Ia sa vedem, dragilor, ce avem noi aici. Am putea spune ca actiunea acestui roman s-ar putea petrece oriunde, banuiesc, iar faptul ca se petrece in America e intamplator. Sau nu?
Personajul principal al cartii, Vernon Gregory Little (mic), e un adevarat Tom Sawyer sau Huckleberry Finn, doar ca mult mai nedus pe la biserica si mai neascultator, fiind un baiat neglijat sistematic de Mami, cu majuscula, preocupata cu alte lucruri mult mai importante, cum ar fi ultimul tip de frigider side by side, sau intrigile tesute cu gasca de amice supraponderale (Avertisment: Mamelor, atentie cum va cresteti baieteii!).
In micutul orasel Martirio, din statul Texas, un nume sugestiv al unui oras inventat deliberat de autor, Vernon devine rapid o adevarata celebritate locala. Unul dintre colegii de scoala, pe nume Jesus, indelung discriminat pentru ca e mexican si este si homosexual (pervertit fiind de cativa dintre profesorii de scoala, care aveau ca hobby intretinerea de relatii sexuale cu minori), se enerveaza intr-o dupa-amiaza atat de tare ca decide sa isi impuste vreo 16 colegi de clasa si-apoi sa se sinucida.
Situatia escaladeaza rapid deoarece comunitatea are nevoie, nu-i asa?, de un tap ispasitor. De aici si pana la distribuirea lui Vernon in acest rol nu e foarte mult. Acum facem cunostinta cu ultimele gaselnite in materie de media, publicitate si marketing ale minunatei societati-spectacol, ale carei inventatori si actori suntem. Un pseudo-reporter intervine in destinul lui Vernon, adancindu-l in c*c*t pana la gat. Si stiti cum se spune: cand esti in c*c*t pana la gat, ai face bine sa te descurci singur si sa nu tipi dupa ajutor, ca altfel risti sa-ti intre si-n gura. Cam asta incearca si micul Vernon.
El are aproape 16 ani si nu stie prea multe despre viata, dar incepe sa asimileze rapid cunostinte noi, sub forma de lectii.
Si ia sa vedem cam ce il invata viata pe micul nostru star:
1. In primul rand, Vernon descopera ca lumea e plina de ipocriti, care urmeaza doar acele actiuni care le deservesc propriilor interese si nevoi. Nu e de ajuns sa stii ca tu esti nevinovat, nu e de ajuns nici sa ai protectia unor "drepturi fundamentale", ale unei "constitutii" si alte metafore din acestea molfaite conjunctural, care ar trebui sa iti garanteze prezumtia de nevinovatie. Nu e suficient nici sa ai acele blestemate de probe, in favoarea cazului tau, care sa demonstreze neimplicarea ta. In societatea de tip spectacol Vernon nu e decat un produs, o marfa, si soarta lui depinde de pozitionarea lui pe piata, de felul in care stie, sau nu sa isi vanda povestea, de modul in care poate sau nu sa-si managerieze pozitia. Doar daca o fraza sau o situatie s-a dat la televizor, atunci in mod sigur ea este adevarata. Altfel, daca ai cazut in dizgratia publicului, esti pierdut. Publicul te poate salva sau condamna. Tot el priveste excitat crucificarea ta in direct. Cu alte cuvinte, cui nu-i place cum se joaca, sa iasa din hora.
2. Micul Vernon mai descopera ca aceeasi societate spectacol e cea care ne face sa ne imaginam ca toti putem deveni intr-o zi vedete, staruri de la Hollywood sau cel putin bilionari. Televiziune si fast-food, pana la varsta cand iti dai seama ca nu o sa devii niciodata vedeta. Atunci, normal, te cuprinde depresia si panica. Asta produce comportamente deviante, de la banalele eating disorder-unii mananca de frica, altii de nefericire, altii de teroare ca trebuie sa slabeasca, si tot asa, si pana la cazuri mai grave de psihopati, care intretin relatii sexuale cu minori, sub pretextul ca e ceva normal si frumos numit DRAGOSTE, sau omucideri (chiar tatal lui Vernon moare in circumstante misterioase si cadavrul sau nu este gasit niciodata. Eu am o banuiala. Voi oare ghiciti unde s-ar putea afla?).
