Zapatos blancos

Pe 19 decembrie la Sala Palatului, in fata unui public nerabdator si extrem de calduros, a evoluat El Magnifico Joaquin Cortez. Acompaniat magistral de o formatie de instrumentisti si vocalisti, dl. Cortez ne-a incantat simturile si a desfatat privirile languroase ale femeilor, care nu stiu de ce mi s-au parut superioare numeric in teren, fata de barbati. Cu o alura clasica de latino lover, care desi nu e pe gustul meu, trebuie sa recunosc ca are farmecul ei, Joaquin mi-a dat impresia ca este perfect constient de talentul si faima sa, grabindu-se un pic sa primeasca aplauzele multimii. Si nici asta nu ar fi asa o problema, doar se spune ca modestia e pentru prosti.

Mie una mi-a fost foarte pe plac acest gen de muzica si de spectacol, si consider ca spiritul flamenco merita suficienta atentie si din partea necunoscatorilor. Spectacolul a debutat cu trupa din spate, formata din doua femei si doi barbati cu voci remarcabile. Mie una mi s-a ridicat parul pe mana la auzul acelor modulatii care m-au trimis cu gandul la vrajitorie. Femeile purtau rochii tipice de dansatoare de flamenco, in culori pastel-aici ar fi un loc bun sa mentionez ca cel care a semnat costumele este Jean Paul Gautier-, peste turpurile rubiconde care se ofereau privirilor cu mandrie si siguranta de sine, pline de senzualitate, in ciuda varstei trecute de 40 de ani. Atunci cand faceau volutele vocale se lasau pe spate sau isi roteau incheieturile mainlor intr-un joc perfect de seductie si magie.

Ca o concluzie generala, Joaquin mi-a lasat impresia ca poate incalzi si animalul cu cel mai rece sange. Ori cine te poate face sa traiesti asa de intens, acela merita o pedeapsa grava. Merita sa nu moara niciodata.

Viata incepe la 30 de ani

Metroland* este numele unei suburbii a Londrei, un taram al navetistilor si al familiilor acestora, al caselor cu peluze care se cer tunse in fiecare duminica, al curateniei si al vietii tihnite. E un taram intermediar, aflat undeva intre posibilitatea unui trai la tara-dincolo de el se intind maidane pe care alearga porci si unde se traieste rustic-, si eventualitatea unei existente zbuciumate-cu tot ce tine de agitatia unei metropole ca Londra. Totodata, Metrolandul este si casa lui Chris Lloyd, un adolescent aflat la clasica varsta a tuturor intrebarilor. Chris este urmarit de-a lungul devenirii sale, incepand cu teribila era adolescentina marcata de acnee, tulburari hormonale si bravura ca stil de viata, continuand cu procesul de maturizare in timpul caruia se indragosteste si sufera o deceptie, isi pierde virginitatea si isi cunoaste viitoare sotie, si terminand cu intrarea in viata de adult, cu precizarea ca acum se revine la problema intrebarilor existentiale si a retrasarii unei filosofii de viata.

1963-Chris si cel mai bun prieten al sau, Toni, stiu o multime de lucruri. Sunt absolut lesinati dupa cultura franceza, merg la muzeu, practica un soi de cultivare prin dezaprobarea restului lumii, ignorarea modelor si afirmarea propriilor principii, desi deseori si acestea sunt imprumutate de prin carti. Impreuna fac totul. Sunt doi visatori care nu stiu prea bine ce isi doresc de la viata, si asta nici nu conteaza prea mult, pentru ca oricum "VIATA" e acel lucru care ti se intampla dupa varsta de 30 de ani sau asa ceva. Cu fetele nu prea vor sa aiba de-a face. Unu, fiindca nici nu au un manual de utilizare care sa le explice in detaliu cam din ce sunt compuse si cum trebuie manuite. Si doi, cine si-ar dori atare complicatii cand isi este sie insusi de ajuns (mama ce fraza!).

1968-momentul de maxima intensitate. Chris face un pas mare si se hotaraste sa plece la Paris, pentru "studii". Acolo nu se ocupa decat cu mestecatul sandvisurilor prin bistrouri, sorbitul de espressouri, vizite pe la muzee si, in sfarsit, cu familiarizarea cu frumusetile locale. Se indragosteste de o fata cu nume crocant ca o bagueta: se numeste Annik. Ea il initiaza in tainele sexului dar si in cele ale inimii. Acum viata incepe sa se complice, pentru ca in creierasu doct al lui Chris rasar intrebari provocatoare: oare chiar e indragostit? cum e cand esti cel mai indragostit? dar daca ar fi indragostit s-ar mai intreba daca este? nu ar simti pur si simplu? etc etc etc. Annik simplifica treaba si decide sa il paraseasca exact la timp pentru ca personajul nostru sa isi cunoasca viitoare nevasta, pe Marion-tot englezoaica, intocmai ca si el venita la studii, care hoinareste prin Paris insotita de alti doi amici.

1977-adica "VIATA". Deja Chris a facut cateva dintre acele must have-uri ale unui adult. Adica: s-a insurat, s-a angajat intr-un serviciu onorabil, a facut un copil. Dar mai are inca altele din lista "de facut". Anume: sa se certe definitiv cu cel mai bun prieten, Toni, pentru ca, normal, conceptiile lor se despart in mod ireconciliabil, sa isi insele nevasta cu o straina, pentru o noapte, fiindca nu e normal sa faci dragoste cu aceeasi femeie pana mori, si altele. Culmea e ca intrebarile nu dispar nici acum. Doar ca ele capata alt ton si alta intensitate. Si suna cam asa: oare nu m-am indepartat de crezul pe care mi-l construisem pentru mine? Oare nu mi-am ratat de fapt viata alegand un traseu calsic, stupid, mic-burghez, si care indobitoceste in cele din urma? Oare nu am ajuns ca toti oamenii aceia de care inainte radeam si pe care ii ridiculizam? Daca la 30 de ani realitatea mea arata asa, mai pot eu spera ceva de la viata?

