Au rupt Dambovita-n doua!

Astazi am pornit intr-un tur al inmatricularii de performanta, la cele doua mastere pe care le urmez in paralel. Prima oprire, Facultatea de Filosofie, in Grozavesti. Dupa 8 statii de metrou, timp in care apuc sa parcurg aproximativ 5-6 pagini de Cartarescu, asta daca prind loc de stat jos din prima, ies la suprafata in campusul lataret. Traversez rapid si ajung pe pod Grozavesti unde surpriza! ma uit la niste mesteri care baga betoane in albia Dambovitei. Sigur ca lucrarile sunt demarate cam de asta-vara dar impactul vizual e la fel de puternic ori de cate ori treci pe acolo. Dambovita rupta in doua, de o parte curgatoare si valurind, de cealalta, calma si statuta, gratie unui dig mic, care sa permita lucrarile la amenajarea unui pasaj subteran.

Imi continui fuga spre secretariat, inima colcaind de viata a oricarei institutii. Acolo, din fericire, gasesc ordine si disciplina! Astfel ca pot sa semnez formularul de inmatriculare; repede-repejor primesc si o viza noua in carnetul de studenta si ies grabita spre cea de-a doua destinatie. Iau 601-nule, pana la Piata Kogalniceanu. In statie, ma holbez insistent la o dra superba, dar care in mod sigur nu e constienta de frumusetea ei izbitoare. Tipa seamana cu actrita principala din Meet Joe Black, doar ca e si mai frumoasa. Ochi verzi-cenusii, par saten deschis, din pacate stricat cu niste suvite blonde nasoale, linia maxilarelor pronuntata, buze perfect desenate, carnoase si senzuale, conformatie mignona, poarta 36-37 la picior etc. Duce in maini niste sacose pline cu hartie de impachetat cadouri si alte nimicuri. Ma cuprinde o framantare launtrica, in asteptarea autobuzului, pentru ca sunt torturata de ideea de a-i face un biletel, pe care sa ii scriu: esti superba.

Admiratia mea, strict estetica, fara alte conotatii, se amplifica in autobuz. Dra se aseaza in spatele meu, eu stand pe scaun. Imi scot cartea si incep sa citesc. Ma bate gandul sa intorc repede la coperta si sa ii scriu mare cu pixul: hei tu, cea din spatele meu etc. etc. Noroc ca ma opresc la timp din proiectare, pentru ca ajung in statia mea.

Alerg spre cladirea de langa sala Izvor a Teatrului Bulandra si urc urc urc, cladirea are si mezanin, pana la etajul 2. Intru pe o usa translucida, de culoare turcoaz si caut camera 14. Observ pe jos un linoleum cu un model asemanator cu al blogului meu. Ma gandesc ca n-ar fi rau sa trag niste poze cu el. In camera 14 semnez iar hartia cu pricina, primesc viza nr 2 si plec din nou spre casa.

Ma urc intr-un 69, pe al carui traseu primim nu unul, ci doua controale. Incep sa imi amintesc de ce ma grabesc sa parasesc Bucurestiul, cu toate ca toamna el pare mai frumos. Langa trotuar, alti mesteri lucreaza la niste tevi de gaz, incurcand definitiv traficul. Soferul din troleu ii claxoneaza, si unul dintre mesteri raspunde, intorcand furtunul din care curgea apa cu presiune catre geamul pe care priveam. Jetul se izbeste puternic de sticla si Bucurestiul e acum o zoaie maroniu-verzuie care se prelinge lent pe langa troleibuzul grabit.

Cobor in statia mea, trec peste trotuarele acoperite de rahati de caine, intru in casa, unde gasesc un gandac cu burta in sus, pe parchetul sufrageriei-dormitor a garsonierei in care stau cu chirie. Avantajele traiului la parter. Bine macar ca am castigat inmatricularea.

The Golden Age is never the present age

Realitatea este ca fiecare generatie are o epoca de aur a ei, o belle epoque, la care se raporteaza cu nostalgii fragile si retrospective periodice. La fel de adevarat este si faptul ca, ceea ce face ca acele vremuri sa para atat de magnifice este faptul ca ele sau: 1. se leaga de perioada adolescentei tarzii, mergand pana la o prima tinerete, astfel incat corespunde in mod avantajos unor ani lispiti de griji si responsabilitati apasatoare, sau 2. apartine acelorasi ani, dar ai parintilor ori bunicilor nostri, despre care ei vorbesc cu atata emotie, incat prin simpatie, ajungem sa ne-o insusim si noi, cu toate ca nu am trait-o.