3. Ai putea crede ca e usor sa traiesti in aceasta situatie, aparent relaxata si lipsita de presiune. Un adolescent de varsta lui Vernon ar trebui sa nu isi bata capul decat cu gagici si jocuri video iar nu cu chestiuni filosofice sau chiar pragmatice. Dar deoarece pe hartie calculele sunt intr-un fel, in timp ce in societatea-spectacol ele dau cu rest, micul nostru martir (tap ispasitor, si locuitor al orasului Martirio, nu?) miroase imediat ca, pana sa faci tu primul milion de dolari, vecinul tau a facut deja un bilion, si asa ca indiferent ce faci in viata, niciodata nu e de ajuns.
Asadar, din 1,2 si 3 deducem ca, nu conteaza ce faci in viata, atata timp cat reusesti sa impachetezi totul in hartia potrivita, si sa te prezinti in lumina favorabila. Auditoriul e atat de imbecilizat, incat e tare usor ca vinovatii sa apara ca martori in procese, ingropand un om complet nevinovat, si e foarte simplu sa convingi, atunci cand te-ai aliat cu cine trebuie.
Vernon decide sa se salveze, dar doar dupa ce isi accepta rolul de tap ispasitor. Se spune ca daca ii repeti unui om de suficient de multe ori un lucru, chiar daca nu e adevarat, acela incepe sa-l creada. Asa si amicul nostru. Acceptarea rolului negativ ii apare dintr-odata intr-o alta lumina. Tapul ispasitor e mai nou un tap ispititor. Doar stiti cum toata lumea il tine minte cel mai bine pe actorul negativ, ba uneori chiar il simpatizeaza in secret. Intra in joc, si constata ca figura de rau facator ii poate aduce si foloase. Orice fel de publicitate e publicitate buna. Notorietatea adusa de punerea sa sub acuzare il poate aduce alaturi de iubita viselor lui, o fata mai mare ca el.
Planul lui Vernon e simplu. Sa fuga in Mexic, unde sa traiasca intr-o casuta pe plaja, impreuna cu iubita lui, si ulterior sa isi aduca si mama, cand lucrurile se vor fi linistit cat de cat. Se pare ca detalii cum ar fi varsta, lipsa banilor, sau faptul ca fotografia sa e difuzata absolut pe toate canalele de televiziune non-stop, nu pot constitui o piedica. Asta si pentru ca, in mod miraculos, Vernon reuseste sa ajunga in Mexic, dupa ce o abureste pe tipa (o alta lectie de viata-4-, ii spune micului martir ca nici o fata nu ii poate rezista unui bad boy) si destinul lui pare salvat. Tipul rau care ramane si cu fata, si cu banii, nu? Ei bine, nu. Fata il toarna chiar de ziua lui de nastere, contracost evident, ea urmand sa devina o jurnalista de succes in urma predarii criminalului, dupa ce ii smulge o marturisire in conditii "delicate". Putem spune acum, desteapta negociere! Stupid Vernon!
Din experienta cu Mexicul, Vernon descopera ca mexicanii sunt mai oameni decat americanii, pentru ca nu au fost imbecilizati inca, pentru ca acolo iubirea neconditionata inca exista si pentru ca nu traiesc intr-o societate stupida care ii invata sa isi doreasca tot felul de lucruri de care nu au cu adevarat nevoie. Tot in episodul fugii lui, gasim o scena haioasa, si premonitorie pentru cursul actiunii. Adidasii lui Vernon, adica obiectele care il faceau pe Vernon ceea ce era, ii confereau identitate, sunt crucificati, adica suiti pe o cruce veritabila, cu un Jesus veritabil.
In cele din urma, Vernon e capturat si incarcerat. Urmeaza procesul (televizat, cum altfel?), in care se incearca incadrarea lui in criminalul in serie cel mai terifiant. Micul adolescent e ras in cap, machiat, i se pun niste ochelari de dupa care pare ca te priveste cu niste ochi uriasi, ce seamana groaza. E prezentat ca un barbat, alb, homosexual, psihopat. Vi se pare cunoscut patternul?
