"You don't need eyes, you need vision" (Faithless)

Sa nu-mi spuneti ca voi aveti incredere in oameni. Daca ati avea incredere in oameni, atunci de ce va incuiati usa noaptea? Sa nu-mi spuneti ca voi credeti ca omul e o fiinta fundamental buna. Ca omul e asa si pe dincolo, ca e creator, ca e "superior", ca e tatal regnurilor inferioare lui, ca din cauza ca ar fi dotat cu sapiens merita sa conduca lumea. Doar daca ne-am uita la ce a facut de cand conduce lumea, si nu ne-am mai vota inca un mandat. E clar ca suntem o specie viciata. E clar ca batranul Hobbes avea dreptate sa spuna ca homo homini lupus (omul e lup pentru om). Suntem atat de buni la a face rau incat ce nevoie am mai avea de un Dumnezeu pedepsitor? Doar reusim sa ne autoflagelam sufiecient de convingator, nu?

Cand am citit cartea lui Jose Saramago*, am fost convinsa ca se gandea la filosofia lui Thomas Hobbes, la starea naturala, caracterizata de bellum omnium contra omnes (razboiul tuturor impotriva tuturor). Ca sa ajungi in starea naturala, prin regresie, trebuie intai sa fie abolit Leviathanul. Adica guvernarea, inventata de om anume pentru a-i asigura protectia si pentru a instaura ordinea in cetate. Cartea lui Saramago descrie etapele regresiei fiintei umane inapoi la stadiul de animal (unele animale sunt mai bune decat unii oameni; de altfel, animalele din cartea lui Saramago nu orbesc), sau de sub-oameni. Cand o epidemie de orbire izbucneste in oras, statul isi arata slabiciunea si incapacitatea de a gestiona situatia. Asta nu e asa blamabil. Ce sa le cerem? Doar sunt si ei tot oameni. E aproape "normal" ca se intreaba daca nu ar fi mai bine sa ii suprime pe cei afectati de orbire, decat sa riste raspandirea epidemiei. Noroc ca, in curand, toti isi pierd vederea, si in statul orbilor se instaleaza starea naturala. Ororile sunt descrise simplu, pentru ca ele se fundamenteaza aproape logic pe caracterul nostru, al speciei: suntem facuti jumatate din indiferenta, jumatate din rautate, spune unul dintre personajele cartii. Nu putem sa asteptam ori sa pretindem iertare, mila, speranta. Putem doar sa incercam sa supravietuim.

Nu mi-am notat foarte multe despre aceasta carte, pentru ca ipoteza studiata in ea nu constituie o noutate si pe mine nu m-a socat. Am citit-o ca pe o scurta relatare istorica, a unui fapt care inca nu s-a petrecut in forma asta, dar in alte forme parca il regasim de-a lungul "glorioasei" noastre istorii, sub forma de genocide organizate minutios, razboaie civile s.a.m.d. Mi-au placut anumite accente folosite de autor-ceea ce ne face oameni si ne deosebeste de animale, nu e ratiunea, ci sentimentul; un astfel de sentiment ar fi "simtul oameniei" (p.91)-, alegerile pe care le face pentru eroii sai- grupul care totusi supravietuieste oarecum demn, pentru ca rupe acest lant al perpetuarii faptelor rele gratuite impotriva semenilor lor, este condus de o femeie-, si nu pot sa spun decat ca eu as introduce aceasta carte in romanele de literatura de peste tot din lume, ca lectura obligatorie.

Ati observat poate, atunci cand mergeti pe strada, cum multi dintre oamenii care trec pe langa dumneavoastra evita sa va priveasca in ochi? Poate sunteti unul dintre aceia? De ce ne ferim sa ne privim? In Occident a devenit chiar o impolitete sa te uiti la cineva mai mult decat cateva secunde. Se cheama ca te holbezi insistent. Saramago alege o epidemie de orbire pentru ca, metaforic, ochii sunt oglinda sufletului. Orbirea de care vorbeste el afecteaza in primul rand acest "organ" nepalpabil. La ce bun sa mai ai ochi, daca esti orb? Mie alegerea autorului mi s-a parut foarte buna, aceea de a inchipui o epidemie de orbire. In fond, cea mai mare maladie a secolului al XXI-lea este lipsa de comunicare dintre oameni.

