Ziua în care mi-a crăpat capul

Ziua asta nu mi-o poate şterge nimeni.
Tu mă priveai în mod alburiu şi chipurile rănit.
Râsul tău care mă izgonea,
Şi toată cumsecădenia ta de altădată,
Acum absentă.
Eu nu spuneam mare lucru.
În fond, trebuia să afişez o faţă corespunzătoare momentului.
Apreciam că asta mă va costa mai puţin.
Şi fraza ta de final, cicatrizată într-un gând violent:
Niciunul nu e de neînlocuit pentru celălalt.
Aceea a fost ziua în care nu a mai rămas nimic de spus,
Ziua în care mie mi-a crăpat capul.
De atunci, eu plâng inutil poezele,
La nesfârşit fragilă...
Şi asta e tot ce voi tace.