restantele anului 2008

In 2008 am facut o multime de lucruri noi, m-am mutat intr-o casa noua, am cumparat o multime de lucruri noi de care aveam nevoie si inca si mai multe care nu-mi folosesc la nimic, ci doar imi ocupa spatiul degeaba, facandu-l mai apasator si enervant. Apoi am schimbat un job pe altul mai bun si situat in centru, ceea ce a presupus scurtarea timpului parcurs pana la munca cu jumate, simultan cu dublarea veniturilor. Am mai pus umarul la infiintarea propriei jumatati de afaceri, impreuna cu partenerul meu si am calatorit prin tara. De citit, nu ma plang, am apucat sa citesc o multime.

Cu scrisul insa am stat foarte prost. Nici blogul nu a mai vazut demult o postare, nici caietele mele de lecturi si chiar si jurnalul s-a racit de tot. Asa incat, inainte de dorintele pe 2009, sau rezolutiile de anul nou sau chiar noile postari-caci anul a inceput in forta-, m-am hotarat sa ma ingrijesc de restantele anului 2008. Ma asteapta zeci de carti pentru a le recomanda, lecturi minunate si altele care m-au dezamagit neasteptat. Pana atunci, va impartasesc doua dintre hobby-urile mele absolute: terapia pentru apartamente, cum o numesc eu, un site dedicat amenajarilor caselor, ideilor magnifice si solutiilor salvatoare. Pe toate le puteti gasi aici.

Cealalta mare pasiune este rasfoirea printre lucrurile facute de mintea si mainile unor oameni grozav de creativi si sinceri cu ei insisi. Ceea ce ma face sa ma concentrez la randul meu mai mult, ca sa nu care cumva sa abandonez acel lucru diferentiator, creativitatea mea. Pentru a va delecta mintea, un refresh scurt aici.

Cum sa aduci o pereche noua de cizme in casa

Pentru ca mi-am cumparat din Iasi o superba rochie din matase, am plecat ieri spre serviciu purtand rochitica si cizmele mele maro de la Il Paso. Dupa doar 2 minute si 50 de metri parcursi mi-am dat seama ca voi avea o zi grea. In ciuda faptului ca cizmele sunt absolut superbe, calapodul nu este cel mai bun. Tocul este a la anii '60, nu foarte inalt si cu toate astea, pentru ca anul trecut cand mi le-am cumparat le-am purtat doar de la lift pana la masina, de la masina la bar/local, si inapoi, nu am avut cand sa realizez ca nu sunt practice.

Pornirea spre metrou a fost grea. Am ezitat mult, si doar cu un mare efort de vointa mi-am continuat traiectoria, refuzand sa sar intr-un taxi. Ca sa cobor treptele a trebuit sa ma tin bine de tot de balustrada, si sa fac pasi mici si inceti. In metrou m-am tinut foarte strans de bara, obsedand pe seama gandului "cate trepte am de urcat la Unirii ca sa schimb, si de coborat, si apoi iar de urcat la Universitate".

Cand am ajuns in sfarsit la Unirii nu am mai rezistat si m-am dus direct la Bata, de unde mi-am cumparat in 5 minute cizme noi. Astea au tocul mai gros, drept, si calapod extraordinar de comod. Aproape am alergat cu ele pana la serviciu. Plus ca erau negre si nu aveam cizme negre, plus ca veneau atat de frumos cu rochia mea noua.

Seara am iesit pana la restaurant. Lumea a observat ca parca cizmele mele nu erau atat de maro ca inainte. Dar nu m-a intrebat nimeni nimic. Am ajuns si acasa si le-am asezat cuminte langa curier, la usa. Abia tarziu am avut curajul de a recunoaste ca am introdus pe furis o percehe noua de cizme in casa:)

o intamplare fericita cu o geanta in miezul serii

Vroiam o geanta noua, mare, perfecta dar nu gaseam. Oferta de genti din magazinele "fashion" este foarte saraca. Pe langa modelele de prost gust, cu mii de franjuri, tinte, accesorii metalice uriase, piele lacuita din greu, fermoare de plastic, captuseala din material oribil, care de obicei se rupe etc, preturile sunt exagerat de mari.

Si atunci cand ti se ofera sansa sa iti faci o geanta customizata, asa cum ti-o doresti, sa iti alegi absolut totul, de la tipul de piele, culoarea ei, compartimentare, captuseala, accesorii metalice, etc. nu e asa ca te agati de aceasta oportunitate minunata de a crea un accesoriu unicat, cum nu va mai avea si popeasca si ioneasca ? Daca va mai spun si ca geanta mea a costat doar 250 RON ce o sa mai spuneti? Ideea e sa nu ma invidiati, ci sa dati si voi comanda.

