Dupa un timp

maccumac se facu mare si veni vremea sa plece in lume. Si s-a mutat la casa lui.

Haideti ca e de bine. Ceva mai specializat domeniul, dar o tinem tot in recenzii si creativitati gustoase. Va invit la mine-acasa pe maccumac.ro

Din Iasi

Sunt acasa si ma intorc in capitala aglomerata abia miercuri. E o saptamana de vacanta nemaipomenita. Moment de revedere draga cu cei apropiati mie. In fiecare zi am luat bicicleta si am dat cate un tur orasului. Inspre Podu Ros, inspre Centru, spre Tatarasi inapoi. Maine merg spre Copou. Bicicleta trage foarte bine si am invatat sa merg in picioare pe ea, lucru foarte de folos la dealurile orasului. Inspre pranz soarele e prea puternic si merg pe trotuar in cautarea umbrei. Dimineata o iau prin padurea de la Ciric, unde e roua si copacii abia se trezesc. Seara nu ies, stau cuminte si merg pe terase sau citesc. Pe tren mi-a tinut de urat Fabrica de matase a lui Tash Aw. In curand voi afisa si recenzia sper. Am zeci de carti citite si nerecenzate. De o calitate peste medie, am avut noroc si am ales sau m-au ales, doar carti foarte frumoase. Astazi am ajuns la frizerul meu preferat, Danut. Astept sa ma tund de 2 luni. Naveta intre Iasi-Bucuresti-Rm Valcea face sa nu am un frizer al meu. Miercuri, spre exemplu, ma intorc in Bucuresti, iar vineri sunt in Rm Valcea.

Acum am o mare bucurie si o treaba importanta de rezolvat. Stau pe jos in camera mea, din casa parintilor. Toate sunt aproape cum le-am lasat eu. Picturile mele pe pereti, din loc in loc. Decorul e rustic. Vase de lut cu flori in ele. Polite de lemn grele de carti. Biroul, acelasi la care am invatat inca din clasa I. Pe jos cerga taraneasca si covoare. Eu, pe jos lungita, sprjinta de pat. In fata mea netbookul de pe care va descriu situatia actuala. In fata lui 2 sertare doldora de hartii. Toate caietele, agendele si cursurile pe care le-am luat cat am fost studenta 4 ani. Ce mare bucurie sa trec cu mana prin ele si cu privirea. Gandurile imi fug toate inapoi. Am gasit mai intai agenda mea din anul 1. Atunci eram studenta la 2 facultati. Litere si Filosofie. Am renuntat la Litere pentru ca sectia de Romana-Engleza era una dintre cele mai grele si nu aveam timp fizic sa fac 2 facultati la zi. Si nici bani. Vad insa acum 2 orare, stresul de a ma imparti intre atatea corpuri ale Universitatii, dintre cele mai indepartate. Si listele de lectura interminabile de la Litere, anul 1, semestrul 1. Aveam liste de lectura de 2 tipuri de la unii profesori. De generalitati, unde se insirau lecturi umaniste colosale, pe cateva pagini. Si apoi cele aferente cursului pe care il predau dumnealor. Norocul meu a fost ca am avut incredere in ei si am luat de bune listele alea. Asta m-a salvat de multe ori. Lecturile mele.

Am ales sa fac o facultate umanista. Eu sunt o umanista prin definitie. Si sper ca in toamna sa ma inscriu la doctorat. Desi imi pare un orizont foarte indepartat acesta. Acum afacerea de care ma ocup in Bucuresti prinde aripi si ma pasioneaza intr-atat de mult ca mi-ar fi imposibil sa ma desprind. Cu toate astea, poate ca timpul pana la viitoarele ore de lectura in BCU, luatul de notite si alergatul intre diferite corpuri de facultate nu va fi prea indelungat. Poate intr-o zi voi scrie o autobiografie si ea va contine si recenziile romantioase si siropoase ale cartilor mele preferate, mixate cu pasaje din viata mea. Poate ca se va numi Lecturile mele.

Din Iasi, unde imi ingadui sa visez mai acerb ca in orice alt colt de planeta, ma pregatesc sa inchei relatarea si va salut cu drag.

Citind Paul Auster*

Imi dau seama cat de bine scrie acest domn. Imi place pragmatismul lui in scris. Fraza atent articulata, economia cinstita a epitetelor, curgerea fireasca a discursului. Pot doar sa imi inchipui cata munca intra in aceasta scriitura. Paul Auster pur si simplu nu lasa nimic la intamplare. Imi plac descrierile lui urbane ale cadrelor New York-ului, bresele pe care le mestereste in realitate, focusul asupra destinelor aparent bizare ale personajelor sale, felul cum se lanseaza in imaginarea unor scenarii complet halucinante uneori, si pe care totusi te convinge sa le cumperi, sa le iei de bune.