Societatea umana functioneaza intr-un mod misterios. Uneori in loc de solidaritate, vedem dezbinare. In loc de fapte bune, primim doar fapte rele. Cum de se intampla asa? Raspunsurile sunt mutiple. Pentru inceput, daca v-ati imagina ca de fiecare data cand dati noroc cu cineva, dati noroc cu un lup, un pradator, si nu cu un miel, atunci ati invata sa fiti precauti. Pe de alta parte, schimbarea lumii incepe cu sine. Ca sa ne desavarsim, sa devenim mai buni, nu e de ajuns sa facem faptele bune. E necesar sa impiedicam si faptele rele, daca ele se savarsesc cu stirea noastra.

Ultimul aspect pe care vreau sa il aduc in discutie este cel al credintei. Lipsa credintei atrage dupa sine, fara echivoc, un lant de fatalitati, atat individuale cat si la nivelul intregii societati. Religia crestina vorbeste despre trei virtuti ale unui bun credincios. Acestea sunt: credinta, speranta si iubirea (cu o componenta cruciala-> mila). Saramago pare sa faca referire la toate, pe parcursul cartii sale. Poate ca ele sunt cele de care depinde viitorul nostru ca specie si mantuirea noastra.

Vedeti? Nu e greu sa vorbesti despre cartea lui Saramago, pentru ca tema ei ne suna cunoscut tuturor. Ea starneste un ecou undeva in mintea si/sau in sufletele noastre. Nu e nici usor sa vorbesti despre cartea asta, pentru ca ne-am pierdut obiceiul de a vorbi despre sentimentele noastre, si cuvintele care erau folosite pentru a le descrie si-au pierdut sensul. Ar fi ajuns, poate, sa incercam sa ne uitam unii la altii, si sa acceptam ideea ca, in fond, suntem la fel: in primul rand oameni.

"I'm the left eye, you're the right. Would it not be madness to fight? We come one." (Faithless)

* Jose Saramago, Eseu despre orbire, trad. de Mioara Caragea, Ed. Polirom, Iasi, 2005

Intrebare incomoda

Sa spunem ca maine aflati cat mai aveti de trait, si ca nu mai aveti prea mult timp. Care ar fi un ultim lucru pe care ati tine neaparat sa il faceti? Unii spre exemplu, ar vrea sa mearga in tabara cosmica, pentru ca asta ii apasa pe ei cel mai tare, ca n-au ajuns acolo cand erau copii. Altii poate ar vrea sa se indragosteasca teribil si sa cunoasca profunzimile acestui sentiment. Povestea e cam asa:

1. Sunteti Harold Crick (Will Ferrell) si aveti o viata obisnuita. Lucrati ca agent al Fiscului, sunteti burlac, viata dumneavoastra evolueaza dupa orare de timp bine calculate (doar aveti mania numaratului si a calculatului, pe langa alte zeci de mici manii), si ea penduleaza intre "acasa" si "la serviciu". Si cum va duceati... asa...traiul cotidian, deodata incepeti sa auziti o voce care va spune ce urmeaza sa vi se intample. Nu e schizofrenie, pentru ca lucrurile alea chiar se intampla, in timpul nararii. E o voce care va spune chiar ca urmeaza sa muriti, fara sa fi apucat sa faceti nimic cu adevarat important in viata dumneavoastra. Nu ati iubit si nu ati fost iubit, nu v-ati indeplinit hobbyul secret de a invata sa cantati la chitara etc. Asta e o lovitura destul de mare primita de realitatea dumnevoastra de zi cu zi. Dar nu va panicati si incercati sa gasiti raspunsul la intrebarea: cine e vocea din capul meu? Si va ganditi ca cel mai bine va poate ajuta un profesor de literatura.

Proful traznit, Jiles Hilbert (Dustin Hoffman) pare sa aiba un singur motto: cafeaua e esenta vietii. El e dependent de cafea. Atat de dependent ca nu o lasa nici cand intra la toaleta. Daca e pe punctul de a o termina, fuge la automat si isi ia alta. Asta il tine doar pana in birou, unde din fericire are un filtru de cafea, productie proprie. Cand e momentul sa plece acasa, restul de cafea ramasa din ziua aceea merge inapoi in filtru. Nimic nu se iroseste. El e cel care realizeaza ca vocea pe care o aude bietul Harold apartine unui narator, din princina formularilor pe care le face. Dar cine ar putea fi? Ar putea Harold, cu ajutorul profesorului sa il/o gaseasca la timp?