Asa se face ca exista mai multe epoci de aur, concomitent, in memoria aceleiasi generatii. Pentru unii e perioada interbelica, cu monarhia, plimbarile pe Calea Victoriei, servitul cafelei la Capsa, calatoriile la studii in strainatate, avantul literar si artistic, pentru altii e perioada comunista de pana la introducerea alimentatiei rationalizate, cu bunastarea relativa pentru toti, locuinte gratuite primite odata cu repartitiile, distractiile de la Caminul Cultural si locul din fabrica, iar pentru cei mai tineri dintre noi sunt anii '90 cu serialul Beverly Hills si Nirvana, introducerea televiziunii prin cablu, euforia muzicii lui Dr. Alban, 2Unlimited, Snap, Ace of Base si multi alti one-hit wonders, statul afara pana la ora 22.00 si la discoteca din campusul studentesc, cea mai titrata din oras, pana la 02.00.

Mai adaug aici amintirile legate de guma turbo sau boni-bon si colectionatul de surprize, ciocolata Kiss, cu aroma de banane sau capsuni, napolitane Sultana, moda bermudelor in culori electrizante, a espadrilelor si a colantilor, a rujurilor maro si a conturului negru de buze, blugii mulati, tratati si evazati, sau cei pana, tricourile largi si in numere cat mai mari, pantofii cu talpa uriasa denumiti generic BP-uri (bucuria piticilor), tunsorile la castron, cu carare pe mijloc, pentru baieti, sosete albe cu pantofi, chefurile in intimitatea gastii, ori de cate ori plecau parintii unuia la tara, cand se dansau multe blues-uri...Aud si acum balada celor de la Guns'n'Roses, November rain, sau Nothing else matters, de la Metallica; si ar mai fi multe de scris, pentru ca pe astea le-am trait si eu la varsta cand se imprima cel mai bine amintirile.

Insa nimic nu ne opreste sa avem multe asemenea epoci de aur la care sa ne raportam. Unii amici din generatia mea sunt convinsi ca ar fi trebuit sa traiasca in perioada interbelica, dar nu se dau inapoi nici de la fulminanta epoca a anilor '60-'70 romanesti, ori de la cea a anilor '90.
In fond, cam asa sunt si eu. Cele mai bune bairamuri de care imi pot aminti sunt cele la care eram partasa la frageda varsta de 5-6 ani, si care erau date de parintii mei tineri, si prietenii lor.

Se fuma in draci, Carpati sau Snagov, pana cand nu ramaneau decat chistoacele, pe care aveau grija sa le colecteze intr-un borcan, pentru momentul epuizarii tigarilor. Atunci, daca vecinul de alaturi, care lucra la fabrica de tigarete nu raspundea la bataile in geam, chistoacele deveneau deodata foarte interesante. Daca stau acum sa ma gandesc tot fumatul asta pasiv cred ca mi-a cauzat pe termen lung, si poate mi-a inlesnit pofta de a ma apuca de fumat la 16 ani, sistemul imunitar deficitar si astmul alergic de mai tarziu. Se bea vin din productia proprie, cu sifon, ai mei aveau beci la bloc, si dupa recolta de struguri de toamna, se faceau damigenele cu vin. Partea buna era ca aveam si noi mustul nostru.

Se mancau tartinele cu: paine cu unt si cu salam, paine cu unt si cu telemea, paine cu unt si cu ardei gras, pasta de peste, obtinuta in urma frecarii cu unt si mustar a unor conserve de sardine, romanesti, oua umplute, salata de boef, salata de vinete, masline, friptura cu piure si cu muraturi. Poate snitele sau parjoale. Nu mai retin, intrucat nu ma preocupa alimentatia mea la o varsta atat de frageda. Mai retin bomboanele in forma de ciubuc, sau pestisori, care erau niste bomboane simple din zahar si mult colorant alimentar, bezelele si fondantele facute de vecina de la 4, Marijana, checul maica-mii, care stia sa faca doar aceasta unica prajitura de casa (mai tarziu a invatat sa mai faca si negrese sau trigoane cu mere), Brifcorul, pentru unii cunoscut sub numele de Cico si inghetata vafe de vanilie, fistic sau chipurile cacao. Taicamiu ne zicea mereu ca nu e cacao, care e scumpa, ci un fel de cicoare. Ness-ul Amigo cred ca exista si pe vremea aia, dar stiu ca uneori se bea si nechezol.