Creatoarea gentii mele este talentata Oana Lazar. Absolventa de liceu si facultate de arte, Oana s-a decis sa inceapa cu designul si crearea de genti. Puteti admira obiectele manufacturiate si aici.
Am gasit-o pe Oana absolut intamplator, navigand pe bloguri de fashion. Mi-ar placea ca ea sa isi deschida intr-o buna zi buticul propriu, sa inceapa sa confectioneze si portomonee, curele, posete plic, serviete, genti de voiaj si altele.

Dupa cateva zile, comanda mea a fost livrata. Ieri seara, la ora 19.00 m-am intalnit cu Oana pe aleea centrala in fata Teatrului National. Mi-a daruit geanta care mi-a depasit asteptarile. Pielea neagra, lucioasa, foarte frumoasa, dimensiunile perfecte, minunate cheite de fermoare-chiar asa, de unde ai cumparat fermoarele?:)-, iar ca bonus, Oana mi-a facut captuseala rosie cum o cerusem, dar nu din material textil, ci din piele intoarsa. Acum cine arunca un ochi inspre geanta mea, va gasi un interior misterios, luxuriant si senzual:)
Am venit repede spre birou unde am facut TRANSFERUL, din geanta veche in cea noua.Va puteti inchipui cata incantare pe capul meu:) In weekend poze cu noua mea geanta:)

Fuga spre Iasi

Am reusit intr-un foarte scurt weekend sa ajung la Iasi, sa ma simt bine si sa ma si intorc de la Iasi. M-am bucurat nespus sa mai pot citi pe tren ceva, sa vad si niste filme, a fost extraodinar de bine, in ciuda aglomerarii si a disconfortului asociat calatoriilor lungi. Cu masina ratezi lectura dar castigi la alt capitol. Al peisajelor si aerului curat. Eu daca as calatori cu masina as ajunge greu. M-as opri peste tot, sa admir peisajul. De mica ma fascineaza acele drumuri brazdate peste campiile intinse, drumuri de caruta. Planuiesc sa le fac cu piciorul pe cele mai frumoase dintre ele. Cu siguranta ca unele trec prin mici cranguri de copaci, altele duc spre fantani izolate sau troite asezate cu grija la intretaiere de drumuri, si evident ca absolut toate te conduc spre satele oamenilor care le parcurg cu rabdare in fiecare zi.

Drumul in sine ma fascineaza, conceptul de drum, de calatorie, in felul cum se facea cand inca nu traiam in secolul blestemat la vitezei. Cum era sa mergi cu trasura din Iasi in Bucuresti, ore si zile intregi, cu opriri in hanuri. Cu colb si dantele, insomnii si dureri de oase, mancare rece la pachet, o gaina fripta, o bucata de branza. Muzica nu era, laptop nu era, divertismentul consta in admirarea peisagiului, lectura unei carti pentru cei care stiau a citi si conversatiile lungi desigur.

La Iasi, in zi de Sarbatoare mare, de Sf. Mihail si Gavriil, altadata mergeam in centru la concert. Este ziua Radio Hit pe care il ascultam in adolescenta. Era foarte cool si aveau muzica buna, crainici fermecatori si chiar si dezbateri culturale la care sunai si castigai carti. Apoi concertele in aer liber erau minunate. Urlam si dansam, ne incalzeam in multime, mergeam cu gasca numeroasa. Anul asta, am mers sa cumpar flori pentru gazda dintotdeauna a prietenilor de-o viata numiti Mitzi si dl. Mihai, am crezut ca vad o masina misterioasa care parca statea la panda in intersectie, pe trotuarul de la farmacie, si nu stiu daca am gresit ca nu m-am salutat cu proprietarii ei, am petrecut o dupa-amiaza minunata in gradina botanica si am luat pranzul la Bolta Rece cu familia, in locurile unde a copilarit tatal meu, unde a lucrat bunica mea pe care eu nu am intalnit-o dar pe care simt ca o cunosc si ea ma cunoaste la randul ei, si apoi am plecat din Iasiul iubirilor mele vesnice, al caminului si al copilariei, al boemei si al candorii. Till next time, Iasi je t'aime tendre si attendres-moi!

femeile si laptopurile lor

Cum stateam eu in dupa-amiaza asta, sorbind cafea din cana mea alba de la Ikea, la lumina lampii mele albe de la Ikea, incercand sa imi adun materialele pentru o recenzie despre iubitul meu Julio (Cortazar, nu Iglesias), ascultand Buddha Bar IX, proaspat downloadat de pe retea, asadar, cum stateam eu si incercam sa intru in starea propice pentru redactat, deodata peste muzica limpede si calma intra o alta, agresiva, saltareata si din monitorulmeu incep sa se proiecteze lumini ciudate pe peretele din fata lui.