2. Sunteti Kay Eiffel (Emma Thompson). Sunteti o scriitoare mediocra, cu cateva romane publicate pana acum. Treceti prin una din cele mai mizerabile perioade ale vietii, pentru ca va confruntati cu "blocajul scriitorului". Pur si simplu, nu reusiti sa gasiti finalul ultimului roman, la care lucrati de ceva timp, editorii s-au cam enervat si v-au trimis pe cap si o asistenta iritanta (Queen Latifah), dar orice ati face nu va pica deloc fisa. In plus, cartea incepe sa miroase deja a capodopera, si finalul e foarte important. Poate sa strice tot, sau sa incununeze minunat munca dumneavoastra. Asadar, cum sa va omorati oare personajul ultimei fictiuni, pe Harold Crick? Va chinuiti ce va chinuiti, si la un moment dat Boom!......stiti, acele momente de iluminare, cand povestea va vine fara sa va fi gandit la ea, se intampla! Finalul perfect, balansat, ultima piesa din puzzle. Va intoarceti precipitata in casa unde traiti complet izolata, asistenta e tot acolo baiguind ceva despre fumatul care ucide si plasturii de nicotina, si va asezati la masina de scris. Fraza dupa fraza, dupa fraza.....pana cand.....fictiunea da buzna pe usa. Harold. Da. E chiar Harold. A ajuns la timp, si va implora sa nu il omorati. Realitatea se intalneste cu fictiunea.

Si acum intrebarea. Ce credeti, happy end sau nu happy end? Si daca da, pentru cine? Credeti ca ar putea Kay sa isi masacreze capodopera pentru a impiedica disparitia lui Harold? Sau credeti ca Harold, convins de profesorul de literatura, va intelege ca, in fond, toti murim la un moment dat, si daca asta ar duce la nasterea unei capodopere, n-ar merita mai degraba sa mori ca un erou, decat ca un nimeni?

Cam acesta e filmul Mai mult decat fictiune, un film minunat, in care Will Ferrell impresioneaza profund, reusind sa il faca extrem de uman pe acest birocrat aparent neisemnat, dar a carui viata cantareste la fel de mult ca a oricaruia dintre noi. O scena care mie mi s-a parut a fi senza a fost momentul in care Harold, indragostit de o dra. patiser extrem de neconventionala (baietilor o sa le placa de ea, garantat), ii aduce acesteia o cutie plina cu faina. Harold face un joc de cuvinte delicios, inventand un plural pentru faina, spunandu-i drei. ca i-a adus "flours" (pronuntie identica cu "flowers"= flori). In fine, intreg filmul e compus din asemenea scene. Pe o scara de la 1 la 10 ii dau nota 10. Puncte extra pentru decoruri, filmul ne arata cateva capodopere arhitecturale ale orasului Chicago, si pentru coloana sonora, foarte foarte bine aleasa.

Stranger than fiction, 2006, regia Marc Forster, cu Will Ferrell, Dustin Hoffman, Emma Thompson, Queen Latifah.

"Hai sa emigram in America-ca-ca" (Vama Veche)

Orasul tacerii (Bordertown) este un film despre America corporatista, care este ocupata. Ea este ocupata cu saparea de gropi. Da, ati auzit bine. E vorba de gropi comune, in care ajung femeile mexicane, angajate sa lucreze pentru 5 dolari pe ora in fabricile construite de americani, in orasele aflate de-a lungul granitei cu Mexicul. Unul dintre aceste orase este Juarez. Din pacate, aici izbucneste un val de violuri si crime in serie, ale caror autori sunt mai multi psihopati, si asta face ca in scurt timp peste 5000 de femei sa fie omorate, alte cateva sute sa fie date disparute si lantul ororilor sa continue. Statul mexican nu vrea sa auda despre probleme cu mai marii vecini americani, care varsa bani in buzunarele politicienilor lor, in plus e mai ieftin sa musamalizezi o problema decat sa incerci sa o rezolvi. Americanii refuza categoric sa le asigure paza angajatelor din fabrici, ei fiind prea preocupati cu exploatarea lor feroce. Mexicanii sunt ieftini, multi si nu conteaza.