Dupa masa, mobila se impingea la perete si incepea petrecerea adevarata. Muzica era asigurata de un pick-up sau un magnetofon, un radio in carcasa de lemn folosit pe post de statie de amplificare, si 2 boxe, toate legate intre ele prin maiestria lui taicamiu, caruia ii placea sa se creada omul-bun-la-toate. Mai aveam o orga de lumini, in culorile: galben, rosu, verde. Vinilurile se succedau rapid, si poate ca cel care schimba placile habar nu avea ca o face pe dj-ul. Se asculta Abba, Beegees, Pink Floyd, Gary Moore, Demis Rousos, Steve Miller Band, dar si Romica Puceanu si alti cantareti de muzica lautareasca, Semnal M, Rosu si Negru ori Dan Spataru. Mai erau romante si valsuri. Imi amintes dansurile lor disco, si dansurile lor lente, in care schimbau partenerii, sotul meu cu sotia ta, si tot asa, pentru ca altfel intervenea monotonia, blues-urile mele si ale soramii cu taicamiu, care ne lua in brate, noi ne incolaceam piciorusele in jurul taliei lui, si apoi el ne lua mana in mana lui, si dansa foarte serios, ca si cum dansa cu o domnisoara. Maicamea privea admirativ de pe margine si la sfarsit tata ne pupa delicios si ne lasa jos.

Cand se plictiseau ori oboseau, maturii incepeau distractia cu aia mici:) Noi eram multi copii de obicei: eu, sormea, Miti si Mona, varamea si varamiu, si care si cum mai veneau la petrecere. Oamenii mari se asezau pe canapea si fotolii si ne puneau muzica saltareata, dupa care ne pofteau sa dansam intre noi in centrul camerei. Asa se impartea lumea mea la varsta aia: in oameni mari si in copii. Fiecare isi incuraja plodul cum putea mai tare si ii oferea indicatii de pe margine. Eu puteam sa dansez in singurul fel in care fusesem invatata. Adica: mergeam in varful picioarelor de la stanga la dreapta, cu mainile deasupra capului, frecandu-mi cele 3 degete de la fiecare mana cu care in mod normal pocnesti in ritmul muzicii. Doar ca arta pocnitului din degete nu am deprins-o decat mult mai tarziu. La fel si procedeul prin care iti tugui buzele si fluieri. Toate astea mi se pareau prea complicate la vreme aia si oricat le repetam nu-mi ieseau deloc-deloc.

Piesa prichindeilor era cea a unor nemti daca nu ma insel...dar de la care nu retin decat refrenul: Oac, oac, oac, oac! Ea era asa: ta-na-na-na-na-na, ta-na-na-na-na-na-na, ta-na-na-na-na-na-na, Oac-oac-oac-oac! Si de la capat, din nou...E piesa din reclama la Dalin, mai putin versurile.
Dar era isterica, si la refren puneam mainile indoite in dreptul pieptului si faceam ca niste pasari care dau din aripi, in timp ce ne lasam pe vine. Nu stiu sa spun precis care era responsabilul cu coregrafia dar va garantez ca pentru noi era foarte frumos ce faceam acolo.

Cand se termina petrecerea, unii dintre musafiri, aia care stateau mai departe, ramaneau peste noapte si dormeau pe jos. Imprumutam pijamale si caciulite din alea de bumbac care se legau sub barbie, pentru copii si in sfarsit spre dimineata, se dadea stingerea.

Cam asa se desfasurau in mare petrecerile alor mei., in anii '80. Unele viniluri inca le mai am. Mai am si casetele vechi ale tatalui meu. Doar benzile de magnetofon s-au pierdut in intregime. Nu am poze de la acele petreceri, pentru ca un aparat foto mai gaseai, mai ales Smena, pe film alb-negru, dar filmele se gaseau mai greu si oricum cine se gandea la detaliile astea minore.....
Important este ca fetele lor, vorbele, rasetele si atmosfera de atunci a tuturor sunt in memoria mea si sper sa ramana acolo pentru totdeauna, pentru ca pentru mine, vremurile alea reprezinta o intalnire minunata intre mine, sora mea si parintii mei, o epoca de aur pe care o impartasim, in ciuda diferentei de varsta dintre noi.

Mai multe despre si din amintirile mele aurii, in paginile care vor urma.