Prima carte a lui parcursa de mine a fost Palatul Lunii. M-a facut sa ma indragostesc de poveste, si am constatat cu stupoare ca trecuse ceva vreme de cand nu m-a mai tinut o carte atat de conectata la povestea din ea. Atat de bine m-am atasat de ea incat cu mintea cautam mereu sa revin la ceea ce ar fi putut sa urmeze, sau alergam inapoi in naratiune analizand resorturile intime ale personajelor. Auster are cateva teme recurente pe care le gasim in mai toate cartile sale. Asa ca nu stric nimic daca spun ca personajul principal al cartii e un tanar student, a carui viata a fost greu incercata din copilarie. M.S. Fogg trece ca un acrobat in arena de pe o barna fragila pe alta pe tot parcursul copilariei si adolescentei. Ajuns student putinele puncte de sprijin cad rand pe rand si se gaseste prematur intr-o situatie de viata si de moarte. Cu o inclinata vocatie de introspectie si filosofare, tanarul Fogg isi cultiva un stil de viata vecin cu anihilarea. Mananca un ou pe zi, doarme pe cutii de carton, in cele din urma ajunge in strada. Traieste cateva luni in Central Park, doarme in pesteri, mananca din gunoaie.

Viata are si frumos. Se indragosteste intr-o escapada la masa unor necunoscuti de o chinezoaica exotica si senzuala, reuseste sa se repuna pe picioare cu ajutorul unui prieten pe care il credea pierdut, recupereaza realitatea si pana la urma isi ia si o slujba ca secretar personal al unui batran orb nebun. A! si putred de bogat. Mai incolo lucrurile se precipita, Fogg serveste rememorarii vietii pline de peripetii a batranului Effing, il cunoaste pe fiul acestuia, supraponderal, introvertit, profesor universitar ratat si afla lucruri absolut uluitoare. Punand cap la cap piesele de puzzle din viata sa plina de aventuri, Fogg isi descopera identitatea si incepe un proces de reconstructie individuala.

De ce imi place Paul Auster? Pentru ca mi-am dat seama din prima ca va fi printre scriitorii mei preferati, datorita eroilor sai boemi, dar mai ales a felului in care scrie. Scrie minunat. Scrie cum ar trebui sa scrie un copywriter bun. Scrie clar, concis, usor de citit si de priceput. Nu as putea rearanja cuvintele in fraza. Nu as putea inlocui cu sinonime cuvintele utilizate. E bun. E prea bun. Si acum citesc Nebunii in Brooklyn. Si e la fel de buna cartea asta ca si Palatul Lunii. Eu va recomand sa mai bagati si cate un Auster. E bun pentru sistem. Face bine la ochi, face bine la cap, te ajuta sa te ordonezi logic, sa nu o mai lungesti mioritico-pseudo-filosofic atunci cand scrii. :)

*Palatul Lunii, de Paul Auster, Ed. Humanitas, 2007

Talciocul merge mai departe

Acum la editia a 4-a. Bucuroasa sa va invit. Voi participa cu putinele lucruri care imi sunt de prisos. Atmosfera e haioasa si placuta. Ambianta cum nu se poate mai frumoasa. La Verde Cafe. Va asteptam cu mic cu mare.

Sweeet

Am facut foarte iute o tarta cu capsune pentru prietenii de duminica seara, cu care am inceput un joc de Monopoly. Am amestecat un pachet de unt cu zahar, 2 oua, un varf de sare, bicarbonat de sodiu, 2 linguri de iaurt, coaja de la o lamaie, zeama de la o jumatate de lamaie, faina si jumatate de kilogram de capsune pisate si amestecate cu miere de albine. Acest blat aproape lichid l-am pus la copt intr-o forma de tort timp de 20 de min, in cuptorul incins la 225 de grade. Dupa 10 minute am coborat temperatura la 200 de grade. Apoi am intepat blatul, l-am insiropat cu restul de capsune pisate. Am batut niste smantana de la prietenii mei din Sibiu cu zahar si am intins-o peste blat. Am ornat cu capsune. Smantana si capsunele merg splendid impreuna:) Blatul a iesit roz, pufos si dulce iar topingul este dulce-acrisor. Foarte yummy:)

O Amelie peruana

sau cum o fac spaniolii mai bine. In acest caz e vorba despre spanioli in colaborare cu peruani. Iar mai binele e un concept relativ aici. Sunt complet subiectiva si indraznesc sa ma mentin asa, si sa declar raspicat ca eu una sunt innebunita dupa America de Sud. America de Sud e o lume in sine, fiecare tara de acolo e la randul ei o alta lume. Tarile alea sunt atat de intinse si contin culturi atat de diverse incat locuitorii aceleiasi patrii sunt ca niste turisti cand se deplaseaza in burta patriei lor.