Showul e total. Vernon e gasit vinovat, condamnat la pedeapsa cu moartea. Dar nu, povestea lui nu se opreste aici. Inchisoarea intreaga e transformata intr-un Big Brother, in cadrul caruia spectatorii voteaza si decid cine moare primul. E usor tras de par, poate va ganditi. Dar de fapt cat de departe suntem de aceasta realitate? Tirania majoritatii ca regula "democratica" ar face posibil aproape orice. In tot cazul, ca sa nu scada calitatea spectacolului detinutilor le este luat si dreptul la spovedanie, asa ca bietul Vernon e nevoit sa se impartaseasca in toaleta, unui alt condamnat la moarte, care tocmai mergea pentru ultima oara la latrina. Din fericire, martirul nostru reuseste sa impresioneze destul cat sa isi castige niscaiva timp, pentru reflectare si pentru opera sa de arta secreta: un tatuaj cu mesajul de pe aparatoarele camionului cu care reusise sa fuga in Mexic, care spune: Me ves y sufres = Priveste-ma si o sa suferi. In utimele clipe, Vernon e urcat pe masa de executie, cu forma unei cruci, pregatit pentru administrarea injectiei fatale.
5. Ultima lectie pe care o invata Vernon este despre moarte. Cum moartea e ca si cum ai pleca dintr-un loc pe care credeai ca il urasti, numai ca dupa ce ai stat o vreme acolo a ajuns sa-ti placa. Din pacate tocmai atunci trebuie sa-l paraseti. Si despre cum e in firea oamenilor sa moara in tacere. The end?
Ei bine nu, nici asta nu e sfarsitul. Va asigur ca nimic din recenzia mea nu va poate impiedica sa savurati aceasta carte, scrisa din perspectiva micului Vernon, cu un limbaj spectaculos si cu foarte foarte mult umor, negru, ce-i drept. Mai intreb doar, ce credeti? Happy end or not happy end?
D.B.C. Pierre, Tapul ispititor. O comedie a secolului XXI in prezenta mortii, trad. din engleza de Cristina Barbu si Lucian Sarbu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, 352 pag.
Personajul principal al cartii, Vernon Gregory Little (mic), e un adevarat Tom Sawyer sau Huckleberry Finn, doar ca mult mai nedus pe la biserica si mai neascultator, fiind un baiat neglijat sistematic de Mami, cu majuscula, preocupata cu alte lucruri mult mai importante, cum ar fi ultimul tip de frigider side by side, sau intrigile tesute cu gasca de amice supraponderale (Avertisment: Mamelor, atentie cum va cresteti baieteii!).
In micutul orasel Martirio, din statul Texas, un nume sugestiv al unui oras inventat deliberat de autor, Vernon devine rapid o adevarata celebritate locala. Unul dintre colegii de scoala, pe nume Jesus, indelung discriminat pentru ca e mexican si este si homosexual (pervertit fiind de cativa dintre profesorii de scoala, care aveau ca hobby intretinerea de relatii sexuale cu minori), se enerveaza intr-o dupa-amiaza atat de tare ca decide sa isi impuste vreo 16 colegi de clasa si-apoi sa se sinucida.
Situatia escaladeaza rapid deoarece comunitatea are nevoie, nu-i asa?, de un tap ispasitor. De aici si pana la distribuirea lui Vernon in acest rol nu e foarte mult. Acum facem cunostinta cu ultimele gaselnite in materie de media, publicitate si marketing ale minunatei societati-spectacol, ale carei inventatori si actori suntem. Un pseudo-reporter intervine in destinul lui Vernon, adancindu-l in c*c*t pana la gat. Si stiti cum se spune: cand esti in c*c*t pana la gat, ai face bine sa te descurci singur si sa nu tipi dupa ajutor, ca altfel risti sa-ti intre si-n gura. Cam asta incearca si micul Vernon.
El are aproape 16 ani si nu stie prea multe despre viata, dar incepe sa asimileze rapid cunostinte noi, sub forma de lectii.