Pustiul Cartarescu

Ieri seara am dat curs invitatiei Clubului de carte Elle, o initiativa minunata apartinand Mihaelei Spineanu, care si-a pus in cap, si a si reusit, sa aduca fata in fata cititorii, pe de o parte, si autorii lor preferati, de cealalta parte. In atmosfera intima a cafenelei Crem Caffe, o multime de femei si cativa barbati, de toate varstele, au putut sa stea fata in fata cu Mircea Cartarescu si compania sa. Tema discutiei a fost trilogia Orbitor.

Dinainte de aparitia emotionanta a lui Mircea, audienta era strabatuta de trac. Fotoliile rosii devenisera neincapatoare, caldura apasatoare si o tensiune a asteptarii aproape palpabila umplea spatiile libere, care mai ramasesera intre noi.

Mircea a fost punctual, si a venit insotit de frumoasa Ioana, sotia sa. Vizibil timorat si el, intr-o camasa bej, cu pantaloni de stofa negri si sosete bej, autorul parea mai tanar cu vreo 20 de ani decat este. Era asemeni unui copil, in prima zi de scoala, cand mama ii da drumul la mana ascunsa pana mai atunci in mana ei, in curtea scolii plina cu alti copii, necunoscuti. Privea in jur, la fetele fetelor si femeilor, cautand un chip prietenos. Poate si pentru asta, Ioana a stat in fata.

Conversatie nu a existat, in ciudat eforturilor lui de a face din intalnire ceva foarte informal. Era clar ca auditoriul era vrajit de timbrul lui molcolm si linistitor, si de detaliile pe care le povestea asa cum le scrie: ilustrandu-le cu metafore si comparatii fabuloase, intr-un tempo foarte lin curgator. La sfarsit am reusit sa fur si eu un autograf, doar pe o aripa a fluturelui, intrucat m-am gandit ca ar fi mai de bun simt, sa incep cartea asta de unde a inceput si ea.

Pe tot parcursul intalnirii am luat notite in agenda si voi reda cateva dintre lucrurile scrise aseara, la cald, si mai jos:

MC a explicat cum a facut tranzitia de la poezie la proza. Dupa ce ani de zile a scris numai poezie, si-a dat seama ca in acest tip de scriitura el nu poate progresa. Asta si pentru ca poezia lui optzecista nu putea fi adusa in actualitatea vremurilor noastre. Ea merita sa fie datata, si sa apartina acelor vremi. Asa ca si-a intors atentia spre proza, o proza care i-a arata formula de a cobori in el insusi, de a-si descoperi propria substanta si de a se hrani cu ea.

Mircea spunea ca acest roman l-a scris pentru sine. L-a scris simtind o imensa placere, o placere aproape sexuala. Primele doua volume s-au scris singure, aproape fara nici o interventie a lui asupra textului. Asemeni unei termite, care construieste cu fiecare bob de tarana un edificiu fantastic de elaborat, dar de a carui aspect nu are nici un habar, tot asa a scris si el la cele doua volume, 1 si 2.

Apoi in al treilea volum, si-a dat seama ca tot acest esafodaj risca sa se prabuseasca, sa se turteasca, la fel cum se lasa cozonacii scosi din cuptor. Si a intervenit in constructie, incercand sa inchida toate acele povestiri, care s-au desafasurat asemeni unei fascii, din necesitatea de a le vedea facand Click.

“Toate lucrurile au un capat, doar wurstiul are doua, cum zic germanii”, spune amuzat Mircea. Acum ca a terminat trilogia, nu mai vrea sa scrie macar un an, timp in care, spune el, doreste cu ardoare sa reciteasca cateva dintre cartile care lui i s-au parut foarte bune, atunci cand le-a citit prima data.

Ce pot sa ii urez altceva, decat: lectura placuta!

Toti creativii se imbraca ADfel?

De fapt, toti creativii nu se imbraca adfel, ci la fel. Aseara, pe terasa La Motoare, era plin numa de hanorace negre, in combinatie cu tricouri de la Replay jeans, si cu blugi largi, cazuti pe vine, marca Dsquared. Fara a mai mentiona tenisii, multi Conversi si alte natii, si chilotii cu betelia alba iesita in mod generos din pantaloni. Sapca, tunsoare 1, sau din contra, niste plete lungi, franjurate, barba di quatro giorni.

Locatia a fost curioasa. Intr-o cambuza, un fel de minibar, unde erau maxim 40 de locuri, si jos si in picioare. Acolo baietii instalasera 3 plasme, si un sistem de sunet care functiona dupa principiul "urla mai tare sa auzim si noi, ca microfonul nu merge". Mai simplu era sa se tina in aer liber, era acustica mai buna si auditoriul mai mare.