Seara de 11 mai de la cinema Studio a fost dedicata filmelor spaniole. Inutil sa spun ca sala a fost arhiplina. Surpriza majora a fost ca intrarea era gratuita la ambele proiectii. Incalzirea ne-am facut-o cu Laptele deznadejdii* despre ciudata si amestecata cultura peruana. De fapt mai multe subiecte s-au intalnit in acest film. Centrala a fost tema spaimei de viol, o fobie innascuta a personajului principal, Faustida. Fausta a fost crescuta de o mama singura, si care a trecut prin experienta groaznica a masacrarii sotului si a unui viol in timpul unei revolte peruane. Iar mitul local spune ca bebelusii care sunt alaptati cu laptele deznadejdii vor avea aceasta fobie in sange. Asa ca Faustida poarta vesnic pantaloni, chiar si pe sub fusta cand e obligata sa poarte uniforma de camerista. Alte mijloace barbare de protectie impotriva violului constau in introducerea unui cartof in vaginul fetelor. Sala e strabatuta de un murmur al socului cultural.


Filmul continua sa ne tina atentia pironita prin imagistica speciala, oamenii urca spre centru sau coboara, vedem o scara imensa, care urca pieptis pe versantul unui munte. Nu are balustrada. Femeile gravide sau pe tocuri urca si cobora mereu. Vedem plante speciale, exotice, vedem o capitala a carei locuitori traiesc in majoritate la limita subzistentei si deci au loc multe jafuri, violuri si crime. Mediul e unul periculos si abrupt atat din punct de vedere geografic, cat si social (instabilitate). Este o reala problema in a te adapta si a gasi solutii. Mama Faustei moare si dorinta suprema a fetei este sa o ingroape in satul natal. Dar lipsa banilor o impinge sa isi depaseasca barierele mentale si sa iasa din securitatea casei pentru a se angaja. Cadrele sunt senzationale. Moarta este imbalsamata de femei si legata strans in cearsafuri. Traditia e atat de puternica incat nu e problema ca Fausta nu isi baga mama in sicriu, ci o tine in camera ei. Sub pat cand are musafiri, pe pat langa ea cand se simte singura. Ii canta si o mangaie pe par pana cand parul i se desprinde de scalp. Scabros si de neinchipuit. Ei bine poate in sistemul nostru european de evaluare a ceea ce e permis.

Familia Faustei se mai ocupa si cu organizarea de nunti. Asta nu e de ratat sub nicio forma. Mixul e intre o cultura care se lasa incet incoltita de mecanismele consumeriste si care nu este imuna la influente culturale din afara, si traditionalismul absolut. Asadar vedem miri care se pozeaza clasic cu backgrounduri fanteziste pe spate (cascade exotice), alaiul nuntasilor care aduc darul inainte de servirea bufetului, animatorul care lauda patul sau gaina, dupa caz, bufetul "mobil" (singura tratatie o reprezinta farfurii cu cartofi prajiti, printre care apar niste porci din plastic in loc de porcii veritabili de lapte si comestibili. Nuntasii sunt furiosi) etc. Nu mai povestesc intrucat imi este si asa imposibil sa descriu intensitatea emotiilor din povestea Faustei, interpretata formidabil de Magaly Solier. Nu pot decat sa constat terenul fertil pe care il reprezinta statele Americii de Sud, pline de povesti si de situatii incredibile. Si talentul regizoral al nepoatei lui Mario Vargas Llosa, Claudia Llosa, care face o treaba fantastica in a le transpune pe ecran. Una peste alta, poate cel mai frumos film vazut pana acum in festival.

*Laptele deznadejdii, Spania-Peru, 2009, regia Claudia Llosa

La Moscova nu am ajuns pentru ca

m-am impotmolit in Siberia. Ma rog, nu chiar in Siberia ci la Noul Cinematograf al Regizorului Roman unde am vizionat filmul Vortex*. Un film alb-negru, dur. Pot spune asta fara dubiu. Emotionant, cu o atmosfera care te apasa, actiunea se desfasoara sub un cer plin de nori grei, in Lituania comunista din anii 50-60. Personajul principal pe care il urmarim de-a lungul intregii sale vieti, este un baiat nascut la tara intr-o familie nevoiasa. Filmul e structurat pe episoade care coincid cu perioadele cele mai importante din viata lui: copilaria, adolescenta, maturitatea.

