miercuri, 12 mai 2010

O Amelie peruana


sau cum o fac spaniolii mai bine. In acest caz e vorba despre spanioli in colaborare cu peruani. Iar mai binele e un concept relativ aici. Sunt complet subiectiva si indraznesc sa ma mentin asa, si sa declar raspicat ca eu una sunt innebunita dupa America de Sud. America de Sud e o lume in sine, fiecare tara de acolo e la randul ei o alta lume. Tarile alea sunt atat de intinse si contin culturi atat de diverse incat locuitorii aceleiasi patrii sunt ca niste turisti cand se deplaseaza in burta patriei lor.

Seara de 11 mai de la cinema Studio a fost dedicata filmelor spaniole. Inutil sa spun ca sala a fost arhiplina. Surpriza majora a fost ca intrarea era gratuita la ambele proiectii. Incalzirea ne-am facut-o cu Laptele deznadejdii* despre ciudata si amestecata cultura peruana. De fapt mai multe subiecte s-au intalnit in acest film. Centrala a fost tema spaimei de viol, o fobie innascuta a personajului principal, Faustida. Fausta a fost crescuta de o mama singura, si care a trecut prin experienta groaznica a masacrarii sotului si a unui viol in timpul unei revolte peruane. Iar mitul local spune ca bebelusii care sunt alaptati cu laptele deznadejdii vor avea aceasta fobie in sange. Asa ca Faustida poarta vesnic pantaloni, chiar si pe sub fusta cand e obligata sa poarte uniforma de camerista. Alte mijloace barbare de protectie impotriva violului constau in introducerea unui cartof in vaginul fetelor. Sala e strabatuta de un murmur al socului cultural.


Filmul continua sa ne tina atentia pironita prin imagistica speciala, oamenii urca spre centru sau coboara, vedem o scara imensa, care urca pieptis pe versantul unui munte. Nu are balustrada. Femeile gravide sau pe tocuri urca si cobora mereu. Vedem plante speciale, exotice, vedem o capitala a carei locuitori traiesc in majoritate la limita subzistentei si deci au loc multe jafuri, violuri si crime. Mediul e unul periculos si abrupt atat din punct de vedere geografic, cat si social (instabilitate). Este o reala problema in a te adapta si a gasi solutii. Mama Faustei moare si dorinta suprema a fetei este sa o ingroape in satul natal. Dar lipsa banilor o impinge sa isi depaseasca barierele mentale si sa iasa din securitatea casei pentru a se angaja. Cadrele sunt senzationale. Moarta este imbalsamata de femei si legata strans in cearsafuri. Traditia e atat de puternica incat nu e problema ca Fausta nu isi baga mama in sicriu, ci o tine in camera ei. Sub pat cand are musafiri, pe pat langa ea cand se simte singura. Ii canta si o mangaie pe par pana cand parul i se desprinde de scalp. Scabros si de neinchipuit. Ei bine poate in sistemul nostru european de evaluare a ceea ce e permis.

Familia Faustei se mai ocupa si cu organizarea de nunti. Asta nu e de ratat sub nicio forma. Mixul e intre o cultura care se lasa incet incoltita de mecanismele consumeriste si care nu este imuna la influente culturale din afara, si traditionalismul absolut. Asadar vedem miri care se pozeaza clasic cu backgrounduri fanteziste pe spate (cascade exotice), alaiul nuntasilor care aduc darul inainte de servirea bufetului, animatorul care lauda patul sau gaina, dupa caz, bufetul "mobil" (singura tratatie o reprezinta farfurii cu cartofi prajiti, printre care apar niste porci din plastic in loc de porcii veritabili de lapte si comestibili. Nuntasii sunt furiosi) etc. Nu mai povestesc intrucat imi este si asa imposibil sa descriu intensitatea emotiilor din povestea Faustei, interpretata formidabil de Magaly Solier. Nu pot decat sa constat terenul fertil pe care il reprezinta statele Americii de Sud, pline de povesti si de situatii incredibile. Si talentul regizoral al nepoatei lui Mario Vargas Llosa, Claudia Llosa, care face o treaba fantastica in a le transpune pe ecran. Una peste alta, poate cel mai frumos film vazut pana acum in festival.

*Laptele deznadejdii, Spania-Peru, 2009, regia Claudia Llosa

Niciun comentariu:

 

Blog Counter