Pana la urma, am stat sa auzim ce era de auzit, mai mult sa furam idei si sa vedem daca se poate inova in advertisingul romanesc. Si adevarul e ca se poate. Mai greu, da' stii cum e, la inceput e mai greu, ca dup-aia-i la fel.

Mai erau tigari nene, si beri multe. Atat de multe ca un copywriter- nu dam nume -era mut de incantare ca participa la asa un eveniment. Ala care statea pe jos, cand nu statea la masa cu Danut de la OCS;) Dar nu-i bai, ca si eu am baut vreo 3 beri. Ce daca unii aveau prezentari de facut? De altfel durata discursurilor varia in functie de marimea agentiei pe care o reprezentau omuletii, fiind direct proportionala cu aceasta. Unii reuseau sa reziste 20 de min, altii dimpotriva, cam cat imi lua sa merg la toaleta si inapoi. Cei din urma erau si cei mai incordati, de parca erau la un interviu de angajare. Dupa vorbire, isi sunau amicii, se fatiau nervos pe terasa si incercau sa se calmeze. Unul mai nefericit, intrebat prin telefon daca a primit intrebari probabil, zice: "Nu, nu am primit. Dar reactiile au fost cele imediate, stii tu." Care reactii, nene?

Tema expunerilor era neconventionalul in publicitate. Singurul care si-a facut tema bine de tot, a fost dl Bogdan Naumovici. Omul a venit cu o prezentare foarte bine structurata, foarte frumos inchegata, o campanie pentru ziarul Cancan. A prezentat ce era de prezentat, in stilul carcateristic, amuzanto-inteligent. Si apoi s-a retras la berea de dupa.

Ca o nota generala, dl Naumovici primeste 10, dar evenimentul doar 5. Va asteptati sa fie Adfel?

Pisica neagra a poeziei

Pisica neagra a poeziei este vechea superstitie a cititorului, care vizeaza rima. Daca o poezie nu are rima, nu iaste buna. Dar ce iaste poezia? Pentru mine o poezie nu rimeaza la comanda, nu rimeaza fix si de cele mai multe ori rimeaza la modul cel mai subtil, lasand urme fine in auz, datorate unui ritm al ei intrinsec si muzicii pe care o contine in sine.

Poeziile de genul: Ma priveai dintr-o oglinda/Cu ochi dulci si migdalati/Aratai ca o pisica/Imbracata in colanti-, imi dau fiori reci pe sira spinarii si imi provoaca o reactie de respingere automata. Pe de alta parte, tipii care rimeaza si tipii care nu rimeaza, nu au prea stat niciodata la aceeasi masa, decat daca era rotunda, astfel incat sa nu se certe pe tema "Cine sta in capul mesei?".

Acestea fiind spuse, pisica mea nu e neagra, e blonda, nu sta la mangaiat, ci musca si cu toate astea, este cea mai frumoasa pisica din lume. Cat ma priveste pe mine, eu admir lirismul din proza, mai tare decat pe cel din versuri, asa incat era si normal sa scriu diferit. Poezia pe care eu o admir cel mai tare, care e frumoasa prin mesaj si starea pe care o transmite, nu stiu sa aiba un autor renumit. Am auzit-o la Radio Hit, in anii adolescentei mele, si cred ca are un autor necunoscut, de tipul student din campusul Maiorescu. Si ea suna cam asa:

Pe strada Sfântul Spiridon
S-a răsturnat un car cu fân
Dacă-mi spui că mă iubeşti
De ce-ai plecat ieri la Galaţi?

Nu ca-i misto? ;)

E bine sa aiba taranii club?

DA! E foarte bine, pentru ca la Clubul Taranului Roman, de la muzeul cu acelasi nume, am mancat astazi o salata bulgareasca foarte buna, aproape completa-nu lipsea decat oul, un mic detaliu, nu cum mi s-a intamplat la ultima comanda de pizza cu pui, de la un alt local, de pe care lipsea taman puiu'-in tot cazul proaspata si foarte gustoasa. Langa ea am luat o Leffe bruna, draft, pe care pustoaica, ospatarita de vacanta de vara, ti-o aduce fix cand ai terminat ultima inghititura de salata. Dar ce conteaza? Berea e fascinanta, intunecata si misterioasa, foarte rece si e servita intr-un pahar Leffe curios de rotund si de inalt. Adica e exact cum iti place.