Raspunsul pe care il ofera autorul prin gandul lui Chris este unul frumos, de happy-end. Adevarul e ca in viata, nu exista decizii bune sau rele. Nu exista decat un singur drumul, acela pe care ai ales sa il parcurgi, care daca e cel mai bun pentru tine, atunci e cel mai bun, punct. Iar fericirea exista, este ceva real, palpabil. Ea inseamna sa iti privesti sotia cum doarme noaptea, sa iti linistesti copilul agitat pentru ca viseaza urat, sa cobori noaptea pe furis in bucatarie si sa te simti stapan peste lucrurile tale. Si asta pentru ca asa vrei tu sa traiesti. Cine ia in ras fericirea altor oameni, o face pentru ca pur si simplu, dintotdeauna s-a considerat anormal sa vorbesti serios despre asta.

Concluzia mea este ca daca e , si sper sa fie asa, atunci intr-adevar toti suntem si vom fi ok. Dar daca nu e, atunci?

Metroland, Julian Barnes, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2004

Playlistul zilei de azi-the Chill factor

1. The Cardigans-Go to bed world
2. Mandalay-It's enough now
3. Koop-Koop Island Blues
4. Charles Aznavour-Au piano bar
5. Tindersticks-Another night in
6. David Gilmour-Red sky at night
7. Miles Davis-Nature boy
8. Pink Martini-City of night
9. Bebel Gilberto-Every day you've been away
10. Paco da Lucia-Beyond the Mirage

O seara la Ateneu

Ieri seara am fost la un spectacol la Ateneu. Ateneul este o mica bijuterie arhitecturala, si nu mi s-a parut excesiv de impunator, ci potrivit si ca dimensiuni si ca stil. Au performat orchestra medicilor "Ermil Nichifor", dirijiata de Tiberiu Soare, alaturi de trei solisti: Florin Croitoru, Vlad Mirita, Marian Somesan si Daniel Stoica. Din program, mentionez: N. Milstein-Paganiniana; L. Anderson-Sleigh ride; A. Lara-Granada; E. de Curtis-Torna a Suriento; L. Anderson-Christmas festival; Di Capus-O sole mio; G. Puccini-Nesun Dorma; J. Strauss-Dunarea albastra; J. Strauss-Radetsky marsch.

Dupa cum puteti vedea, programul a fost unul light, ales astfel incat sa satisfaca un public necunoscator, dar foarte cald si destul de numeros. Dirijorul era o adevarata figura, un tip foarte degajat si volubil, foarte expresiv si haios. Dintre cei trei tenori, cel mai tare m-a impresionat Daniel Stoica, mic la stat dar mare ca prestatie muzicala. Vlad Mirita, pe care il stiti probabil de la festivalul Mamaia-editia 2002, unde a castigat premiul la sectiunea de interpretare, desi canta corect, acest fapt neputandu-i-se reprosa, nu are totusi suficienta forta si vocea sa nu ajunge pana la spectatori decat poate la cei din primul rand.

In ansamblu, seara a fost una reusita. Ne-am bucurat de doua ore de muzica buna, executata live si am fost introdusi in atmosfera sarbatorilor care se apropie. Recomand in perioada de dinaintea Craciunului sa va rasfatati, asadar, cu un spectacol la Opera sau la Ateneu. Merita.

sunday's hobby

Pana sa imi beau si eu cafeaua cu lapte, m-am jucat un pic cu o rama si asta e rezultatul.

Cele 5 minute de celebritate

Da, s-a intamplat din nou! Am iar parte de cele 5 minute de celebritate. O recenzie mi-a fost publicata pe bookblog , cea la Tapul ispititor al lui D.B.C. Pierre. Ea beneficiaza si de o prezentare amabila si dulce din partea dlui. Silviu Man, responsabilul cu selectarea acestor recenzii. Blogul acestuia il puteti citi la: http://silviuman.wordpress.com/
De atunci am fost cam lenesa pe partea de recenzii, dar promit un come-back in forta.

Meditatie 1

Va ninge de Craciun, in Iasi, iarna asta
iar lumanarile se vor aprinde la Mitropolie
si peste tot unde am stat noi vreodata.
Noi care nu am fost facuti pentru
"nu-ne-vom-desparti-niciodata",
asa cum imi sugereaza cunoscutii mei
in conversatii lungi si extrem de subtile.
Poate de aceea nici remuscarile noastre
nu mai sunt dintre acelea groaznice si complicate,
ci au acum gust de satin umed
care se destrama continuu,
si am ajuns sa imi para rau numai de ele.
Primeste, asadar, tardiv urarile mele,
eu care pana acum iubeam dar acum stau degeaba,
doar las gandurile sa ma napadeasca
si asta nu e deloc ceva de neglijat.
Ca si acum, de exemplu, cand recitesc scrisorile tale
incheiate cu un halucinant "tesarut",
pe care mi-au ramas ochii pironiti,
nu stiu cat timp, la a nu stiu cata recitire.
Era incheierea potrivita pentru tine
sau pentru ce am fi putut fi noi, impreuna.