Si ia sa vedem cam ce il invata viata pe micul nostru star:
1. In primul rand, Vernon descopera ca lumea e plina de ipocriti, care urmeaza doar acele actiuni care le deservesc propriilor interese si nevoi. Nu e de ajuns sa stii ca tu esti nevinovat, nu e de ajuns nici sa ai protectia unor "drepturi fundamentale", ale unei "constitutii" si alte metafore din acestea molfaite conjunctural, care ar trebui sa iti garanteze prezumtia de nevinovatie. Nu e suficient nici sa ai acele blestemate de probe, in favoarea cazului tau, care sa demonstreze neimplicarea ta. In societatea de tip spectacol Vernon nu e decat un produs, o marfa, si soarta lui depinde de pozitionarea lui pe piata, de felul in care stie, sau nu sa isi vanda povestea, de modul in care poate sau nu sa-si managerieze pozitia. Doar daca o fraza sau o situatie s-a dat la televizor, atunci in mod sigur ea este adevarata. Altfel, daca ai cazut in dizgratia publicului, esti pierdut. Publicul te poate salva sau condamna. Tot el priveste excitat crucificarea ta in direct. Cu alte cuvinte, cui nu-i place cum se joaca, sa iasa din hora.
2. Micul Vernon mai descopera ca aceeasi societate spectacol e cea care ne face sa ne imaginam ca toti putem deveni intr-o zi vedete, staruri de la Hollywood sau cel putin bilionari. Televiziune si fast-food, pana la varsta cand iti dai seama ca nu o sa devii niciodata vedeta. Atunci, normal, te cuprinde depresia si panica. Asta produce comportamente deviante, de la banalele eating disorder-unii mananca de frica, altii de nefericire, altii de teroare ca trebuie sa slabeasca, si tot asa, si pana la cazuri mai grave de psihopati, care intretin relatii sexuale cu minori, sub pretextul ca e ceva normal si frumos numit DRAGOSTE, sau omucideri (chiar tatal lui Vernon moare in circumstante misterioase si cadavrul sau nu este gasit niciodata. Eu am o banuiala. Voi oare ghiciti unde s-ar putea afla?).
3. Ai putea crede ca e usor sa traiesti in aceasta situatie, aparent relaxata si lipsita de presiune. Un adolescent de varsta lui Vernon ar trebui sa nu isi bata capul decat cu gagici si jocuri video iar nu cu chestiuni filosofice sau chiar pragmatice. Dar deoarece pe hartie calculele sunt intr-un fel, in timp ce in societatea-spectacol ele dau cu rest, micul nostru martir (tap ispasitor, si locuitor al orasului Martirio, nu?) miroase imediat ca, pana sa faci tu primul milion de dolari, vecinul tau a facut deja un bilion, si asa ca indiferent ce faci in viata, niciodata nu e de ajuns.
Asadar, din 1,2 si 3 deducem ca, nu conteaza ce faci in viata, atata timp cat reusesti sa impachetezi totul in hartia potrivita, si sa te prezinti in lumina favorabila. Auditoriul e atat de imbecilizat, incat e tare usor ca vinovatii sa apara ca martori in procese, ingropand un om complet nevinovat, si e foarte simplu sa convingi, atunci cand te-ai aliat cu cine trebuie.
Vernon decide sa se salveze, dar doar dupa ce isi accepta rolul de tap ispasitor. Se spune ca daca ii repeti unui om de suficient de multe ori un lucru, chiar daca nu e adevarat, acela incepe sa-l creada. Asa si amicul nostru. Acceptarea rolului negativ ii apare dintr-odata intr-o alta lumina. Tapul ispasitor e mai nou un tap ispititor. Doar stiti cum toata lumea il tine minte cel mai bine pe actorul negativ, ba uneori chiar il simpatizeaza in secret. Intra in joc, si constata ca figura de rau facator ii poate aduce si foloase. Orice fel de publicitate e publicitate buna. Notorietatea adusa de punerea sa sub acuzare il poate aduce alaturi de iubita viselor lui, o fata mai mare ca el.