Terasa e superba, mobilierul comod si soarele incalzeste cat trebuie. Alaturi de tine se bucura de aceasta zi superba de vara tarzie, niste nemti, vreo cativa italieni-mai numerosi si mai galagiosi-, si restul de romani care au auzit de Targul iconarilor si mesterilor cruceri, care se desfasoara intre 14 si 16 septembrie, cu prilejul Zilei Crucii.

Expozantii in sine sunt destul de putini, dar buni. Nu reusesc sa ma abtin de la a cumpara 3 produse, cu toate ca ochisem mai multe si mai scumpe. Noroc cu cardul din portofel pe care mai aveam doar banii de la ziua mea onomastica, de care am tinut cat am putut. Adica o saptamana. In fundul curtii, e o masa unde se servesc branzeturi, dulceturi si chiar si bulz. Totul foarte igienic, nemaivorbind de gustos, si la preturi reson.

Dupa masa frugala dam repede pe la foierul muzeului unde cantau 4 tineri muzicieni la ce prindeau la mana, sau la ce scapau pe jos, dupa caz. Ei se numesc FreeSounds si asta si fac, combina multe instrumente si obiecte, intr-o improvizatie destul de buna si de agreabila. Din pacate am ajuns acolo exact cu 2 minute inainte de aplauzele de final.

Pe jos spre casa, am mai apucat sa cercetam zona de case de la Aviatorilor si sa imi cumpar niste flori. Pana data viitoare, tarani din toate zonele, uniti-va! Merita!

“Was ist das?” pe gratis!

Inca o vineri la Caru' cu Bere. De data asta, pofta mare era, pentru unii, de o salata cu piept de pui la gratar, branza, capere, rosii cherry si alte bunatati, in timp ce pentru altii de mititei generosi, grasi si gustosi, cu cartofi prajiti ca la mama acasa, adica taiati cubulete, prajiti in ceaun si ninsi cu telemea de vaca. Toate servite cu niste bere aromata, reteta casei, in linistea tihnita a terasei de pe micuta strada Stavropoleus.
Linistitea n-a tinut foarte mult, cum era si normal. In timpul cat asteptam servirea preparatelor, terasa se umplea rapid de turisti, multi nemti si chinezi. Un domn roman, pe care il banuiesc de stare de ebrietate avansata, s-a urcat in masina persoanala si a inceput o serie de manevre, alintandu-ne urechile cu avertizare sonora ascutita. Deloc amuzant. Asa o data, asa de doua ori, asa de trei ori, nu ii iesea omului nicicum manevra. Tot dadea inainte si inapoi, pana cand odata s-a decis sa o calce mai hotarat. Tocmai atunci s-a nimerit sa dea in stativul resturantului, cel de afara, care prezenta menu-ul, si harshhti cu el inapoi, si inca odata jneapp cu el inainte, pana ce a reusit omu’ nostrum sa il culce la pamant.
Haos si panica printre chelneri, care pana atunci erau preocupati sa vorbeasca despre femei, pe principiul: “Ai vazut-o pe aia de la masa 6? Era o frumuseteeee…”, sau sa isi paseze unul altuia servirea:”Te bagi tu? Sunt chineese”. Jumatate plus unu din personal erau iesiti acum la intimidare, desi nu faceau altceva decat sa se constituie intr-un grup de veste care urmarea pasiv miscarile omului de la volan.
Dar faza comica a zilei a venit din alta parte. Am avut ocazia sa vad cum inteleg strainii sa manance traditional romaneste…..Nemtii au comandat ciorbe cu salata de rosii….poate crezand ca borsul aduce la sonoritate cu wurstiul….
La desert, eu am comandat o portie de papanasi, 2 gogosi moi, umplute cu dulceta de visine si manjite usor cu smantana, foarte buni, dar fara sa semene deloc cu traditionalii papanasi moldovenesti de casa, a caror reteta o stapanesc cu o precizie de invidiat. Cum se apropia chelnerul cu platoul pe care stateau tolanite cele doua gogosele, nemtii de la masa vecina au facut ochii mari de tot si au exclamat un “Was ist Das?! “cat o zi de post. Mirarea si pofta erau intiparite pe fetele lor blond-roscate.
Ulterior abia m-a traznit idea ca poate ei au vazut in papanasii mei vreun fel de mancare pompos si maxim de delicios, care sa le acompanieze ciorba si salata de rosii.