Copilaria -acest taram magic conform cliseului consacrat- e marcata de drame de neinteles cum ar fi crunta experienta a pierderii tatalui, cu care debuteaza filmul. Imaginati-va niste tarani care aduc trupul mortului sinucigas cu caruta acasa. Vaduva se ia cu mainile de par pentru ca au asezat mortul peste coasa. Taranul caraus se lamenteaza, ca ce mai conteaza, tot e mort. Mortului nu-i pasa de coasa din coasta. Dupa care baga cadavrul in casa, cu chiu cu vai. Urmeaza scena imbaierii si imbracarii. Vaduva are un alt moment de panica fiindca nu are apa calda. Taranii nu inteleg. Ce atata tevatura. Doar n-o sa raceasca mortu' daca-l speli cu apa rece. In fine, il imbraca si il incalta. Moment nasol, caci nu are pantofi noi sa-i puna in picioare si aia de zi cu zi au gauri in talpa cat o minge de handbal. Vaduva innebunita deja lipeste niste hartie de ziar. In sfarsit priveghiul poate sa inceapa. In toiul vegherii, hartia de ziar se tot desprinde de pe talpa cu zgomot.

Copilul face pe el de frica. Mai tarziu e adolescent. Merge la rau cu cel mai bun prieten al lui, Vidas. Asta se crede barbat si intr-un moment de curaj idiot se arunca de pe pod in apa raului. Numai ca acolo mai demult raul ingropase un copac. Vidas nu mai apare din vartejul unde a fost absorbit. Innebunit, tanarul nostru fuge in sat sa anunte ca moare cineva. Asa se pierde cel mai bun prieten. Dupa armata, urmeaza angajarea. Mama deja e batrana, se simte obosita si viata la tara inseamna multa munca grea. In plus, zice mama, simte ca a trait de fapt 3 vieti odata: a ei, a tatalui si a fiului. Revenind la fiu, acesta intra in lumea muncitorilor, care traiesc in camine triste, 3 in camera, si muncesc ca soferi pe basculante in cariere de piatra. In principiu oamenii astia se considera chiar norocosi. Au casa, masa si serviciu. Majoritatea sunt asemeni lui, saraci, plecati din sate in cautarea unui trai mai bun.

Varsta e propice gasirii marii iubiri, am putea crede. Ei bine, marea iubire ia forma curvei caminului in cazul personajului principal. Cu doi copii din relatii diferite, bautoarea de vodka indarjita, si un caracter afurisit, nu prea ai cum sa-i faci fata lui Klava. De o frumusete rapitoare, Klava totusi are mila si-l lipeste cu Maska, cealalta fata din camin, cu viitorul in fata. Desi nu se iubesc cei doi se muta impreuna. Maska a facut rost de o garsoniera. Incep o relatia chinuita. Se si casatoresc. Aproape fac si un copil. Pana ce Maska pierde sarcina si toate iau o turnura spre rau. Divorteaza si eroul nostru se reintoarce in mediul din care a plecat.

Asadar sa recapitulam: tata se sinucide, se arunca sub drezina, mama se sinucide, se arunca sub drezina, prima dragoste-Klava-, se sinucide si ea, se arunca cu camionu in cariera. Vidas, cel mai bun prieten, moare inecat, si a doua oara, copilul Vidas nenascut inca, moare si el pentru ca ma-sa (Maska) era prea saraca si ca sa mai faca un ban zugravea apartamente. Asa a cazut de pe scara. Asa e in Lituania comunista. Viata grea si scurta, marcata de morti premature: se moare de prea mult baut, de accidente, de munca prea grea, de sinucidere.

Atmosfera e amenintatoare iar destinul implacabil il urmareste si pe eroul nostru. In final il cuprinde disperarea unei depresii mai mari ca viata si ca sa nu cada sub drezina se hotaraste sa sara in rau. Final deschis. Asta alege regizorul, probabil indecis intre un happy si un sad end. Ultimul capitol se cheama "Acesta ar putea fi sfarsitul vietii lui Juzik". Cadru cu Juzik iesit din apa, ud, ghemuit pe o piatra, ne priveste drept in ochi, si pe fata lui se iteste un ranjet nesanatos. Moare, innebuneste sau se mantuieste?


P.S. Astazi la cinema Studio ma asteapta alte 2 filme: Laptele deznadejdii si Camino, ambele spaniole.


*Vortex, Lituania 2009, regia si scenariul Gytis Lukšas