In nu mai mult de 2 secunde am fost din pat pe fotoliu, cu parul sculat maciuca - asta suna ca ceva din Creanga -, si impietrita de groaza, uitandu-ma la fundalul devenit gri carbon, din care se proiectau lasere. Intr-o parte erau deschise doua ferestre, lipite una de cealalta, pe care imi puteam privi pijamaua. Se vedea doar trunchiul, fara gat, fara picioare, si mana mea tinand ingrozita de ochelarii de vedere. Nu stiam daca sa ma asez, si astfel sa risc sa imi vad proiectata fata ingrozita, care sa ma sperie si mai rau, sau daca sa il inchid din buton si sa il arunc pe geam, ca pe ceva posedat de diavol.

Cat timp meditam asupra directiei de actiune, in colturile ferestrelor pe care era redata pijamaua miscatoare, in care ma gaseam eu, au inceput sa infloreasca niste minunat de virtuale flori de toate culorile, acoperdinu-mi pijamaua si stergandu-ma astfel de pe ecran.

Am fost la un pas sa pun mana pe laptop si sa il inchid in masina de spalat, cat timp chemam un preot. Noroc ca la o privire mai atenta, am vazut watermarkul plimbator din background, care spunea ceva despre o megaperformanta, pe care aparent o poti obtine prin intermediul lui. Si m-am gandit ca exista doua posibilitati. Numele acestor posibilitati sunt: virus sau screensaver. Am pus mana pe mouse si imaginea a revenit la normal.

Eu n-am obtinut asa o megaperformanta de cand ma stiu. Ceea ce m-a pus pe ganduri. Oare femeile si laptopurile lor sunt in siguranta, atunci cand sunt lasate singure?

Despre razboi si pace

Am inceput cartea lui Gianni Riotta* cu sufletul indoit si cu o subapreciere. Dovada ca prima impresie chiar conteaza. Pentru asta imi pare rau. Ceea ce la prima vedere poate parea lipsit de atractivitate iti poate crea surprize placute ulterior. E incredibil cum in abia 250 de pagini format mic, incape atat de multa actiune. Cartea te captiveaza fara efort, deruland prin fata ochilor o lunga lista de aventuri ale protagonistului principal, Nino Manes. Dupa o copilarie si adolescenta lipsite de griji, cu o lume intreaga la picioarele sale (plajele oraselului ca teritoriu de explorare sau buzele iubitei din adolescenta pentru variatie), adultul Nino se trezeste aruncat in haotica experienta a celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Mai rau decat ororile luptei este timpul petrecut captiv in lagarele de prizonieri de razboi din America, unde ajunge in urma capturarii. Un subiect mai rar abordat, cel al experientei acestor lagare, in care existenta ta este pusa pe pauza, in baza unor conventii. Trec uneori ani de zile, identice una cu cealalta, si mintea ta o ia razna gandindu-se cum vietile celor de acasa curg totusi intr-un ritm firesc. Pescarii ies in continuare pe mare cand se da startul la pescuitul tonului cu carne rosie, sarbatorile se tine cu regularitate, sunt festive (atunci se aprinde alborada, un fel de artificii foarte zgomotoase) iar logodnica ta neprihanita te anunta ca urmeaza sa abandoneze visul vostru de iubire, pentru a se marita comod intr-o relatie de convenienta, banala. Mai mult, nimeni nu banuieste calvarul mental al detinutului de razboi pe care esti nevoit sa il induri cu stoicism. Cand toate astea se dovedesc a fi mai mult decat poate suporta, Nino se hotaraste sa evadeze si astfel se declanseaza intriga elaborata a cartii.

Drumul spre libertate, drumul spre casa, drumul spre o iubire pierduta, drumul spre sine, cel de dinainte de razboi. Toate acestea par sa se inchida. Asemeni unui drum initiatic si acesta este plin de piedici ce trebuiesc trecute. La fel ca in cartile ce contin o morala intrinseca, si cartea lui Gianni Riotta desface pe zeci de pagini pilde de intelepciune care vin din gura unor profeti deghizati. Aici autorul exagereaza usor, pare ca dupa ce s-a lansat in predicile teologico-filosofale nu mai gaseste frana. Pentru asta am dat o bila neagra. Mixul intre simtire si datorie, obligatie si sentiment, cu morala drept cireasa de pe tort, par a fi lectii din manualul de literatura. Iar calitatea scriiturii sufera in pasajele cu pricina.

Daca pana atunci cartea dadea impresia unui scris, acolo devine greoaie, impotmolita. In ciuda efortului vizibil de a face vorbire despre lucrurile importante din viata, pe care experienta razboiului le reveleaza cu intensitate si acuratete crescute, discursul deriaza uneori din pricina misticismului in care este ambalat. Totusi, cu un ultim efort, autorul se smulge din aceasta incalceala si ne trage dupa el intr-un nou sir de aventuri. Finalul cartii este impartit. Astfel ca fiecare poate deduce ce doreste: daca este sau nu happy end. Pe de o parte, fostii combatanti nu mai reusesc niciodata sa treaca peste experientele avute, desi se integreaza social la intoarcere. Acestia s-au lasat sa moara sufleteste. Pe de alta parte, sunt cei care sunt izbaviti, si acesta este cazul lui Nino, cei care traiesc cu fata intoarsa spre Bine, spre Lumina, spre Dragostea care nu moare niciodata.

In mod fundamental, cartea lui Riotta nu se va impune niciodata drept o capodopera a literaturii universale. Dar cu siguranta nu poate fi clasata nici drept maculatura lipsita de valoare. Mediocritatea sa (fara sensul peiorativ asociat de regula) este tocmai cea care o salveaza de la aceasta soarta. Fiind totusi o carte plina de rasturnari spectaculoase de situatii, o carte vie, cu framantari si dileme, cu iubiri vechi pierdute si altele noi castigate pe neasteptate, cu camaraderii profunde si eroi palpabili, Alborada merita cu siguranta un loc pe noptiera voastra sau in valiza pregatita de calatorie, pentru a fi citita pe sezlong sau in dupa-amiezele de concediu atunci cand nu se intampla mai nimic.

*Gianni Riotta, Alborada, Ed. Rao, 2008, de gasit si pe bookblog.

Big lips can be a real pain in the ass

In toata viata mea de pana acum o zi am putut sa mananc alune si seminte. Ce inceput grozav de roman ar fi asta:)) Erau bune de rontait si uneori mancam ore in sir alune si seminte. De doua luni insa mi-e tot mai rau. Cum mananc alune ma umflu. Imi apar niste pete mari roz, care ma furnica si ma mananca. Nu am realizat ca mi se trage de la alune si seminte (eu avand o serie de alte zeci de alergii, dar de care ma feream), si am continuat. Altadata aveam niste crampe atat de dure incat simteam ca voi voma (pardon de expresie) de durere. Iar ieri totul a culminat. Buzele mele le-au depasit in dimensiuni pe cele ale Angelinei Jolie. Asta nu ar fi fost tot. La o adica asa o pereche de buze poate merita pastrata, ar mustaci unii. Dar nu mai reuseam sa respir si nici sa tin alergia alimentara sub control cu Aerius, Ventolin si ce se mai gasea in sertarul meu ticsit cu bombonele mici si colorate. Asa ca am pornit spre Spitalul Universitar, in miez de noapte. La Urgente, sectia Desocare (sau dezosare cum bine a zis prietenul care ne-a condus cu masina, multumiri multe Alexandra si Dragos!!!), unde mi s-au dat 2 doze Cortizon intravenos. Dupa 2 ore de plimbare si asteptare buzele erau tot acolo. A venit si a doua injectie. Mi-au facut astia mici (echipa era tanara si bestial de amabila, multumesc Mihai, Dumitru -nu am prins al doilea prenume, tipei blonde in adidasi galbeni si dnei Doctor, care au fost calzi si draguti cu mine si nici n-am dat spaga), cum spuneam, mi-au facut aia mici doua gauri simetrice in costum de toata frumusetea. Noroc ca eu sunt sadicuta si imi plac doctorii si mai ales procedurile medicale:) Totul s-a terminat cu bine, cand m-am dezumflat toata si am pornit inapoi spre casa. Asa ca, atentie la alergii, al caror fond se schimba fara sa ne anunte nimeni. Azi o muscatura de albina, maine un polen, poimaine laptele. Si la reactiile pe care le dau, azi un stranut maine un soculet anafilactic. In rest sanatate la toata lumea!