Si atunci, o jurnalista americana (Jennifer Lopez) porneste spre unul dintre aceste orase, cu scopul de scrie un articol despre asta. Ea crede in mod naiv ca adevarul exista, ca poate fi descoperit si ca scoaterea lui la iveala poate sa indrepte lucrurile. In acelasi timp, odata ajunsa pe taram mexican, jurnalista isi descopera (si aici filmul o cam ia pe aratura, dupa parerea mea) radacinile negate pana atunci (tipa era mexicana, parintii ei fusesera ucisi si ea fusese adoptata de o familie americana), dar si o veche iubire neimplinita, ziarist si el (Antonio Banderas, pe care, nu stiu cum si de ce, il parasise in culmea pasiunii, ca sa isi urmeze, nu-i asa, cariera).

In tot cazul, nimeni nu vrea sa publice adevarul. El ar dauna economiei de tip corporatist american, si in ciuda eforturilor si protestelor ei, tentativa de restabilire a legii si ordinii esueaza. Cum ar veni, exista doua tipuri de legi: alea pentru saraci, si alea pentru bogati, vorba unuia dintre personajele din film. Cei bogati scapa intotdeauna nepedepsiti. Sigur ca pentru a deveni bogat, foarte bogat, trebuie sa ai anumite calitati. Cum ar fi aptitudinea speciala de a calca pe cadavre, uneori la propriu.

Filmul mi s-a parut a fi bunicel, el fiind desigur amplu sustinut de tragismul povestii pe care o nareaza. Minusurile filmului sunt faptul ca Antonio Banderas moare:P si faptul ca are un sfarsit cam neclar: 30% happy end, restul ceata. Un pic de adevar se face (unul dintre criminarli ajunge la proces, doar unul), si Jenny se stabileste in Juarez, unde preia ziarul pe care il conducea marea dragoste a vietii ei.

Problema pe care mi-o ridica acest film este una forte grava, care merita suficienta atentie si timp: daca, spre exemplu, statul promite siguranta si el nu livreaza, ramane sa ne facem siguri dreptate. Si atunci, oare ce fel de vremuri ne asteapta?


Bordertown, 2006, regia Gregory Nava, cu Atonio Banderas, Jennifer Lopez.

Geniul latent

Aseara ma uitam pe National Geographic, plina de semnul intrebarii, cum un cercetator de la Universitatea din Sidney a concluzionat ca toti suntem geniali, doar ca nu ne manifestam in acest sens dintr-un simplu motiv. Anume acela ca ne uitlizam emisfera stanga a creierului, cea care produce o gandire logica, conceptualizata, a ridicarii de la detalii la viziunea de ansamblu, pentru a descrie si intelege lucrurile. Acest fapt inhiba activitatea emisferei drepte, unde s-ar localiza geniul. Geniul fiind acel tip de observare a realitatii in detalii, de indreptare a atentiei si spre stimuli secundari, nu doar spre cei principali, "evidenti", si care ne permite sa ne exprimam artistic, eliberand imaginatia de acele "pre-judecati", de tirania unui anumit tip de "ratiune" si asa mai departe.

Tipul a dezvoltat in acest sens si un mic device. Un aparat cu un suport pentru barbie, ca al oftalmoscopului, cu o cutie neagra ce se lipea de tampla stanga prin care erau induse impulsuri magnetice in creier, cu menirea de a-ti perturba activitatea emisferei stangi. Teoria era logica: daca inhibi emisfera stanga, o dezinhibi pe cea dreapta. Zis si facut. Subiectii voluntari ai studiului, primeau timp de vreo 30 de minute socuri magnetice in cap. Nu simteau nici o durere, doar muschii fetei faceau o grimasa si maxilarul le clantanea (pentru asta era suportul de barbie).

Dupa primirea socurilor, oamenii repetau niste teste, facute si inaintea aplicarii tratamentelor, si la sfarsit se comparau rezultatele, conform metodei "inainte si dupa". Rezultatele erau destul de bune, trebuie sa recunosc, si cercetatorul (care pun pariu ca avea propriul lui device acasa, cu care isi tragea socuri magnetice in cap ori de cate ori vroia, pentru ca era foarte expansiv, cu o sapca intoarsa intr-o parte si o fata undeva intre einstein si bugs bunny) declara bucuros ca in 40% dintre cazuri diferentele au fost marcante. Speranta lui era sa breveteze in curand un astfel de aparat, portabil, si cand iti vine cheful il pui pe cap si Paf! esti o balerina! sau Paf! esti pictor!