Planul lui Vernon e simplu. Sa fuga in Mexic, unde sa traiasca intr-o casuta pe plaja, impreuna cu iubita lui, si ulterior sa isi aduca si mama, cand lucrurile se vor fi linistit cat de cat. Se pare ca detalii cum ar fi varsta, lipsa banilor, sau faptul ca fotografia sa e difuzata absolut pe toate canalele de televiziune non-stop, nu pot constitui o piedica. Asta si pentru ca, in mod miraculos, Vernon reuseste sa ajunga in Mexic, dupa ce o abureste pe tipa (o alta lectie de viata-4-, ii spune micului martir ca nici o fata nu ii poate rezista unui bad boy) si destinul lui pare salvat. Tipul rau care ramane si cu fata, si cu banii, nu? Ei bine, nu. Fata il toarna chiar de ziua lui de nastere, contracost evident, ea urmand sa devina o jurnalista de succes in urma predarii criminalului, dupa ce ii smulge o marturisire in conditii "delicate". Putem spune acum, desteapta negociere! Stupid Vernon!
Din experienta cu Mexicul, Vernon descopera ca mexicanii sunt mai oameni decat americanii, pentru ca nu au fost imbecilizati inca, pentru ca acolo iubirea neconditionata inca exista si pentru ca nu traiesc intr-o societate stupida care ii invata sa isi doreasca tot felul de lucruri de care nu au cu adevarat nevoie. Tot in episodul fugii lui, gasim o scena haioasa, si premonitorie pentru cursul actiunii. Adidasii lui Vernon, adica obiectele care il faceau pe Vernon ceea ce era, ii confereau identitate, sunt crucificati, adica suiti pe o cruce veritabila, cu un Jesus veritabil.
In cele din urma, Vernon e capturat si incarcerat. Urmeaza procesul (televizat, cum altfel?), in care se incearca incadrarea lui in criminalul in serie cel mai terifiant. Micul adolescent e ras in cap, machiat, i se pun niste ochelari de dupa care pare ca te priveste cu niste ochi uriasi, ce seamana groaza. E prezentat ca un barbat, alb, homosexual, psihopat. Vi se pare cunoscut patternul?
Showul e total. Vernon e gasit vinovat, condamnat la pedeapsa cu moartea. Dar nu, povestea lui nu se opreste aici. Inchisoarea intreaga e transformata intr-un Big Brother, in cadrul caruia spectatorii voteaza si decid cine moare primul. E usor tras de par, poate va ganditi. Dar de fapt cat de departe suntem de aceasta realitate? Tirania majoritatii ca regula "democratica" ar face posibil aproape orice. In tot cazul, ca sa nu scada calitatea spectacolului detinutilor le este luat si dreptul la spovedanie, asa ca bietul Vernon e nevoit sa se impartaseasca in toaleta, unui alt condamnat la moarte, care tocmai mergea pentru ultima oara la latrina. Din fericire, martirul nostru reuseste sa impresioneze destul cat sa isi castige niscaiva timp, pentru reflectare si pentru opera sa de arta secreta: un tatuaj cu mesajul de pe aparatoarele camionului cu care reusise sa fuga in Mexic, care spune: Me ves y sufres = Priveste-ma si o sa suferi. In utimele clipe, Vernon e urcat pe masa de executie, cu forma unei cruci, pregatit pentru administrarea injectiei fatale.
5. Ultima lectie pe care o invata Vernon este despre moarte. Cum moartea e ca si cum ai pleca dintr-un loc pe care credeai ca il urasti, numai ca dupa ce ai stat o vreme acolo a ajuns sa-ti placa. Din pacate tocmai atunci trebuie sa-l paraseti. Si despre cum e in firea oamenilor sa moara in tacere. The end?
Ei bine nu, nici asta nu e sfarsitul. Va asigur ca nimic din recenzia mea nu va poate impiedica sa savurati aceasta carte, scrisa din perspectiva micului Vernon, cu un limbaj spectaculos si cu foarte foarte mult umor, negru, ce-i drept. Mai intreb doar, ce credeti? Happy end or not happy end?
D.B.C. Pierre, Tapul ispititor. O comedie a secolului XXI in prezenta mortii, trad. din engleza de Cristina Barbu si Lucian Sarbu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2005, 352 pag.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu