inchipui. Un soi de 69 pe verticala, cu diferenta ca mosului ii atarna din pricina aceleiasi gravitatii, bat-o vina, organele genitale.
2. Mitocanul si femeia sa, Mitocondria. Doi tineri, cred eu in jur de 28-30 de ani, plus minus 2, care sunt probabil pentru prima oara la nudism, altfel nu-mi explic bucuria de a se infatisa goi, pe care nu se sfiesc sa o arate tuturor. El se freaca de femeia lui pana cand obtine o erectie valabila, apoi sare in picioare sprinten, pune mainile in sold, pentru acel "extra-push" de care avem nevoie cu totii, nu-i asa? si o afiseaza mandru nevoie mare, facand intoarceri laterale suave, pentru a asigura vizibilitate pentru toti.
3. Cei trei purcelusi, fara conotatie peiorativa, denumiti asa pentru ca erau nespus de jucausi. Acestia sunt trei homosexuali, care fac plaja pe acelasi cearsaf, se ung unul pe altul cu ulei, cam ca la lapte gros, formand un lant uman cleios, se bat cu nisip, isi trag palme la fund si se arunca sincron in valurile marii. Altminteri cei trei sunt foarte chic si metrosexuali, au ochelarii de soare ai sezonului si o multime de alte gadgeturi, nu ma indoiesc.
4. Britanicul si infanta pornomaniaca. El-undeva la 65 de ani dar arata de 205, stilul chitaristului de la Rolling Stones, la fata aduce cu Eroll Flynn, are mustata, parul lung pana sub fund si scalciat, ca o lana netoarsa, urechile acoperite de piercuri, doua belciuge enorme in sfarcuri, un slip negru rasucit pe laterale, pe solduri-nush de ce, probabil ii sunt mari si ii cadeau-, pielea flasca curge de pe el, in timp ce parul ii falfaie lent in bataia vantului. Cu tot cu par si belciuge, are cam 55 de kg. Sta la cort si e insotit de o minora, romanca, genul plasata la punctul fix si descurcareata, care stie ce sa comande la masa, ce sa ii spuna sa ii cumpere etc.. Despre Infanta nimic de zis. In schimb britanicul, poreclit drept "alga marii", intrucat pare ceva adus de apa pe tarm, e foarte incantat de VV si ii telefoneaza unui amic, de pe terasa de la Frontera, descriindu-i situatia. Incepe cu fraza:"I'm at a small inn". Ce "small inn", neamule? Esti pe terasa in VV, NU in country side GB. In tot cazul conversatia lor decurge lent, cum altfel, si e de genul: el vorbeste, ea asculta si rar incuviinteaza cuminte:"yes, yes, I understand". De retinut sfatul privind bautul. El catre ea, mai mult parinteste: traducerea imi apartine: "E bine sa te imbeti, dar nu cu lume, ca se pot intampla tot felul de lucruri pe care sa le regreti mai apoi."
Aceasta fraza cheie lasa loc de multe interpretari....de la care ma abtin.
Tot ce stiu sigur este ca la anul mergem la munte.

BUB si BOB, PIC si POC, LOLEC si BOLEC si alte cupluri celebre

Sora Ralucai, Roxana a inceput un blog. Raluca a comis "imprudenta" de a-l face public, astfel am avut si eu acces la textele de inceput ale Roxanei. BUB este mic dar dragalas, se tine de trucuri, neavand totusi intentia de a ne pacali. In afara ca in BUB gasesc ceva din Roxana, cum mi se pare si normal, fictiunea e cvasiunifoma si ne da un indiciu despre directia inspre care e tentata autoarea sa mearga. Pentru Roxana, mult spor la munci!
Citindu-l pe BUB mi-am adus aminte de Pufuletele meu si de faptul ca l-am lasat neterminat. Ori asta nu se face niciodata, in tot cazul, nu cu intentie:)

Calitatea livrabilului

Azi-noapte, in timpul uneia dintre deja celebrele mele insomnii, pe care mi-o consumam cu spor la televizor, il vad pe Aurel Vlad-sculptor, ca spune despre creatii nereusite urmatorul lucru: citez din memorie-> Ce faci cu lucrarea ta, daca ea nu iti transmite energia pe care tu ai investit-o in ea? Sunt doua posibilitati: daca esti lucid, o pastrezi si folosesti parti din ea in lucrari ulterioare. Dar daca nu esti prea lucid (prin "lucid" inteleg "calm"), atunci o distrugi.
De dimineata mi-am reexaminat creatia literara. Cateva dintre poeziile mele erau niste porcarii sinistre. Le-am dat imediat scurt "delete". Si asta voi face si de acum incolo. Nu am incotro daca vreau sa obtin o calitate corespunzatoare a livrabilului meu.
 

Blog Counter