Revenind la indivizii cu aptitudini speciale, numiti in lumea medicala "savanti", ei bine, dupa toate aparentele, fiecare dintre acesti oameni, au avut din nastere o "anomalie" a aparatului nervos central, sau au dobandit-o in timpul vietii (in urma unui accident vascular, ori a unui accident mecanic, cum ar fi primirea unei lovituri la cap). Asa se explica unele comportamente si manii, grafomanii, pictatul excesiv, sentimentul ca daca nu te defulezi artistic iti vine rau fizic, etc. etc. Se pare, de asemenea ca, studierea creierelor acestor "savanti" ne-ar putea ajuta sa descifram mai multe despre creierele ordinare (cu sensul de obsinuit, comun). Pana acum, "savantii" sau "geniile" cum erau numiti, (desi cercetatorii par sa prefere utilizarea termenului de geniu mai degraba in relatie cu o proprietate a unui om ( a avea geniu)), erau considerati cazuri unice, aparute "accidental", si care trebuie luate ca atare deoarece ele nu pot genera un tipar, o regula, o teorie, o paradigma.

Sigur ca regandirea teoriilor despre "savanti" dar si despre creierul "obisnuit" produce o serie de intrebari si ipoteze de lucru noi. De exemplu, daca toti posedam geniul, de ce totusi el este mentinut intr-o stare latenta? Daca am putea sa il activam, ar fi un lucru bun, de dorit, sau ar putea avea si alte efecte nedorite? (oare toti ne-am manifesta impulsurile prin arta sau unii si le-ar manifesta prin alte mijloace, eventual violente?) Si o intrebare la care ma duce gandul pe mine ar fi, oare cati "savanti" am tratat pana acum, cu medicamente psihotrope, si cate capodopere am impiedicat astfel sa apara? Unii oameni care isi descopera aceste manifestari noi, in urma unor anomalii sau a unor accidente refuza deliberat tratamentul. Ceea ce mi se pare rezonabil (de la avoir raison). Cum ar fi, de exemplu, daca maine, v-ati trezi si ati putea picta ca Picasso? Sau ati putea canta ca Pavarotti? Sau ati putea scrie ca Proust? Nu ar fi oare acela paradisul? V-ati mai dori sa iesiti din el? Asta pe langa faptul ca ati deveni multimilionari, ca rezultatul al comercializarii operelor de arta.


National Geographic Channel, My Briliant Brain

Cele 5 minute de celebritate

Stiti ca fiecare isi doreste in adancul sufletului sa aiba parte de cele 5 minute de celebritate ale lui? Alea cand apari la televizor si apuci sa faci cu mana la camera, sa iti saluti mama in timp ce ranjesti tamp? Cel putin mai nou, de cand cu societatea-spectacol?

Primele mele minute de celebritate, au fost prin clasa a 5-a, cand castigasem o medalie de argint, la un concurs international de pictura. Postul de radio local ne-a invitat pe toti castigatorii din scoala mea (vreo 3-4 copchilasi), impreuna cu dna profesoara, sa participam la o emisiune de o ora pe aceasta tema. Mi-am prevenit toate neamurile sa stea cu urechea pe frecventa in acel interval orar. Stiu ca eram prima oara intr-un studio radio, si mi s-a parut cam simplu, nu corespundea viziunilor mele despre cum ar trebui sa arate un studio de acest gen. Moderatoarea emisunii ne-a asezat in semicerc pe scaune, si ne-a aratat microfonul, care statea la mijloc, explicandu-ne ca, daca va trebui sa vorbim, sa ne aplecam spre el si sa vorbim linistiti.

Emisiunea a fost cam plictisitoare, desigur ca cel mai mare numar de intrebari era rezervat dnei profesoare. Cand in sfarsit a venit timpul sa ne intrebe cate un lucru si pe fiecare dintre noi, eram deja antrenata si nervoasa. Moderatoarea m-a intrebat foarte incolor:" Ce parere ai tu despre faptul ca ai castigat aceasta medalie?" Iar eu m-am aplecat spre microfon si am raspuns rar, foarte nervoasa:"Ei bine, eu cred ca am meritat-o!" Dna profesoara mi-a aruncat o privire cu subinteles, stiti voi de care...iar eu eram asa de mandra de mine, si de emotionata, ca am uitat sa ma gandesc la parintii mei. Daca ma vor certa cand voi ajuge acasa sau nu. Din fericire, ei s-au amuzat copios.

Ei bine eu ma amuz teribil acum, de cate ori se iveste aceasta ocazie a celor 5 minute de fame. Ultimele mele 5 minute de celebritate sunt de la intalnirea clubului de carte Elle, despre care am scris si aici. Si ele inseamna aparitia in paginile revistei, numarul din noiembrie, la rubrica rezervata acelui eveniment. Minutele le impart cu Roxana. Pentru ca am suportat impreuna deshidratarea cauzata de caldura infernala din Crem Caffe. Mai sunt si alte vedete printre noi? Daca da, in ce au constat cele 5 minute de celebritate ale voastre?

Gaudeamus bate Bookfest

Am fost la Gaudeamus in chiar prima zi a targului, adica ieri, mai pe seara. Si mi-a placut. Mi-a placut foarte tareee, domnuleee. Targul era atat de mare, de pustiu si de al meu incat am putut sa ma plimb nestingherita printre standuri (cei de la Rao cred ca iar au batut restul editurilor la dimensiunea standului si complexitatea sa, din pacate cei de la Art s-au plasat tare prost si au facut economie la lemnul lor superb de brad, asa incat a iesit ceva mic si nefericit). Fata de Bookfestul din vara, targul de acum are mai multi participanti (e un targ international), si e mai bogat in titluri si evenimente. Un alt plus ar fi ca studentii, elevii si pensionarii au intrarea libera. Noi am cumparat bilete, ca tineam mortis sa castigam o dacie la tombola de duminica.

Ce mi-a mai placut a fost ca, desi mi-am lasat portofelul ca o mare idioata pe masuta de completat taloane, l-am regasit 15 minute mai tarziu cand, dorind sa cumpar o apa am realizat ca n-as avea cu ce sa o achit. Va dati seama ce devastata eram? Portofelul meu, cu toate cardurile si pozele bunicilor mei si milionul pentru carti si....

Ce nu mi-a placut a fost ca se fuma peste tot. Si in restaurantul improvizat, si in standuri, ori asa ceva nu este permis, daca imi dati voie. Nu cred ca si-ar aprinde cineva o tigara in Arhivele Nationale, sau in Biblioteca Centrala. Dar cred ca vina apartine celor care nu au interzis, nu celor care si-au permis.

De asemenea nu mi-a placut faptul ca baietii de la chioscul de Kurtos, de afara, au plecat la 19.45, deci inainte de terminarea programului si vreau sa folosesc acest prilej pentru a raporta ca au tras chiulul, si de aceea nu avem noi o economie de piata functionala.

Si sigur ca nu e placut nici sa mergi jumate de kilometru pana la intrarea in targ, ar trebui instalate niste carucioare de golf sa transporte vizitatorii, asta dupa ce te-ai descurcat prin noroiul pufos incercuind santierul ala unde se construieste cine stie ce.

Dar am reusit sa imi fac cateva cumparaturi, de care sunt mandra si bucuroasa, mai ales ca epuizasem cam toate romanele si nu era momentul sa ma apuc sa recenzez vreun tratat de geopolitica. Asa ca leapsa pentru tavi, cinabru, roxana si cine o mai vrea, lista mea de cumparaturi:

1. Jose Saramago, Eseu despre orbire, Ed. Polirom
2. Thomas Pynchon, V., Ed. Polirom
3. Marcel Gauchet, Iesirea din religie, Ed. Humanitas
4. Giordano Bruno, Opere italiene IV, Alungarea bestiei triumfatoare, Ed. Humanitas
5. Vladimir Soloviov, Povestire despre Antichrist, Ed. Humanitas
6. J.M. Coetzee, Dezonoare, Ed. Humanitas
7. Dean Koontz, Odd Thomas, Ed. Rao

La ce sunt buni prietenii

- sa te asculte; cu adevarat sa te asculte;
- sa iti spuna ceea ce sperai sa auzi;
- sa te faca sa razi;
- sa isi imparta mancarea cu tine;
- sa te suporte pe tine si depresiile tale, si nu sa-ti fie alaturi doar cand ti-e bine.
Macar la atata lucru sunt buni prietenii. E mult? E putin? Judecati voi insiva.